Decizia nr. 1243/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1998/2021 a Tribunalului Caraș Severin

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin – secția I civilă la 9 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea sa, prin sentința nr. 883 din 19 octombrie 2017 a Judecătoriei Oravița, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.A., obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciul moral (estetic și de agrement) și a sumei de 200.000 euro prejudiciu material, pentru pierderea unei slujbe bine plătite în Germania. În drept, a invocat dispozițiile art. 1357 – 1393 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2018 al Judecătoriei Oravița.

Hotărârile Tribunalului Caraș Severin Prin încheierea din 8 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș Severin – secția I civilă, în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. până la soluționarea dosarului penal nr. x/2018 al Judecătoriei Oravița. Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 17 septembrie 2020 a Tribunalului Caraș Severin – secția I civilă. Prin sentința nr. 1998 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Caraș Severin – secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și C. S.A.; a obligat pe pârâta C. S.A. să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale sau contravaloarea în RON a acestor sume la data efectuării plății; a obligat pe pârâta să plătească reclamantului suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 150 din 25 mai 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a respins apelul formulat de pârâta C. S.A., în contradictoriu cu intimații A. și B. împotriva sentinței nr. 1998 din 11 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 150 din 25 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A.. În susținerea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, prin prezenta cale de atac, contestă suma de 200.000 euro, reprezentând câștigul nerealizat din muncă de la data accidentului și până la împlinirea vârstei minime de pensionare a intimatului-reclamant. A menționat că asiguratorul RCA plătește despăgubirile pentru accidentul de circulație, ce face obiectul prezentului dosar, în conformitate cu prevederile Normei ASF nr. 23/2014. Astfel, despăgubirile sunt plătite nu pe baza răspunderii civile delictuale, ci în baza contractului de asigurare RCA, în conformitate cu termenii și condițiile stabilite prin norma menționată, termeni și condiții care constituie clauzele contractului de asigurare RCA. Despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ., ci se acordă în conformitate cu norma legală care reglementează emiterea polițelor RCA și acordarea despăgubirilor în baza acestor contracte. Recurenta a susținut că, deși a invocat în fața primelor două instanțe aplicabilitatea acestei norme, în speță, nu s-a făcut nicio referire la aceasta în cuprinsul hotărârilor, soluțiile fiind motivate pe baza unor temeiuri legale care nu au legătură cu cauza - Legea nr. 132/2017, normă care nu exista la momentul producerii accidentului de circulație și norme din C. civ., care reglementează instituția răspunderii civile delictuale (art. 1349 alin. (1), art. 1357 alin. (1), art. 1388 alin. (1), art. 1386 alin. (1) și (4) și art. 1397 alin. (1). A arătat că despăgubirile materiale solicitate în cauză sunt reglementate numai de Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50). Referitor la diferența de câștig nerealizat, a susținut că aceasta se acordă conform art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma nr. 23/2014 a ASF, iar reclamantul nu a făcut dovada diferenței dintre veniturile sale nete, cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice la care își desfășura activitatea sau din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical. Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel în motivarea soluției, situația reclamantului se încadrează în prevederile art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, acesta nefăcând dovada că ar exista o diferență între veniturile obținute din munca prestată înainte de accident și veniturile obținute lunar de la asigurările sociale de stat din Germania. Ca atare, recurenta a apreciat că nu poate fi obligată la plata unui câștig nerealizat, care este achitat, în același timp și de statul german. Cu toate că instanța de apel a încuviințat cererea pârâtei privind emiterea unei adrese către Ministerul Finanțelor pentru a lămuri situația referitoare la indemnizația primită de reclamant din Germania, la ultimul termen de judecată a respins cererea recurentei de amânare a cauzei și de revenire către autoritatea statului pentru a răspunde la cele solicitate, reținând cauza în pronunțare, fără să aibă o situație clară a despăgubirilor periodice primite de reclamant de la statul german, deși existența acestora a fost recunoscută de martorul propus spre audiere de reclamant la instanța de fond. A invocat prevederile art. 50 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 23/2014 care fac referire la salariul minim brut pe economie, prin raportare la veniturile din România, iar nu la cele din Germania, și a susținut că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care nu au caracter cert. Recurenta a învederat că textul legal stabilește clar ce poate plăti asigurătorul RCA, anume diferența de câștig nerealizat pe perioada spitalizării și a concediului medical. Or, reclamantul nu mai este spitalizat sau în concediu medical, având o pensie prin intermediul asigurărilor sociale din Germania. A susținut că reclamantul nu este îndreptățit să obțină sumele pe care le-ar fi încasat cu titlu de salariu doar pentru că, la data producerii accidentului, era angajat, având în vedere că nu exista certitudinea că nu ar fi intervenit vreuna dintre modalitățile de încetare a contractului de muncă. De asemenea, a arătat că nu s-a stabilit cu certitudine dacă leziunile suferite de reclamant se pot ameliora în timp, astfel ca acesta să își redobândească capacitatea de muncă.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Prin întâmpinarea depusă la 20 septembrie 2022, intimatul-reclamant a solicitat respingerea criticilor privind acordarea daunelor materiale. A invocat nulitatea recursului, susținând că nu a fost menționată corect hotărârea care se atacă, precum și excepția de tardivitate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 martie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 150 din 25 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii recurate ca fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (1) lit. a) și c) din Norma ASF nr. 23/2014 și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ., critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se susține că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu se stabilește potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ., ci în conformitate cu Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50), norma legală care reglementează emiterea polițelor RCA și acordarea despăgubirilor în baza acestor contracte. Critica pârâtei este neîntemeiată. Se constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că natura și conținutul raporturilor juridice dintre părțile litigante (terțul păgubit reclamant - asigurătorul pârât) au primit o clarificare de principiu și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că recunoașterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terț față de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecției terțului păgubit. A reținut că, în Hotărârea