ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2020

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1374 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Corabia a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I Civilă a Tribunalului Olt sub nr. x/2014. Prin Încheierea nr. 9 din 26 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței secției I civilă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal. Prin Sentința nr. 407 din 9 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscala fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției I civilă a aceluiași Tribunal, constatându-se ivit conflictul negativ de competența; s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unui regulator de competență. Prin Sentința nr. 295 din 24 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/2015, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secția I civilă. Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la data de 2 iulie 2015, sub nr. x/2014. Prin Sentința civilă nr. 992 din 8 octombrie 2015,Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții B., C. și D. prin întâmpinare. A respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia. Prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub același număr.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond, în rejudecarea cauzei: Prin Sentința civilă nr. 102 din 13 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții C. și D. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți. A fost admisă acțiunea formulată reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 439.994 RON reprezentând prejudiciu adus patrimoniului orașului Corabia. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., C. și D.. Prin Decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâți împotriva Sentinței civile nr. 102 din 13 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă în Dosarul nr. x/2014, și s-a anulat sentința, dispunându-se rejudecarea pe fond a cauzei. În evocarea fondului litigiului, prin Decizia nr. 243 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pârâții C. și E. și a respins excepția prescripției în ceea ce îl privește pe pârâtul D. A respins, ca prescrisă, acțiunea formulată împotriva pârâților C. și E. (acesta din urmă fiind moștenitor al paratului decedat B.). A respins acțiunea formulată reclamantă împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta apelantă Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate - circumscrise de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ. - recurenta susține nelegalitatea deciziei apelate în raport de următoarele aspecte: S-a încălcat autoritatea de lucru judecat prin repunerea în discuție a excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost invocata de către apelanții-pârâți și a fost respinsa în mod definitiv, de aceeași instanța de apel, printr-o decizie anterioara. Pe de altă parte, s-au aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind prescripția extinctiva și răspunderea civila delictuala. Precizează recurenta că, prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 pronunțata de aceeași instanță, în aceeași cauză, s-a admis apelul declarat de reclamantă și s-au stabilit următoarele: că pe timpul cat unul dintre pârâți îndeplinea funcția de primar nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere patrimoniala sau delictuala; că noul primar a introdus acțiunea cu respectarea termenului de prescripție, la data de 11 septembrie 2014. Astfel, instanța de apel trebuia să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima sa hotărâre și să își sprijine raționamentul pe dezlegările jurisdicționale anterioare. Repunerea în discuție a unor probleme soluționate definitiv printr-o hotărâre anterioara constituie și o încălcare a art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (în acest sens, recurenta face referire la hotărârea pronunțată de Curtea europeană a Drepturilor Omului în Cauza Stanca Popescu împotriva României). În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, se arată că instanța de apel a stabilit în mod greșit că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 14 aprilie 2005 în ceea ce îi privește pe paratul B., respectiv anul 2008 în ceea ce îi privește pe paratul C. Prejudiciul constatat de către Curtea de Conturi în anul 2014 a fost de 439.994 RON, în timp ce prejudiciul menționat în nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 a fost de doar 1.148.442.240 ROL, o sumă cu mult mai mică. De vreme ce suma care reprezintă prejudiciul a fost stabilită în anul 2014, ea nefiind cunoscută anterior acestei date, consideră recurentul că este evident că și dreptul la acțiune nu a luat naștere anterior datei