ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 29.03.2022

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2022

HOTĂRÂRE

29.03.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 29 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

La data de 7.07.2020, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2020, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea contravalorii (valorii de circulație) suprafeței de 595 mp teren, reprezentând 1/4 din terenul în suprafață de 2380 mp situat în Iași, de care a beneficiat fără drept.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1859/10.12.2020, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile insuficientei timbrări a acțiunii și inadmisibilității acțiunii, excepții invocate de pârât; a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect, invocată de pârât; a respins cererea formulată de pârât privind plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 515/4.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile menționate, sentință pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) C. proc. civ. privind dreptul de dispoziție al părților și art. 22 alin. (1), (2) și 4 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, anterior pronunțării asupra excepției lipsei calității procesuale active, instanța era obligată să stabilească obiectul judecății raportat la cererile și motivele de fapt și de drept invocate de părți prin acțiunea introductivă și prin întâmpinare, respectiv era datoare să stabilească natura juridică a obiectului acțiunii civile cu care este sesizată.

Aceasta, deoarece petitul acțiunii reclamantei pare să ducă la concluzia că acțiunea promovată are natura juridică a unei acțiuni în pretenții întemeiate pe prevederile art. 566 alin. (1) C. civ. ce reglementează efectele acțiunii în revendicare în situația pieirii bunului sau înstrăinării acestuia, pârâtul fiind obligat la restituire, despăgubirile fiind evaluate la momentul restituirii.

Pe de altă parte, prin raportare la motivele de drept pe care se întemeiază acțiunea - art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ. art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, introdus prin Titlul V al Legii nr. 247/2005 -, a fost promovată o formă specială a acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementată de prevederile art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, respectiv în regres, pentru remiterea prețului actualizat al terenului vândut pe baza unui titlu constatat nul, care are natura juridică a unei acțiuni patrimoniale personale, în vederea restituirii unui drept de creanță.

Această împrejurare care se impune a fi lămurită de instanță este una de esență pentru că, în funcție de natura juridică a acțiunii cu care este sesizată instanța, cerințele pentru legitimarea procesuală activă diferă: pentru promovarea unei acțiuni reale imobiliare se cere dovada titlului de proprietate, în timp ce pentru promovarea unei acțiuni personale speciale, care îmbină elemente ale răspunderii civile delictuale cu cele ale acțiunilor care au ca obiect restituirea unui drept de creanță, cum este cea reglementată de art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, se cere ca persoana care formulează acțiunea să fie persoana prejudiciată de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, faptă care în această ipoteză este reținerea prețului actualizat în condițiile anulării titlului de proprietate pe baza căruia s-a vândut un teren care nu aparținea în drept celui care l-a vândut, ci fostului proprietar al terenului.

Or, instanța de apel a soluționat cauza fără a lămuri acest aspect esențial legat de obiectul dedus judecății în prezenta acțiune.

Această gravă confuzie se observă și în modul în care este motivată decizia instanței de apel, în care se regăsesc atât argumente care se impun a fi luate în considerare într-o acțiune în pretenții decurgând din art. 563 C. civ.- din moment ce s-a reținut că acțiunea decurge din revendicarea terenului în baza Legii nr. 10/2001, soluționată prin dispoziția nr. x/2017 a primarului municipiului Iași, care ar fi schimbat împrejurările avute în vedere de instanța care a soluționat definitiv dosarul nr. x/2014 cu privire la condițiile legitimării procesuale active a reclamantei -, cât și cu argumente care s-ar fi impus a fi luate în considerare în privința legitimării procesuale active într-o acțiune în restituirea prețului actualizat, acțiune civilă delictuală personală care vizează restituirea unui drept de creanță conform art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997.

