Decizia nr. 1055/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 1374/2014 a Judecătoriei Corabia

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia la data de 27.08.2014, sub nr. x/2014, Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia, reprezentată prin primar A., a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții în solidar la plata către bugetul local a sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciu adus patrimoniului orașului Corabia. Prin sentința nr. 1374 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Corabia a admis excepția necompetentei sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei civile formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, prin primar, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în favoarea Tribunalului Olt. În soluționarea conflictului negativ de competență, prin sentința nr. 295 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a stabilit competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în favoarea Tribunalului Olt, secția I civilă. Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă sub nr. x/2014. Tribunalul Olt – secția I civilă, prin sentința civilă nr. 992 din 8 octombrie 2015, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții B., C. și D., a respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, ca prescrisă. Prin decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentința de mai sus și a trimis cauza spre rejudecare. La data de 23 septembrie 2016, urmare a dispozițiilor deciziei de casare nr. 1898/24.03.2016 a Curții de Apel Craiova, precum și a încheierii de ședință din data de 12 septembrie 2016, reclamanta a depus la dosar precizări la acțiune, în sensul că a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul B. la plata sumei de 342.717,75 RON, din care 136.717,75 RON reprezintă plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "E.", la care se adaugă suma de 206.000 RON reprezentând reevaluare active corporale în curs "E." în anul 2013; să fie obligat pârâtul C. la plata sumei de 94.251,87 RON reprezentând plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "E."; să fie obligat pârâtul D. la plata sumei de 91.755,01 RON reprezentând situații de lucrări întocmite la obiectivul de investiții "E." în lunile octombrie 2000 – suma de 20.520,24 RON, noiembrie 2000 – suma de 31.890,92 RON și decembrie 2000 – suma de 39.343,85 RON, conform documentelor contabile anexate.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Olt, în rejudecare: Prin sentința civilă nr. 102 din 13 februarie 2017, Tribunalul Olt – secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. și D.; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a admis acțiunea formulată reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, în contradictoriu cu pârâții B., C., și D., fiind obligați pârâții în solidar la plata sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciu adus patrimoniului orașului Corabia. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., C. și D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în apel: Prin decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâții B., C., D. împotriva sentinței civile nr. 102 din 13 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Olt – secția I civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia; s-a anulat sentința și s-a dispus rejudecarea pe fond a cauzei. Prin decizia civilă nr. 243 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pârâții C. și F., ca moștenitor al lui B., și s-a respins excepția prescripției în ceea ce îl privește pe pârâtul D.; s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții B. decedat, moștenitor fiind F. și C.; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 3178 din 25 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia împotriva deciziei nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă în dosarul nr. x/2014. Prin decizia nr. 760 din 17 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 s-a admis recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia împotriva deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în rejudecare: În rejudecare, prin decizia nr. 116 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată și precizată la data de 23 septembrie 2016 de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, împotriva pârâtului F., moștenitor legal al pârâtului decedat B. și a fost obligat pârâtul F. la plata către reclamantă, doar în limita activului succesoral dobândit, a sumei de 136.717,75 RON, reprezentând despăgubiri. S-a admis acțiunea formulată și precizată la data de 23 septembrie 2016 împotriva pârâtului C. și a fost obligat acesta la plata către reclamantă a sumei de 94.251,87 RON, reprezentând despăgubiri. S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată împotriva pârâtului D..