respective. Raportat la prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., se susține că este evident ca U.A.T. Corabia nu putea cunoaște paguba înainte de data stabilirii sale prin decizia Camerei de Conturi a Județului Olt, împrejurare în raport de care au fost aplicate în mod greșit aceste norme de drept material. În ceea ce privește soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii față de paratul D., se arată că aceasta soluție are la baza doar împrejurarea că acest parat nu ar fi efectuat plați cu privire la obiectivul de investiții P6. Or, prin cererea de chemare în judecata s-a precizat că prejudiciul este rezultatul nu doar al plăților nelegal efectuate, ci și al încălcării dispozițiilor legale privind integritatea bunurilor aflate în administrare. În acest sens, s-a arătat ca tuturor celor trei pârâți, în calitate de ordonatori principali de credite, le revenea răspunderea pentru integritatea bunurilor aflate în administrare, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 4 din legea finanțelor publice locale nr. 189/1998, prevedere legală preluată de art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 și art. 23 alin. (2) lit. d) din legea nr. 273/2006. Decizia recurată nesocotește incidența în cauză a acestor dispoziții legale, refuzându-se practic aplicarea acestor norme de drept material. Față de cele expuse, se solicită admiterea recursului nostru și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova. În drept, sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8, art. 430 și art. 469 din C. proc. civ. din 2010 cu modificările și completările ulterioare, precum și pe celelalte dispoziții legale indicate anterior.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 21 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Unitatea administrativ-teritorială Corabia împotriva Deciziei nr. 243 din data de 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în Dosarul nr. x/2014 și a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată de intimatul D. se solicită respingerea recursului, ca nefondat. Se arată că, în cauză nu există autoritate de lucru judecat pentru că, la data de 23 aprilie 2016, recurenta reclamantă și-a modificat și precizat acțiunea. Urmare a acestui demers, ne aflăm în prezența unei acțiuni în angajarea în mod distinct a răspunderii delictuale, pentru fiecare intimat-pârât. Solicită, totodată, să fie avut în vedere faptul că, în calitate de primar al orașului Corabia în perioada 2008 - 2012, nu a făcut nici un fel de plata pentru acest obiectiv de investiții precum și că, în perioada octombrie - decembrie 2000 era angajat al SC X. SA, fiind inginer constructor. Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C. se solicită respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la critica privind nerespectarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual, se arată că este vădit nefondată din moment ce argumentele recurentei în susținerea acestui motiv de casare nu reprezintă decât rezultatul unor interpretări proprii, selective și parțiale ale unor considerente din Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 a Curții de Apel Craiova. Analiza coroborată a tuturor considerentelor și indicațiilor date de instanța de control judiciar prin Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 nu stabilește, față de niciun aspect al cauzei, o autoritate de lucru judecat de care instanța de fond să fi fost ținută în rejudecare. Mai arată intimatul că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 noul C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece, prin Decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016, nu s-a,soluționat definitiv cauza, prin aceasta fiind anulată sentința inițială a instanței de fond și trimisă cauza spre rejudecare cu respectarea celor stabilite prin decizia de anulare; nu poate fi reținută o echivalență între o decizie de trimitere spre rejudecare a cauzei în integralitatea ei și o decizie de soluționare definitivă a cauzei, rolul și efectele unor astfel de hotărâri fiind diferite. În primul ciclu procesual, la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a avut în vedere o răspundere civilă delictuală solidară, în timp ce, în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a precizărilor la acțiune ale recurentei-reclamante, s-a avut în vedere o răspundere civilă individuală, distinctă pentru fiecare intimat-pârât, situație în care soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune este supusă unui regim juridic și unor reguli de soluționare distincte în fiecare din cele două cicluri procesuale. Același intimat arată că și motivul de casare (invocat) prevăzut de art. 488 pct. 8 este nefondat, recurenta