- Decizia recurată conține motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Recurentul a arătat că acest motiv decurge din primul motiv de recurs, în condițiile în care soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active conține considerente contradictorii, fiind argumentată atât cu motive care țin de legitimarea procesuală activă în cadrul unei acțiuni în pretenții decurgând dintr-o acțiune reală imobiliară, cât și cu motive care s-ar fi impus a fi luate în considerare în privința legitimării procesuale active dacă s-ar fi considerat că instanța este sesizată cu o acțiune în restituirea prețului actualizat, acțiune civilă delictuală personală care vizează restituirea unui drept de creanță.

- Decizia instanței de apel este dată cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2242/19.10.2015 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 368/2.08.2016, a Curții de Apel Iași, raportat la decizia civilă nr. 980/18.05.2001 a Curții de Apel Iași (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin considerentele acestor hotărâri judecătorești, s-a statuat în sensul că acțiunea în restituirea contravalorii de circulație a terenului în suprafață de 2380 mp, situat în Iași care include și suprafața de teren de 595 mp revendicat în prezentul dosar, nu poate fi promovată până la data soluționării cererii lui C., antecesorul reclamantei A., de revendicare a terenului, formulată conform art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 (capăt de cerere întemeiat în drept pe prevederile art. 563 C. civ. și constând în restituirea contravalorii actualizate a terenului, ca un efect al acțiunii în revendicare imobiliară a terenului).

Din acest punct de vedere, decizia recurată contravine statuărilor definitive ale instanței, deoarece s-a constatat în mod eronat că Dispoziția nr. 2571/2017 a Primarului Municipiului Iași, de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi determinat modificarea împrejurărilor avute în vedere la pronunțarea sentinței nr. 2242/2015.

Față de considerentele acelei sentințe, împrejurările avute în vedere la pronunțarea sa pot fi considerate ca fiind modificate doar la data la care se va soluționa cererea defunctului C. de revendicare a acestui teren la art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991.

Or, în speță nu s-a făcut dovada că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, formulată în baza Legii nr. 18/1991 de către defunctul C., antecesorul reclamantei A., ar fi fost soluționată definitiv până la data promovării acțiunii - în realitate această cerere nefiind soluționată nici în prezent.

Recurentul a arătat că defunctul C. a formulat pentru terenul în discuție două cereri distincte: o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, în anul 1997, respectiv o notificare în anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Or, prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în anii 2001 și 2016 de către instanțele învestite cu soluționarea cererii reclamantei privitoare la restituirea contravalorii actualizate a terenului s-a statuat implicit și faptul că reclamanta trebuie să își dovedească calitatea procesuală activă cu actul administrativ sau judecătoresc definitiv, după caz, prin care se va soluționa cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate din anul 1997, iar nu prin actul administrativ de soluționare a notificării sale de revendicare teren din anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin respectivele hotărâri, s-a statuat implicit și faptul că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu se încadrează în prevederile acestei legi, deoarece în cauză terenul nu a intrat în proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 92/1950, ci în baza Legii nr. 111/1954 pentru bunurile rămase fără stăpân, conform certificatului nr. x din 03.11.1993 eliberat de Direcția Generală a Arhivelor Statului, fapt care explică de ce retrocedarea acestui teren se impunea a se realiza prin procedura reglementată de Legea nr. 18/1991.

Or, prin decizia recurată se statuează contrariul, anume că revendicarea terenului care trebuie avută în vedere la stabilirea legitimării procesuale active este cea în baza Legii nr. 10/2001.

- Soluția respingerii excepției lipsei calității procesuale active este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997 referitor la persoanele care au calitatea de a formula o cerere de restituire a prețului actualizat al terenului vândut pe baza unui titlu anulat de instanță (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

După cum se observă din formularea textului de lege, legitimarea procesuală activă pentru formularea acestui gen de acțiune aparține doar fostului proprietar rămas fără teren, nu și moștenitorului acestuia, contrar celor statuate de către instanța de apel.

Atunci când legiuitorul, prin dispozițiile Legii nr. 18/1991, a dorit să acorde calitate procesuală activă și moștenitorilor fostului proprietar pentru formularea unei anumite cereri de retrocedare, a prevăzut acest aspect în mod expres, așa cum este cazul, bunăoară, al prevederilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 (fost art. 35 din lege într-o numerotare anterioară).