Curții Europene de Justiție din 13 decembrie 2007, pronunțată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competență prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul național, a acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acțiune în răspundere delictuală, care privește un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acțiuni în dreptul național nu are nicio relevanță pentru aplicarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiție pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competență fiind ca acțiunea directă să fie prevăzută de dreptul național. În raport de aceste considerente, a apreciat că, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acțiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată acțiune în răspundere civilă delictuală. Ca atare, acțiunea reclamantului promovată împotriva asigurătorului are caracterul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, urmând ca acesta din urmă să achite despăgubirile în limita contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea evenimentului rutier. În acest context, Înalta Curte observă că instanța de apel nu a reținut, în motivarea soluției adoptate, faptul că Legea nr. 136/1995 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a acestui act normativ (privind asigurările și reasigurările) în raport cu dispozițiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare, ci faptul că temeiul acțiunii este unul delictual, iar nu contractual. Înalta Curte constată, de altfel, că, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, normă incidentă speței în raport de data producerii accidentului, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar conform art. 50 alin. (1) din același act normativ, "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare". În ceea ce privește dezdăunarea, adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale întrucât normele legale precitate, deși reprezintă lege specială față de dispozițiile de drept comun în materie – C. civ., nu derogă de la acestea. Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurentei conform căreia în recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere doar condițiile instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 (adică, repararea prejudiciului la nivelul venitului mediul lunar net realizat de persoana vătămătă, probat cu documente justificative) întrucât dispoziția în cauză reglementează anumite tipuri de prejudiciu material, fără a acoperi toate situațiile în care se constată existența unui prejudiciu cauzat de fapta ilicită respectivă. În speță, instanța de fond, cât privește acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale, a stabilit prestațiile sub forma unei sume globale, raționamentul acesteia fiind validat de către instanța de apel în aplicarea art. 1385 și 1387 C. civ., dispoziții conform cărora prejudiciul se repară integral și cuprinde pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea sa, iar, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă; de asemenea, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale. În situația de față, raportat la dispozițiile legale sus indicate, instanța de apel a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unei sume globale, formă de reparație reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrității corporale a determinat pierderea capacității de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin raportul de expertiză medico-legală nr. x din 10 noiembrie 2020 și raportul Agenției Federale pentru Ocuparea Forței de Muncă Weiden, în care se consemnează imposibilitatea actuală a reclamantului de a mai presta munca pentru care a încheiat contractul de muncă). A reținut că, în privința cuantumului despăgubirilor, în raport de venitul net lunar din muncă la data producerii evenimentului rutier, prevăzut de dispozițiile art. 1388 alin. (1) din C. civ., prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a pierderii câștigului din muncă este într-un cuantum superior față de cel solicitat prin cererea de chemare în judecată și a acordat suma arătată de acesta, respectiv 200.000 euro. Aceasta, întrucât curtea de apel a apreciat că reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele descrise de art. 50 pct. 1 lit. a) și c) din Norma ASF 23/2014, care se referă la diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate și indemnizația suportată fie de angajator, fie de bugetul asigurărilor sociale de stat, însă doar pe perioada spitalizării și a concediului medical, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât reclamantul a solicitat repararea unui alt tip de prejudiciu, cel constând în lipsirea acestuia de venitul din munca prestată în Germania ca urmare a pierderii capacității de muncă, respectiv la persoanele păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare, reclamantul neîncadrându-se în aceste din urmă categorii. Drept urmare, în mod corect a concluzionat că în analiza prejudiciului astfel cum a fost pretins, sunt incidente dispozițiile C. civ. referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale și în mod special cele care vizează cuantumul despăgubirilor în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății persoanei păgubite. Recurentul critică și faptul că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei diferențe între veniturile obținute din munca prestată înainte de accident și veniturile obținute lunar de la asigurările sociale din Germania, susținând că, astfel, despăgubirile nu au un caracter cert. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei critici, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior, art. 1388 alin. (1) C. civ. prevede că "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă", reclamantul depunând la dosar dovada veniturilor obținute anterior accidentului rutier în care a fost implicat, raportat la care nu s-a făcut o dovadă contrară. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că această critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma ASF 23/2014, a cărei neaplicare la datele speței a fost reținută de instanța de apel, astfel încât aceasta nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei recurate. O altă critică formulată vizează faptul că nu s-a stabilit cu certitudine dacă leziunile suferite de reclamant se pot ameliora în timp, astfel încât acesta să își redobândească capacitate de muncă. Sub acest aspect, prima instanță de fond a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. x din 10 noiembrie 2020 și ale raportului Agenției Federale pentru Ocuparea Forței de Muncă Weiden, nu se poate stabili dacă prejudiciul funcțional este ireversibil și, în lipsa unei certitudini cu privire la reversibilitatea sau ireversibilitatea acestuia, a avut în vedere dispozițiile art. 1386 alin. (1) și (4) C. civ. și a acordat un prejudiciu raportat la vârsta reclamantului și la vârsta minimă de pensionare. Curtea de apel a menținut soluția primei instanțe prin respingerea apelului împotriva sentinței civile nr. 1998 din 11 noiembrie 2021. Se reține că această concluzie vizând lipsa unei certitudini cu privire la reversibilitatea sau ireversibilitatea prejudiciului funcțional s-a fundamentat pe stabilirea situației de fapt, în baza evaluării probelor dosarului, operațiuni care sunt circumscrise sferei controlului de temeinicie impus instanței devolutive și care, neîndoielnic, ies din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 150 din 25 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 3000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.