interpretând într-o manieră proprie, străină de natura argumentelor Deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019 incidența prescripției dreptului material la acțiune; argumentele referitoare la cuantumul pretinsului prejudiciu și la faptul că acesta a fost stabilit în anul 2014 nu sunt în măsură să combată argumentele deciziei recurate și momentul de la care a curs termenul de prescripție, raportat la precizarea la acțiune a recurentei-reclamante și dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Prin întâmpinarea formulată de intimatul pârât E. se solicită, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, în raport de următoarele argumente: Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost invocat în calea de atac a apelului, de către recurenta-reclamanta, sens în care sunt incidente art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Prezenta cauză reprezintă o acțiune delictuală personală pentru fiecare intimat-pârât în parte. Raportat la probatoriul aflat la dosarul cauzei, recurenta-reclamanta a aflat despre existenta prejudiciului cauzat de către defunctul B. la data de 14 aprilie 2005, prin Nota auditorului Public intern. La acea dată, defunctul Dimienescu nu mai avea calitatea de primar, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 nici din perspectiva Notei auditorului Public intern nr. 5797 din 14 aprilie 2005. În aceste condiții, consideră intimatul că Procesul-verbal de constatare nr. 6723 din 11 aprilie 2014 întocmit de Curtea de Conturi Olt nu poate da naștere la un nou termen de prescripție în ceea ce îl privește pe autorul B.. De altfel, în Procesul-verbal de constatare din data de 11 aprilie 2014 se face trimitere la texte de lege care nu sunt aplicabile pentru perioada 2000 - 2004, perioada mandatului menționatului autor. În subsidiar, precizează intimatul că are calitate de moștenitor legal al pârâtului inițial B., iar urmare a acceptării moștenirii a dobândit numai un autoturism pe care ulterior l-a înstrăinat "la valoarea de 3.000 RON conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 5 iunie 2018". Astfel, solicită a se reține incidența prevederilor art. 1114 C. civ. în ipoteza în care se va stabili existenta unei obligații de plată, ca urmare a admiterii acțiunii în mod definitiv, și stabilirea în sarcina defunctului B. a existentei vreunei obligații de plată. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de exigențele impuse prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte - în opinie majoritară - reține următoarele: Prin primul motiv de recurs, fundamentat de recurentă pe prevederile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat prin repunerea în discuție a excepției prescripției dreptului material la acțiune, raportat la împrejurarea că această excepție a fost respinsă în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de apel Craiova. Înalta Curte apreciază nefondată apărarea - opusă de intimatul E. acestei critici - în sensul că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat în considerarea faptului că necesitatea reevaluării incidentului prescripției ar fi fost stabilită prin hotărârea intermediară a instanței de apel care a judecat cauza în cel de-al doilea ciclu procesual (anume prin Decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de apel Craiova, secția I civilă, prin care a fost anulată Sentința nr. 102 din 13 februarie 2017 a Tribunalului Olt și s-a dispus evocarea fondului de către instanța de apel) iar respectiva decizie intermediară nu a fost atacată cu recurs. Caracterul nefondat al apărării astfel susținute este determinat de împrejurarea că, prin decizia intermediară, a fost anulată sentința pe care Tribunalul Olt a pronunțat-o, în etapa de rejudecare a cauzei, în considerarea faptului că tribunalul nu cercetase fondul pretențiilor reclamantei astfel cum acestea au fost precizate prin cererea depusă la data de 23 septembrie 2016 - precizarea fiind necesară în raport de îndrumările din Decizia nr. 1898 din 24 martie 2016 a Curții de apel Craiova -, respectiv ca unele care tind la angajarea răspunderii civile individuale și distincte a fiecăruia dintre pârâți. Consecutiv constatării acestei greșeli privitoare la obiectul asupra căruia instanța de rejudecare s-a pronunțat, a constatat instanța de control judiciar că și incidentul prescripției dreptului material la acțiune - incident care fusese respins de tribunal, în etapa rejudecării - reclama o nouă evaluare spre a corespunde cadrului procesual obiectiv stabilit prin cererea precizatoare depusă de partea reclamantă. Raportat la statuările astfel realizate prin hotărârea (intermediară) care a stabilit necesitatea de a fi evocat fondul litigiului - și, corespunzător