Prin urmare, art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997 instituie obligația de a restitui prețul actualizat al terenului doar către fostul proprietar, prin aceasta legiuitorul acordând prevalență numai drepturilor și intereselor fostului proprietar, considerate preferabile față de drepturile și interesele celui care a vândut terenul, cu atât mai mult cu cât, precum în speță, la data la care s-a vândut terenul în discuție și s-a încasat prețul vânzării, vânzătorul era considerat dobânditor de bună credință, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat și menținerea în totalitate a deciziei Curții de Apel Iași, cu obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Recurentul - pârât B. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea cererii de recurs, așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului, constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 2552,5 RON.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a fost admisă în mod greșit de către prima instanță, motiv pentru care, admițând apelul reclamantei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Recurentul a criticat soluția din perspectiva nelegalității respingerii excepției lipsei calității procesuale active, reproșând instanței de apel nestabilirea obiectului judecății raportat la cererile și motivele de fapt și de drept, omisiune care a condus și la inserarea unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei (1), încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (2), precum și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997 (3).

(1) În ceea ce privește criticile referitoare la neexercitarea rolului activ al instanței și modul de motivare a deciziei recurate, se constată, față de conținutul lor, că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurentul a făcut referire și la pct. 6 al aceleiași norme, în condițiile în care, potrivit susținerilor acestuia, inserarea în conținutul deciziei a unor considerente contradictorii ar releva tocmai absența unei calificări juridice corespunzătoare a cererii deduse judecății, fiind, așadar, un argument pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor instanței.

Susținerile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, sunt fondate.

Înalta Curte reține că reclamanta din cauză a învestit instanța de judecată cu o cerere în pretenții, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de către pârât prin demersurile referitoare la terenul asupra căruia reclamanta deține o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate, inclusiv prin înstrăinarea terenului în baza unui titlu de proprietate anulat pe cale judecătorească. Reclamanta a mai arătat că dreptul său la reparație s-a născut la data emiterii Dispoziției nr. 2571/11.07.2017 în baza Legii nr. 10/2001 și, deși notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest teren i-a fost respinsă, din cuprinsul dispoziției menționate reiese dreptul său de proprietate asupra terenului. Au fost menționate și hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți.

În drept, au fost invocate dispoziții din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar și o normă din legislația cu caracter reparator, respectiv art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, introdus prin Titlul V al Legii nr. 247/2005.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă, așadar, că reclamanta se consideră coproprietar al terenului și îndreptățită la repararea prejudiciului pentru încălcarea acestui drept de către pârât.

Nu sunt lipsite de orice temei, prin urmare, susținerile din motivarea recursului, în sensul că petitul acțiunii ar putea reprezenta o solicitare a titularului dreptului de proprietate de restituire prin echivalent a terenului, pe temeiul art. 566 alin. (1) C. civ., nefiind posibilă restituirea în natură, din cauza înstrăinării acestuia.

În același timp, însă, invocarea explicită a unei norme dintr-o lege specială, precum art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, presupune că reclamantul înțelege să formuleze pretenții concordante cu demersul judiciar deschis de legiuitor pe temeiul acelei norme, iar prin motivele de fapt, invocă dreptul subiectiv vizat de legea specială, a cărui încălcare activează remediul specific prevăzut de norma respectivă.

În condițiile în care pretențiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe un drept de proprietate asupra terenului, constau în restituirea prin echivalent a terenului, făcându-se concomitent referire la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale și la o normă specială dintr-o lege cu caracter reparator privind imobile preluate în mod abuziv de către stat ulterior anului 1945, trebuie constatat că se impunea, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, prin stabilirea cu certitudine a obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată.

O asemenea obligație revine instanței de judecată, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificarea sau recalificarea juridică a pretențiilor reclamantului fiind posibilă chiar atunci când obiectul cererii este impropriu formulat, față de motivele de fapt invocate, sau reclamantul nu a indicat deloc ori a indicat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză.