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 798 din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 116 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 798 din 7 aprilie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declarat contestație în anulare pârâtul C.. Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 31 martie 2023, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5. 1. Motivele contestației în anulare: Contestația în anulare a fost formulată de contestatorul C. în data de 28 martie 2023, anterior comunicării hotărârii, în interiorul termenului prevăzut de art. 506 alin. (1) teza finală C. proc. civ. La 3 mai 2023 hotărârea contestată a fost redactată, aceasta fiind comunicată contestatorului C. în data de 8 mai 2023, respectiv în data de 10 mai 2023. În data de 19 mai 2023 au fost depuse prin poștă motivele contestației, care au fost înregistrate la Înalta Curte în 22 mai 2023. Prin contestația în anulare declarată și motivată în termen legal, contestatorul C. a învederat incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Contestatorul arată că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de casare pe care acesta le-a invocat, ori au fost analizate formal, împrejurare ce reprezintă o omisiune esențială, cu consecințe în ce privește soluționarea recursului și decizia pronunțată. Contestatorul a evidențiat prin motivele de recurs că în intervalul 2000-2004 a avut calitatea de viceprimar, iar în intervalul 2004-2008 pe aceea de primar a UAT Corabia, context ce impunea o analiză și o motivare distincte, așa încât nu se poate susține că prin decizia pronunțată, instanța de recurs a efectuat o analiză concretă, reală și efectivă a celor cu care a fost învestită, în contextul în care decizia pronunțată trebuia să reflecte analiza legalității angajării răspunderii civile delictuale prin prisma unor considerente specifice fiecărei perioade și calități. Deși în motivare, instanța de recurs arată că nu poate analiza motivele vizând situația de fapt, totuși aceasta reține, în considerentele deciziei atacate, aspecte ale situației de fapt, astfel că și criticile formulate de recurent se impuneau a fi analizate, cu atât mai mult cu cât acesta nu a solicitat reinterpretarea probelor administrate, ci a solicitat casarea instanței de apel care nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, prin raportare la toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, acestea nefiind corelate cu normele de drept aplicabile. Atât instanța de apel, cât și instanța de recurs, au analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin luarea în considerare, în mod selectiv și parțial a documentelor justificative. Instanța de recurs a analizat în mod formal legalitatea angajării răspunderii civile delictuale, printr-o motivare selectivă a motivelor de casare, din care nu rezultă legalitatea deciziei instanței de apel. Astfel, instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind omise de la analiză tocmai aspectele prin care s-a arătat, raportat la documente, că nu există o faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate și prejudiciu. Instanța de recurs ar fi trebuit să se pronunțe asupra naturii și întinderii prejudiciului și asupra limitelor învestirii, ceea ce, în mod deliberat nu s-a întâmplat în cauză. În continuare, procedează la citarea acelor critici din memoriul său de recurs în privința cărora apreciază că nu a răspuns instanța de recurs, precum și la citarea unor fragmente din hotărârea instanței de recurs de unde reiese că aceasta se limitează la a reține exclusiv calitatea de primar a contestatorului. 2. Apărările formulate în cauză: Motivele contestației în anulare au fost comunicate intimaților în data de 29 și respectiv 30 mai 2023, care nu au formulat întâmpinare. 3. Procedura de soluționare a contestației în anulare: Prin rezoluția din 5 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată la data de 08 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării contestației în anulare formulate de contestatorul C. împotriva deciziei nr. 798 din 7 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă pronunțată în dosarul nr. x/2020. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Din perspectiva motivului reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, contestatorul invocă omisiunea instanței de recurs de a cerceta două categorii de motive de recurs pe care acesta le-a invocat, respectiv (i) neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la probatoriul administrat în cauză, (ii) iar pe de altă parte, întrucât deși a deținut două funcții publice, în raport de care faptele ilicite erau diferite, întocmai ca și cadrul legal incident, analiza instanței de recurs a vizat exclusiv calitatea sa de primar în cauză. Cu titlu prealabil, se impun următoarele precizări de ordin teoretic cu privire la demersul judiciar inițiat: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, deschisă pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ., alin. (2) reglementând cazurile contestației în anulare specială. Motivul invocat de contestator este susceptibil să conducă la anularea hotărârii contestate și pronunțarea unei noi hotărâri, numai în ipoteza în care instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare, fiind necesar ca această omisiune să se fi produs în greșeală, de către instanță. De asemenea, în legătură cu acest motiv de contestație, se impune a fi făcută o distincție importantă între conceptul de motive de casare și cel de argumente dezvoltate în susținere acestor motive, norma legală având a se referi exclusiv la omisiunea analizării motivelor de casare și nu a argumentelor de fapt sau de drept invocate de recurent, care sunt subsumate motivului de casare. O atare concluzie este concordantă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că instanța de control judiciar este ținută să examineze în substanță motivele și apărările părților, fără a fi ținută să dea un răspuns detaliat fiecărui argument în parte. Din perspectiva criticilor vizând neanalizarea de către instanța de recurs a motivelor de recurs vizând legalitatea deciziei curții de apel din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că instanța de recurs, analizând calea de atac exercitată de pârâtul C., nu a omis să analizeze motivele de recurs evidențiate de contestator prin calea de atac a contestației în anulare, ci, ulterior evocării punctuale a fiecărui motiv de recurs și chiar a fiecărui argument invocat în susținerea motivelor de recurs, a înlăturat de la analiză acele critici prin care se tindea la o reapreciere a situației de fapt, fiind chestiuni ce țin de temeinicie, iar nu de legalitate. Astfel, din parcurgerea Deciziei nr. 798 din 7 aprilie 2022, reiese neîndoielnic că Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă, învestită cu soluționarea recursurilor declarate de către reclamantă și de către pârâtul C., în analiza căii de atac promovată de acesta din urmă, cărora au fost alocate paginile 16 - 23 inclusiv din hotătâre, a evocat fiecare dintre criticile pe care acesta le-a indicat în cuprinsul contestației în anulare ca fiind neanalizate sau analizate selective de către instanța de recurs și a răspuns acestora, astfel cum reiese din următoarele paragrafe: "În concret, recurentul pârât este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a procedat la interpretarea probatoriului administrat, învederând că argumentele reținute în considerente sunt rezultatul unei analize abstracte, selective, parțiale a actelor din dosar (Nota de constatare din 11 aprilie 2014 și Decizia nr. 14/2014 emise de Camera de Conturi Olt), fiind excluse de la examinare înscrisuri esențiale. De asemenea, susține că, în urma casării totale a deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019, instanța de apel nu motivează de ce niciun alt înscris, în afara actelor Curții de Conturi, nu poate fi avut în vedere, nici respingerea probei testimoniale propuse de C., nici neluarea în considerare a obiectivelor propuse de acesta pentru expertiza financiar contabilă și nici lipsa de relevanță a raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile. În opinia acestuia, nerespectarea dispozițiilor anterior menționate încalcă principiile contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cât privește nelegalitatea deciziei atacate, fără a putea fi antamate prin aceasta chestiuni de netemeinicie, legate de interpretarea dovezilor din dosar. Așadar, în recurs, contrar celor pretinse de către recurentul pârât, nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care instanțele de fond au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt deja stabilită și obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate. Totodată, Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și a principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, însă din aceeași perspectivă, a aprecierii eronate a probatoriului administrat, critică incompatibilă cu structura actuală a recursului. Astfel, prin încheierea din 3 noiembrie 2020, instanța de apel a respins motivat cererea pârâtului C. privind administrarea probei testimoniale, iar, ulterior, prin încheierea din 12 ianuarie 2021, a încuviințat obiectivele pentru cele două expertize dispuse în cauză, punându-le anterior în discuția contradictorie a părților în litigiu. De asemenea, Înalta Curte observă că, în cauză, în rejudecare, au fost administrate probe suplimentare, respectiv înscrisuri, solicitate reclamantei UAT Corabia, proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate și specialitatea evaluare bunuri mobile. La solicitarea instanței, Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Olt a înaintat la dosar procesul-verbal de constatare nr. x/11.04.2014 și anexele acestuia. […] Înalta Curte reține că toate aceste afirmații tind la reaprecierea situației de fapt, or, așa cum s-a arătat anterior, această împrejurare nu poate fi examinată în recurs, fiind vorba de aspecte legate de netemeinicia deciziei recurate. […] Raportat la aceste considerente, urmează a fi înlăturate și susținerile recurentului pârât în sensul că valorificarea doar a Notei de constatare din 11.04.2014 și a Deciziei nr. 14/2014 a Camerei de Conturi Olt a angajat răspunderea sa civilă delictuală dintr-o perspectivă eminamente financiar-contabilă, în temeiul unor pretinse abateri de natură strict contabilă, care s-ar fi putut reține doar celor din aparatul de specialitate al primarului. Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât, pe de o parte, privește nemulțumirea părții recurente față de aspectele de netemeinicie reținute de instanța de apel, iar, pe de altă parte, contestarea situației de fapt, împrejurare care nu mai poate face obiectul cererii de recurs, care, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să vizeze aspecte de nelegalitate. Înalta Curte observă că recurentul pârât contestă în mod direct situația de fapt dedusă judecății stabilită de instanța de apel, așadar este nemulțumit de motivarea curții, ceea ce nu echivalează însă cu nemotivarea hotărârii. Împrejurarea conform căreia instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea pretinsă de către recurentul pârât nu se subsumează criteriilor instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care se poate reclama absența motivării ori aspectele din hotărâre afectate de acest viciu. Prin urmare, nemulțumirile formulate în acești termeni nu pot fi cercetate în cadrul motivului de casare afirmat. De fapt, prin invocarea viciului de nemotivare a hotărârii, recurentul pârât încearcă o reanalizare, din perspectiva sa, a probelor administrate, or, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, părților nu li se mai recunoaște, la fel ca în apel, dreptul de a-și exprima nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor, deoarece calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probatoriului. Controlul judiciar în recurs este limitat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie." Reiese așadar că în cauză nu se verifică omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de recurs evocate pe calea contestației în anulare, ci este vorba despre opțiunea deliberată și neechivocă a instanței, care, ținând cont de natura extraordinară a căii de atac a recursului, a înlăturat acele critici vizând modalitatea în care instanțele de fond au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt deja stabilită și obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate. Contrar celor susținute de contestator, instanța de recurs nu a procedat ea însăși la dezlegarea situației de fapt, aspect care în opinia contestatorului ar fi impus în sarcina acesteia obligația de a analiza inclusiv criticile prin care acesta critică reținerea situației de fapt prin prisma probatoriului administrat în cauză, ci, parcurgând hotărârea contestată, se observă că instanța de recurs a procedat, în preambulul analizei celor două memorii de recurs, la o sumară expunere a situației de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de către instanțele fondului, pentru a pune în contextul speței dezlegarea pe care a dat-o motivelor de recurs formulate în cauză. Ulterior, în analiza fiecărui motiv de casare în parte, instanța de recurs a evocat și aspectele reținute de instanța de apel, ce s-a impus prin raportare la conținutul criticilor formulate, acestea constituind punctul de pornire al raționamentului tehnico-judiciar ce stă la baza hotărârii instanței de recurs. Totodată, instanța de recurs a reținut că hotărârea instanței de apel este motivată prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, nereținându-se o încălcare a regimului juridic al probatoriului, ci dimpotrivă, arătându-se că cererea de administrare a probei testimoniale solicitată spre încuviințare de către recurentul-pârât a fost respinsă prin încheiere motivată, în cauză au fost administrate două expertize tehnice judiciare, ale căror obiective au făcut obiectul discuțiilor părților, întocmai ca și răspunsurile experților, dezlegarea dată de instanța de apel reprezentând rezultatul unei interpretări coroborate și motivate a probatoriului administrat în cauză. De asemenea, este nereală susținerea potrivit căreia instanța de recurs a făcut abstracție de împrejurarea că pârâtul C. a îndeplinit două funcții publice distincte, analizând legalitatea hotărârii atacate exclusiv din perspectiva calității acestuia de primar. De altfel, aceleași critici au fost formulate și pe calea recursului, ce au fost analizate de instanța de recurs: "Printr-o altă critică formulată, recurentul pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material la situația de fapt dedusă judecății. Acesta a învederat că instanța