acestuia, incidentul privind prescripția - prin prisma pretențiilor ce au fost concret deduse judecății, nu se poate reține că respectiva decizie intermediară ar conține ea însăși vreo dezlegare referitoare la elemente intrinseci chestiunii privind prescripția dreptului la acțiunea prin care reclamanta tinde a obține angajarea răspunderii civile delictuale individuale a fiecăruia dintre cei trei pârâți. Astfel, se constată că nu există vreun impediment în a fi invocate astfel de critici chiar în absența exercitării (de partea reclamantă) a recursului împotriva Deciziei civile nr. 1969/2017. De asemenea, trebuie constatat că lipsa unui apel exercitat de recurenta reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 102/2017 ce a fost pronunțată de Tribunalul Olt în etapa rejudecării pricinii nu atrage, față de această parte, incidența prevederilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. (normă procesuală care interzice formularea în recurs a unor critici care puteau fi invocate și analizate în calea de atac a apelului) dat fiind faptul că respectiva sentință conținea o soluție de admitere a acțiunii în pretenții - subsecvent respingerii incidentului prescripției dreptului la acțiune -, astfel încât nu exista fundamentul atacării ei prin prisma unor critici cum sunt cele din cadrul recursului pendinte. Revenind la critica prin care se susține că, prin decizia recurată - pe care instanța de apel a pronunțat-o în evocarea fondului, în cel de-al doilea ciclu procesual -, nu s-ar fi respectat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1898/2016 a Curții de apel Craiova, secția I civilă, Înalta Curte constată că aceasta este formulată de recurentă cu neobservarea atât a modificărilor ce au survenit în etapa rejudecării, ulterior acestei ultime decizii, în privința obiectului acțiunii, cât și a faptului că aceste modificări au fost determinate chiar de statuările obligatorii făcute - în primul ciclu procesual - de instanța de apel prin Decizia nr. 1898/2016. Modificările respective au fost realizate prin efectul cererii precizatoare pe care însăși recurenta pârâtă a depus-o la data de 23 septembrie 2016, și au constat în aceea că pretențiile sale au fost divizate valoric în raport de fiecare dintre pârâți, fiind fundamentate pe o răspundere individuală, situație care a generat - în raport de prevederile art. 22 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. - obligația instanței de rejudecare de a soluționa acțiunea corespunzător acestei divizări. Trebuie subliniat că, în primul ciclu procesual, pretenția reclamantei a fost analizată ca una care tindea la angajarea în solidar a răspunderii civile delictuale a acelorași pârâți, și se reținuse intervenirea prescripției dreptului la acțiune corespunzător acestui mod de abordare a situației litigioase. Astfel, contextul de analiză care a format obiectul controlului judiciar ce se reflectă în Decizia civilă nr. 1898/2016 este evident diferit de cel analizat prin decizia ce formează obiectul recursului pendinte. Considerentele relevante, din conținutul Deciziei nr. 1989/2016 a Curții de apel Craiova, secția I civilă, referitoare la limitele dezlegărilor date privind incidentul prescripției sunt următoarele: "(...) de la acea data de 14 aprilie 2005 fusese întocmită în cadrul Primăriei Orașului Corabia o notă de constatare de către un auditor public intern din cadrul instituției, prin care se preciza că prin contractul de execuție x din 17 octombrie 2000 încheiat între Consiliul Local Corabia și SC "X." SA Corabia, această societate a obținut lucrarea de construcție a F., situat în Corabia, str. x, Jud. Olt. Se mai reține în acea notă de constatare prejudiciul calculat în detrimentul bugetului local, pentru nerespectarea contractului, recomandându-se să fie recuperat pe calea unei acțiuni penale, fără a se face referire la posibilitatea de promovare a unei acțiuni civile. Niciunde în conținutul acestei note nu se reține culpa primarului sau a altei persoane cu atribuții de răspundere în cadrul administrației publice locale, ci, dimpotrivă, reiese că unica persoană considerată a fi responsabilă de existența unui prejudiciu ar fi persoana juridică, SC X. SA. Prin urmare, pentru a fi considerat moment de curgere a termenului de prescripție pentru acțiunea intentată pârâților din acest litigiu, trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiții, potrivit disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prevederi considerate incidente de către prima instanță: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Cu alte cuvinte, reprezentantul legal al reclamantei trebuia să fie conștient nu numai de paguba pricinuită, dar și de persoana responsabilă de pricinuirea