În această situație, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (4), demers pentru care judecătorul "poate să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, respectiv să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept", potrivit alin. (2) din același art. 22.

Se reține, totodată, că prima instanță a respins cererea pentru lipsa calității procesuale active, întrucât reclamanta A. nu a dovedit calitatea de proprietar al terenului, astfel încât încălcarea dreptului său de proprietate să poată conduce la stabilirea de despăgubiri.

Din motivarea sentinței nu reiese cu certitudine obiectul cererii de chemare în judecată ori temeiul juridic al acesteia, cu toate că pârâtul susținuse prin întâmpinare că întemeierea în drept a pretențiilor era greșită, iar prima instanță, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, astfel motivată, a arătat că legea aplicabilă litigiului constituie un aspect cu privire la care instanța se pronunță ulterior punerii în discuția contradictorie a părților, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul stabilind calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății.

De asemenea, hotărârea primei instanțe nu relevă nici argumentele pentru care instanța a considerat că fundamentarea în drept a pretențiilor reclamantei impun dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului indicat în cererea de chemare în judecată.

În acest context, revenea instanței de apel obligația de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, punând în discuția părților, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Or, această obligație nu a fost îndeplinită în cauză, cu toate că acest demers era necesar, prin prisma celor ce preced. Mai mult decât atât, prin apelul declarat, reclamanta nu a făcut referire la temeiul juridic al pretențiilor, nu și-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la anumite dispoziții de drept material, incidente în cauză și nici nu a criticat pronunțarea primei instanțe asupra calității procesuale active fără verificarea cerințelor pe care legea aplicabilă litigiului le presupune pentru formularea cererii deduse judecății în prezenta cauză.

Absența unei asemenea demers necesar se reflectă și în considerentele deciziei, din moment ce instanța de apel a evocat dispozițiile art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, fără, însă, a enunța condițiile desprinse din norma evocată, pentru întrunirea legitimării procesuale active.

Unicul argument reținut pe acest aspect rezidă în faptul că norma nu impune dovedirea dreptului de proprietate pentru promovarea acțiunii, dar instanța de apel nu a arătat - cu atât mai puțin, nu a analizat - dacă dispoziția legală evocată este aplicabilă ratione tempore, dacă impune existența în patrimoniul reclamantului un alt drept subiectiv, respectiv un drept de creanță sau, eventual, un interes legitim, dacă dreptul sau interesul legitim trebuie să decurgă din oricare dintre legile speciale în materia măsurilor reparatorii sau doar din legile fondului funciar, dat fiind că Legea nr. 169/1997, din care face parte art. III alin. (2)

, vizează completarea Legii nr. 18/1991 și nici dacă ori în ce mod afectează conținutul ori exercițiul dreptului sau interesului legitim conduita reclamantului în procedurile legilor reparatorii (dacă a formulat în termen cererile, notificările), nearătându-se nici efectele juridice ale actelor emise în aceste proceduri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în contextul arătat anterior, modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active de către instanța de apel relevă nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a stabilit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății și nu a pus în discuția părților, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Este de precizat faptul că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile și în faza judecării apelului, din moment ce consacră un principiu fundamental al procesului civil, iar calea ordinară de atac este compatibilă cu devoluțiunea fondului, cu limitările în mod expres prevăzute de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Interdicția de a schimba în apel calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, precum și de a formula pretenții noi, impusă de art. 478 alin. (3) din cod, nu împiedică, însă, clarificarea de către instanța de apel uneia dintre elementele cererii introductive și calificarea juridică exactă, pe temeiul art. 22 alin. (4) din cod, cu respectarea principiului contradictorialității, cât timp o asemenea operațiune juridică nu echivalează cu modificarea cererii de chemare în judecată.