de apel nu a indicat, în concret, care prevedere legală este incidentă raportat la calitățile și perioadele în care recurentul a deținut funcțiile de primar și viceprimar, astfel că aplicabilitatea lor este imposibil de stabilit. Or), în) opinia acestei părți, motivarea angajării răspunderii civile delictuale trebuie să se facă în mod distinct pentru fiecare calitate, perioadă și normă de drept material în vigoare la momentul săvârșirii fiecărei pretinse fapte ilicite. Înalta Curte constată că, în privința pârâtului C., curtea a reținut că acestuia i se impută un prejudiciu în cuantum de 94.251,87 RON, din care 61.411,09 RON reprezentând plăți dispuse în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar și 32.840,78 RON reprezentând plăți dispuse în perioada 2004-2008, când a îndeplinit funcția de primar. Instanța de apel a arătat că, din concluziile raportului de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în cauză, rezultă că acest pârât, în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deși nu îi fusese delegată atribuția de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată, în vederea realizării obiectivului de investiții E., obiectiv ce nu a fost în realitate realizat. Aceste plăți au avut un cuantum total de 61.411,09 RON, fiind repartizate astfel contravaloare lucrări (OP 574/2000 și OP 796/2000), garanție lucrări (OP5 73/2000 și OP 797/2000), proiectare (OP 756/2002, OP 1194/2002, OP 433/2004). În perioada 23.06.2004-19.06.2008, cât a ocupat funcția de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul contractului de executare lucrări de construcție montaj Bloc locuințe sociale P6 încheiat la data de 17.10.2000 cu S.C. Construcții S.A., a dispus efectuarea mai multor plăți pentru obiectivul de investiții E., în cuantum total de 32.840,78 RON reprezentând contravaloare studiu fezabilitate (OP 482/2008, OP 483/2008), cheltuieli de proiectare (OP 97/2005 și OP 944/2006). Relativ la toate aceste plăți, prin nota de constatare din data de 11.04.2014, respectiv decizia nr. 14/2014, Curtea de Conturi a constatat nelegalitatea acestora, aspect reținut și de instanța de apel, în condițiile în care din nota de constatare din 24.03.2014 reiese că obiectivul de investiții în vederea realizării căruia au fost efectuate aceste cheltuieli nu există în realitate, plățile fiind făcute în considerarea unor lucrări fictive, ce nu au fost realizate. Raportat la această situație de fapt, instanța de apel a apreciat că au fost încălcate de către pârâtul C., în calitatea sa primar, dispozițiile art. 29 alin. (1) Legea nr. 189/1998, ale art. 23 alin. (2) lit. c) Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43, dispoziții legale ce prevăd obligația directă a ordonatorului de credit (primarul) de a verifica ordonanțarea cheltuielilor angajate, în aceasta constând fapta ilicită ce i se impută. De asemenea, în calitate de viceprimar a semnat ordine de plată, deși nu avea calitatea de ordonator de credite, aceasta revenindu-i exclusiv primarului, neputând fi delegată conform art. 46 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 61/1991 și art. 70 alin. (3) Legea nr. 215/2001. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului pârât, în considerentele hotărârii fiind relevate, pentru perioadele distincte indicate în cererea de recurs, atât aspectele de fapt (prin trimiterea directă la probele administrate, valorificate de către expert, respectiv ordine de plată și sumele aferente pentru contravaloare lucrări, garanție lucrări, proiectare, studiu fezabilitate, cheltuieli de proiectare), cât și cele în drept de natură a face aplicabile dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ.. Ca atare, nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.." Cele de mai sus trimit la certa concluzie că instanța de recurs a analizat amplu și clar, în considerentele deciziei sale, aspectele cu adevărat esențiale și decisive în legătură cu motivul de recurs privitor la nemotivarea de către instanța de apel a unor aspecte în baza cărora a fost statuată situația de fapt. Așadar, nici acest motiv al contestației în anulare nu poate atrage admiterea căii de atac declarate împotriva deciziei pronunțate în recurs. Reiese așadar, din modalitatea de motivare a căii extraordinare de atac, că partea tinde la o repunere în discuție și o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate în cadrul cererii de recurs asupra cărora instanța de recurs s-a aplecat, aspect care însă nu este permis. În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina deschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai cu scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simpul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, instanța europeană permanent a subliniat că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008). Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, urmează a o respinge, ca nefondată.