ei; ori, în nota de constatare nu se face absolut nicio referire la fapte săvârșite de un primar sau altul, ci numai la cele comise de către firma constructoare. Totodată, prejudiciul solicitat prin acțiune - 439.994 RON - nu este identic cu cel din nota de constatare - 1.148.442.240 ROL -, revenind instanței rolul de a pune în vedere reclamantului să indice modul de cuantificare a prejudiciului, prin raportare la fiecare faptă ce o impută în solidar sau nu fiecărui pârât. Pe de altă parte, cu privire la ultimul pârât și la faptele care i se impută - potrivit răspunsului la întâmpinare, ar fi "răspund de integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituției pe care o conduc", "organizarea și ținerea la zi a evidenței patrimoniului", "organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziții publice și a programului de investiții publice" - nu se poate pune problema că la acel moment ar fi fost în măsură să comită vreuna din faptele mai sus enumerate, având în vedere că data la care și-a început mandatul de primar ar fi ulterioară acelui moment și anume luna iunie 2008. O altă chestiune pe care prima instanță nu a abordat-o este cea a solidarității răspunderii celor trei foști primari, întrucât acțiunea vizează obligarea pârâților în solidar la recuperarea pagubei. Art. 1043 din C. civ. de la 1864 prevede că: "acțiunea intentată în contra unuia din debitori întrerupe prescripția în contra tuturor debitorilor". Pe linia acestui text, instanța nu a observat și prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, care au următorul conținut (...) Acestea sunt argumentele pentru care pe timpul în care unul din pârâți îndeplinea funcția de primar nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere patrimonială sau delictuală, cum este cea din speța pendinte. De altfel, logica unei astfel de reglementări decurge din prezumția de lipsă de imparțialitate a persoanei care ocupă temporar funcția de primar, pentru că, în virtutea acestei funcții de reprezentare legală, este dificil a solicita oricărei persoane să introducă o acțiuni în răspundere patrimonială sau delictuală tocmai împotriva propriei sale persoane. Ori, după ce au încetat toate mandatele de primar ale tuturor pârâților chemați în judecată - iunie 2012, noul primar a fost suficient de diligent pentru a introduce cu respectarea termenului de prescripție acțiunea ce face obiectul prezentei judecăți și anume la data 11 septembrie 2014. În aceste condiții se ridică întrebarea legitimă, la care prima instanță era ținută să răspundă: care ar fi momentul la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea pendinte, cu aplicarea cauzelor de suspendare sau întrerupere astfel cum sunt mai sus indicate. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fie determinate toate faptele ce se impută fiecărui primar în parte ori tuturor în mod solidar, în raport de data începerii și terminării mandatului de primar, cu aplicarea disp. art. 248 alin. (4) noul C. proc. civ. - "excepțiile vor putea fi unite cu ... fondul cauzei" -, să se determine în ce măsură pârâții sunt legați de raporturi de solidaritate, având în vedere că în cadrul răspunderii delictuale, persoanele sunt ținute solidar pentru despăgubire - art. 1003 C. civ. -, respectiv dacă este aplicabil cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 1043 din C. civ. de la 1864 sau textul similar din noul C. civ., dacă se ajunge la concluzia că ar fi aplicabil acest din urmă cod.". Din aceste considerente reiese cu evidență constatarea instanței de control judiciar în sensul că situația de fapt dedusă judecății nu a fost observată în toată complexitatea ei de prima instanță, în cadrul judecății ce a condus la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, precum și că cererea de chemare în judecată nu era suficient de clară spre a se putea da - la momentul respectiv - o soluție incidentului prescripției. Or, o atare constatare nu are semnificația unei statuări în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, cum eronat susține recurenta reclamantă, ci ea reflectă situația unei insuficiente clarități asupra cadrului procesual obiectiv pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu o astfel de prescripție. De altfel, se cuvine a fi observat că recurenta se raportează la considerente scoase din context spre a fundamenta critica relativă la încălcarea autorității de lucru judecat, o asemenea abordare fiind esențial greșită pentru că ea ignoră raționamentul logico juridic ce a stat la baza soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare. Astfel, dezlegarea pe care recurenta o evocă, anume aceea că "pe timpul cât unul dintre pârâți îndeplinea funcția de primar nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere patrimonială sau delictuală" respectiv că "noul primar a introdus acțiunea cu respectarea termenului de prescripție, la data de 11 septembrie 2014" reprezintă doar unele dintre reperele de principiu ce trebuia să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării, și ea a primit eficiență prin decizia recurată, dar într-o manieră care corespunde cadrului procesual stabilit în urma precizării de acțiune ce a survenit la data de 23 septembrie 2016. Însă, în cel de-al doilea ciclu procesual instanțele nu puteau selecta numai dezlegarea pe care recurenta o evidențiază, ci ele erau ținute să se conformeze ansamblului dezlegărilor și îndrumărilor din decizia prin care s-a dispus rejudecarea pricinii, o atare obligație fiind generată de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. conform cărora " Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., critică prin care se susține eronat că instanța de apel (în primul ciclu procesual) ar fi statuat că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată. Din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs, pe care recurenta l-a subsumat cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, recurenta susține că a fost eronat reținută intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, pentru că partea a cunoscut existența prejudiciului reclamat la momentul la care acesta a fost constatat de Camera de Conturi. Precizează că prejudiciul ce a fost constatat în anul 2005, prin nota de constatare întocmită de auditorul intern al instituției, avea un cuantum mult mai mic, astfel încât acest din urmă act nu reflectă cunoașterea prejudiciului în sensul cerinței instituite prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă care prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.". Precizează recurenta că nu putea cunoaște paguba înainte de data stabilirii sale prin decizia Camerei de Conturi, împrejurare în raport de care a fost făcută o greșită aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a art. 2528 din C. civ. Menționatele argumente critice ale recurentei privesc modalitatea în care instanța ierarhic inferioară a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii civile în raport de pârâții intimați E. (succesor al defunctului B.) și C. Mai exact, este criticat faptul că a fost avută în vedere, în acest context, Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei Orașului Corabia, în loc de a fi avut în vedere actul de control întocmit în anul 2014 de Camera de Conturi a județului Olt. Pentru verificarea legalității deciziei recurate prin prisma criticii astfel susținute de recurentă, este necesar a fi amintit faptul că prescripția dreptului material la acțiune constituie o sancțiune de drept civil care operează față de creditorul ce a rămas în pasivitate o perioadă îndelungată în a întreprinde un demers judiciar apt să conducă la angajarea răspunderii civile a debitorului său. În ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, trebuie observat că norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - reglementare a cărei incidență a fost reținută în precedentele etape procesuale, iar în recursul pendinte nu s-a formulat vreo critică de natură a reliefa o greșită dezlegare relativă la cadrul legal astfel stabilit - leagă începutul curgerii prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material de despăgubire. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși dreptul la reparație trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba dar și pe cel care răspunde de ea. Se constată, astfel, că au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, reguli care țin cont de specificul situațiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție în acele situații deosebite în care nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijență care să justifice stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune. În consecință, în cazul acțiunilor exercitate pentru repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripția începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Spre a ocroti drepturile victimei unei fapte ilicite, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de cel al nașterii dreptului material la repararea prejudiciului cauzat printr-o astfel de faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Raportat la această fizionomie juridică a prescripției dreptului material la acțiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, în situațiile în care se analizează un astfel de incident procesual, instanțele sunt ținute să verifice cele două elemente care marchează începutul curgerii termenului de prescripție, și anume: data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesual stabilit ca urmare a acțiunii în justiție prin care pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părții pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul cât și persoana responsabilă de producerea acestuia. În speță, pentru a reține intervenirea prescripției în privința pretențiilor formulate de recurenta reclamantă față de foștii primari B. și C., instanța de apel - în evocarea fondului pricinii - a avut în vedere nota de constatare întocmită în anul 2005 de auditorul intern al Primăriei, fără a observa, însă, că respectivul document nu conține elemente de natură a releva un prejudiciu de care se fac responsabili cei doi primari. O atare verificare și constatare se impunea nu numai în raport de dezlegările ce rezidă din Decizia nr. 1898/2017 a Curții de apel Craiova, ci și pentru a se asigura o corectă aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, această normă imperativă stabilind necesitatea îndeplinirii cumulative a celor două condiții - cunoașterea prejudiciului sau posibilitatea cunoașterii lui și cunoașterea persoanei care răspunde de respectivul prejudiciu. Este necesar a fi observat că prejudiciul reclamat în speță este reprezentat de plăți efectuate pentru edificarea unui imobil - F. - în condițiile în care respectivul imobil a fost înregistrat în evidențele de inventar ale instituției reclamante fără a avea o existență faptică, iar fapta (ilicită) imputată pârâților este acea de a fi efectuat respectivele plăți printr-o defectuoasă îndeplinire a obligațiilor - care le reveneau în calitate de ordonatori principali de credite - de a asigura buna administrare a bunurilor și valorilor din patrimoniul Primăriei reclamante. Or, o atare conduită este cea descrisă în actul de control întocmit în anul 2014 de Camera de Conturi, act care a stabilit și obligația unității administrativ teritoriale de a adopta măsuri pentru recuperarea prejudiciului. Nota de control întocmită în anul 2005 de auditorul intern al Primăriei relevă constatarea lipsei nejustificate din "custodia" SC X. SA a unor materiale destinate realizării construcției, materiale care au fost plătite de instituția reclamantă. Astfel, acest document evidențiază un prejudiciu generat de o conduită defectuoasă a societății de construcții în relația contractuală stabilită cu unitatea administrativ teritorială, iar nu de cauzat de conduita primarilor ce au efectuat plățile respective în calitate de reprezentanți ai Primăriei. Practic, această notă de control are ca premisă existența unor prestații ale Primăriei Corabia care nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate, în corelație cu prestații (considerate) defectuoase ale cocontractantului-constructor în legătură cu modul de a gestiona materiale încredințate în "custodie". Acest din urmă act juridic nu poate constitui un reper relevant în analiza pretenției deduse judecății, dat fiind că el nu se referă la un prejudiciu rezultat din fapte de îndeplinire defectuoasa a obligațiilor legale privind buna administrare a bunurilor ori de exercitarea drepturilor patrimoniale ale UAT Corabia - fapte cum sunt cele care se impută pârâților G. și C. -, ci se referă la un prejudiciu ce s-ar fi creat Primăriei Corabia de un terț, anume de societatea comercială cu care a contractat edificarea imobilului, prin neîndeplinirea unor obligații grefate pe contractul de construire. În consecință, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei în sensul că, prin decizia recurată, a fost făcută o greșită aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, greșeala fiind rezultatul neobservării distincției între raportul juridic existent între primar și unitatea administrativ teritorială pe care a condus-o (raport în al cărui conținut intră și obligația de bună administrare a patrimoniului persoanei juridice), pe de o parte, și, pe de altă parte, raportul juridic existent între unitatea administrativ teritorială și societatea de construcții cu care aceasta a contractat pentru realizarea obiectivului de investiții F. Astfel, câtă vreme situația relevată de Nota de constatare nr. x din 14 aprilie 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei orașului Corabia nu se circumscrie faptelor ilicite pe care reclamanta le impută, în speță, foștilor primari B. și C., respectiva notă nu are aptitudinea de a produce efectul la care se referă prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, anume acela al cunoașterii de către persoana păgubită (reclamanta-recurentă) a pagubei create prin faptele ilicite reclamate în speță. Ca atare, se constată că este fondată critica recurentei în sensul că, prin decizia recurată, instanța a reținut intervenită prescripției dreptului la acțiune în privința