De altfel, este relevant și faptul că, în apel, părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, astfel cum prevede in terminis art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia obligatorie nr. 28/2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea și aplicarea acestei norme, s-a statuat că explicitarea pretențiilor implicite în apel presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță, fără a avea semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași art. 478.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, printre altele, că, în absența calificării și a stabilirii corecte de către prima instanță a cadrului judecății, astfel cum prevede art. 22 din C. proc. civ., "îi revine instanței de apel obligația ca, în condițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să solicite și să primească lămuririle părții în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecății prin actul de sesizare a instanței" (pct. 49 și 50 din decizie). "Asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum" (pct. 52).

Față de prevederile art. 478 alin. (4), în interpretarea dată prin decizia pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, trebuie constatat în speță că, dacă instanței de apel îi revine o asemenea obligație în legătură cu cererile implicite, cu atât mai mult este neîndoielnică obligația sa de calificare juridică a pretențiilor explicit formulate, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În absența îndeplinirii acestei obligații, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite criticile pe acest aspect, drept pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

(2) Recurentul a criticat, totodată, respingerea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale active din perspectiva autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2242/19.10.2015 pronunțate de Tribunalul Iași, definitivă prin decizia nr. 368/2.08.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

S-a susținut că, prin aceste hotărâri judecătorești, s-a statuat că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în cererea având ca obiect despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a aceluiași teren cu cel în litigiu, dat fiind că, până la data soluționării cauzei, nu fusese soluționată cererea formulată de către autorul reclamantei pe temeiul art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 și nu i se eliberase titlu de proprietate asupra terenului. Față de aceste statuări, instanța de apel a apreciat în mod greșit că s-au modificat împrejurările care au fost avute în vedere în litigiul anterior, ca urmare a emiterii dispoziției Primarului Municipiului Iași pe temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp modificarea acestor împrejurări s-ar putea produce doar la data soluționării cererii în baza Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte reține că instanța de apel a înlăturat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014 nu numai în considerarea emiterii dispoziției în baza Legii nr. 10/2001, ulterior finalizării litigiului anterior, ci și cu argumentul invocării unui temei juridic nou, reprezentat de prevederile art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, fără ca recurentul să critice în concret și acest considerent al deciziei de apel.

Or, în măsura în care aceste prevederi legale constituie, într-adevăr, temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății - aspect ce urmează a fi verificat cu ocazia rejudecării apelului, potrivit celor arătate la pct. (1) din prezenta decizie -, instanța de judecată nu a fost învestită în litigiul anterior cu cercetarea condițiilor ce trebuie întrunite de reclamant pentru promovarea unei cereri în pretenții pe temeiul art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, astfel încât nu s-ar putea reține cu temei tranșarea chestiunii legitimării procesuale active din această perspectivă și, deci, nici efectul de lucru judecat.

De altfel, și argumentul soluționării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ca element de noutate, a fost reținut tot în contextul art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, instanța de apel considerând că nu este necesară, pe acest temei, dovedirea de reclamant a dreptului de proprietate, fără a analiza, însă, după cum s-a arătat deja prin prezenta decizie, dacă dreptul sau interesul legitim în promovarea acțiunii decurgând din această normă poate fi justificat prin raportare doar la legile fondului funciar ori și pe temeiul Legii nr. 10/2001, față de domeniul de aplicare al normei respective.

Prin urmare, aceste aspecte urmează a fi evaluate cu ocazia rejudecării, fiind subsecvente chestiunilor arătate la pct. (1) din prezenta decizie, ce se cer a fi clarificate de către instanța de apel.

(3) Aceeași concluzie se impune în privința domeniului de aplicare al art. III alin. (2)

din Legea nr. 169/1997, în limitele criticii formulate de către recurent, în sensul că sintagma "fostul proprietar rămas fără teren" nu îl include și pe moștenitorul proprietarului deposedat de teren, în mod abuziv, ulterior anului 1945, în condițiile în care o asemenea apărare nu a putut fi formulată în apel, în contextul descris la pct. (1) din prezenta decizie, vizând stabilirea calificării juridice exacte a cererii de chemare în judecată, cu respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.