pârâților intimați G. și C. printr-o greșită raportare la prejudiciul evidențiat în Nota de constatare nr. x/2005, acest ultim document nefiind de natură a permite cunoașterea de către unitatea administrativ teritorială a consecințelor păgubitoare pretins suferite ca efect al îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor specifice funcției de primar (modalitatea de îndeplinire a acestei funcții constituind cauza juridică a pretenției de despăgubire formulate în cadrul litigiului pendinte). Atâta vreme cât nu s-a invocat, și nici nu a fost reținut vreun alt element probator care să releve cunoașterea efectivă sau posibilitatea cunoașterii, de către reclamanta recurentă, a pagubei pretins suferite de aceasta prin efectul plăților efectuate în timpul mandatului de primar al pârâților pentru realizarea obiectivului de investiții F., concluzia care se desprinde nu poate fi decât aceea că, raportat la exigențele stabilite prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a început să curgă la momentul la care i-au fost comunicate reclamantei recurente constatările relevate de actul de control întocmit de Camera de Conturi a județului Olt, respectiv în anul 2014. Or, raportat la această dată, acțiunea în justiție pendinte, promovată la data de 27 august 2014, se situează în mod evident în interiorul termenului general de prescripție, de 3 ani, astfel cum este reglementat prin art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâtului D., Înalta Curte constată că netemeinicia pretenției îndreptate împotriva acestui pârât a fost reținută - prin decizia recurată - prin raportare la faptul că situațiile de lucrări la obiectivul de investiții (situații care au fost invocate de reclamantă ca reprezentând reperul de cuantificare a prejudiciului pretins cauzat de acest pârât) nu reprezintă acte juridice realizate în exercitarea funcției de primar (pe care a îndeplinit-o în perioada 2008 - 2012), ci ele sunt acte juridice întocmite în calitatea pe care pârâtul o avea anterior ocupării funcției de primar, anume aceea de reprezentant al firmei de construcții care contractase prestarea lucrărilor de edificare a obiectivului F.. Analiza efectuată în aceste coordonate este însă incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului argumentelor care fundamentau pretenția reclamantei. Au fost, astfel, lăsate neanalizate argumentele esențiale prin care reclamanta susținea că (și) în conținutul faptei ilicite imputate acestui din urmă pârât se regăsea încălcarea obligației legale de a asigura integritatea bunurilor aflate în administrarea unității administrativ teritoriale, pe durata exercitării mandatului de primar - obligație impusă prin prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale -, referirea la situațiile de lucrări de investiții fiind făcută în principal pentru identificarea modului de cuantificare a pagubei pretinse. În raport de aceste coordonate ale raportului juridic litigios ce a fost dedus judecății, instanța trebuia să lămurească dacă pârâtul D. a respectat sau nu obligațiile legale menționate, și numai în măsura în care se constata că a existat o abatere de la respectivele obligații trebuia să verifice dacă prin aceasta a cauzat reclamantei o pagubă de natura și întinderea celei pretinse prin acțiunea în justiție pendinte. În alte cuvinte, Înalta Curte constată că, în ce îl privește pe pârâtul D., instanța ierarhic inferioară nu a lămurit deplin situația de fapt astfel cum ea a fost dedusă judecății, prin aceasta fiind înfrânte exigențele care rezidă din prevederile art. 22 alin. (2) raportat la art. 6 din C. proc. civ. Această din urmă constatare atrage incidența cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Având în vedere viciile de nelegalitate reținute în precedent, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 din C. proc. civ., admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța va stabili dacă există sau nu faptele ilicite astfel cum ele au fost descrise de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și prin cererea precizatoare depusă la data de 23 septembrie 2016, în raport de obligațiile impuse ordonatorilor de credite prin art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 și art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006, și totodată va stabili dacă prejudiciul pretins a fi reparat există și are întinderea pe care reclamanta a afirmat-o. În acest context de analiză, se va ține seama și de situația intimatului pârât E., care este moștenitorul persoanei căreia i se atribuie calitatea de autor al unui prejudiciu și care, în considerarea acestei calități, a invocat incidența prevederilor art. 1114 din C. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,