ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 798/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia la data de 27.08.2014, sub nr. x/2014, Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia, reprezentată prin primar A., a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții în solidar la plata către bugetul local a sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciul adus patrimoniului orașului Corabia.

La data de 03.10.2014, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând în acest sens, în principal, prescripția dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, netemeinicia cererii.

La data de 10.10.1014 a formulat întâmpinare în cauză și pârâtul C., care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive a acestuia și prescripția dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Aceleași apărări au fost formulate, la data de 13.10.2014, prin întâmpinare și din partea pârâtului D..

Prin sentința nr. 1374 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Corabia a admis excepția necompetentei sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei civile formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, prin primar, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Tribunalului Olt, sub nr. x/2014, la data de 21.01.2015.

Prin încheierea nr. 9 din 26 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția necompetenței secției I civile și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 407 din 9 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Olt. S-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Olt. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Conflictul de competență a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 22.06.2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința nr. 295 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a stabilit competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în favoarea Tribunalului Olt, secția I civilă.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă sub nr. x/2014.

Tribunalul Olt – secția I civilă, prin sentința civilă nr. 992 din 8 octombrie 2015, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții B., C. și D., a respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentința de mai sus și a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub același număr.

La data de 23 septembrie 2016, urmare a dispozițiilor deciziei de casare nr. 1898/24.03.2016 a Curții de Apel Craiova, precum și a încheierii de ședință din data de 12 septembrie 2016, reclamanta a depus la dosar precizări la acțiune, în sensul că a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul B. la plata sumei de 342.717,75 RON, din care 136.717,75 RON reprezintă plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "bloc P6", la care se adaugă suma de 206.000 RON reprezentând reevaluare active corporale în curs "bloc P6" în anul 2013; să fie obligat pârâtul C. la plata sumei de 94.251,87 RON reprezentând plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "bloc P6"; să fie obligat pârâtul D. la plata sumei de 91.755,01 RON reprezentând situații de lucrări întocmite la obiectivul de investiții "bloc P6" în lunile octombrie 2000 – suma de 20.520,24 RON, noiembrie 2000 – suma de 31.890,92 RON și decembrie 2000 – suma de 39.343,85 RON, conform documentelor contabile anexate.

Prin sentința civilă nr. 102 din 13 februarie 2017, Tribunalul Olt – secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. și D.; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a admis acțiunea formulată reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, în contradictoriu cu pârâții B., C., și D., fiind obligați pârâții în solidar la plata sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciu adus patrimoniului orașului Corabia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., C. și D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâții B., C., D. împotriva sentinței civile nr. 102 din 13 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Olt – secția I civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia; s-a anulat sentința și s-a dispus rejudecarea pe fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 243 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pârâții C. și E., ca moștenitor al lui B., și s-a respins excepția prescripției în ceea ce îl privește pe pârâtul D.; s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții B. decedat, moștenitor fiind E. și C.; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 3178 din 25 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia împotriva deciziei nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 760 din 17 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019 s-a admis recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia împotriva deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia și pârâtul C..

6.1. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind reevaluarea bunurilor din patrimoniul instituțiilor publice, cu precădere a celor din O.G. nr. 81/2003, cu modificările și completările ulterioare, motivând soluția de respingere a acțiunii pentru diferența de 209.024,38 RON prin faptul că suma ar fi echivalentul unei evaluări scriptice, o valoare de inventar a unor bunuri ce nu există fizic, concluzionând că această sumă nu are caracter cert.

Astfel, invocă dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 14 din O.G. nr. 81/2013 și arată că evidențierea în contabilitate a diferenței de reevaluare este o obligație a instituției publice, respectiv a reclamantei, iar suma de 209.024,38 RON are caracter cert raportat la textele legale anterior menționate.

- Soluția privind limitarea obligației de plată a pârâtului E. la activul succesoral dobândit de pe urma autorului B. este eronată, rezultat al nesocotirii și aplicării greșite a normelor de drept material. Invocă dispozițiile art. 1114 alin. (1), art. 1125 și art. 1126 C. civ. și arată că pârâtul E., în calitate de fiu al defunctului B., este moștenitor sezinar, iar transmiterea moștenirii se face de drept la data decesului autorului său. Mai arată că pârâtul avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât și pasivul succesoral.

Arată că valoarea de 39.343,83 RON, reținută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., nu este susținută de vreun mijloc de probă.

- Motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată împotriva pârâtului D. este contradictorie având în vedere că instanța de apel reține, pe de o parte, că pentru aceeași sumă a fost deja stabilită răspunderea civilă delictuală a pârâților B. și C., prejudiciul fiind acoperit, ceea ce echivalează cu acceptarea existenței răspunderii civile delictuale a pârâtului D., iar, pe de altă parte, constată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru acest pârât.

Instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 1349 C. civ. care îl obligă pe pârâtul D. la repararea integrală a prejudiciului, deși reține că obiectivul de investiții nu există și că acest pârât a întocmit situațiile de lucrări ce au stat la baza plăților nelegal efectuate. Învederează că aceste plăți nu pot fi disjunse de situațiile de lucrări fictive întrucât niciun document de plată nu poate fi întocmit fără a fi însoțit de documente justificative ale executării lucrărilor, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 și art. 50 alin. (6) din O.U.G. nr. 45/2003 privind finanțele publice locale.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și modificarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâților și la plata sumei de 209.024,38 RON, reprezentând diferența dintre suma de 439.994 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, și suma de 230.969,62 RON, pentru care a fost admisă acțiunea; admiterea acțiunii împotriva pârâtului E., în calitate de moștenitor al pârâtului decedat B., și obligarea acestuia la plata sumei către reclamantă fără limitarea plății la limita activului succesoral dobândit; admiterea acțiunii și împotriva pârâtului D..

6.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul C. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.:

- Decizia atacată încalcă principiile contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, în condițiile în care argumentele reținute în considerente sunt rezultatul unei analize selective, parțiale a înscrisurilor din dosar. Arată că motivarea instanței de apel se limitează la considerente de ordin teoretic vizând răspunderea civilă delictuală, la care se adaugă analiza și interpretarea actelor administrative reprezentate de Nota de constatare din 11 aprilie 2014 și Decizia nr. 14/2014 emise de Camera de Conturi Olt, fiind excluse de la analiză și motivare înscrisuri esențiale.

Ca atare, decizia instanței de apel încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 22 din același act normativ, fiind nelegal ca hotărârea pronunțată să fie fondată pe o analiză abstractă, bazată pe înscrisuri inopozabile pârâtului C., analiză ce nu se coroborează cu toate înscrisurile din dosar și cu apărările acestei părți.

Învederează că încălcarea dispozițiilor anterior menționate rezultă din faptul că, în rejudecare, în urma casării totale a deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019, instanța de apel nu motivează de ce niciun alt înscris, în afara actelor Curții de Conturi, nu poate fi avut în vedere, nici respingerea probei testimoniale propuse de C., nici neluarea în considerare a obiectivelor propuse de acesta pentru expertiza financiar contabilă și nici lipsa de relevanță a raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile.

- Decizia atacată încalcă dispozițiile deciziei de casare nr. 760 din 17 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a indicat drept temei legal al analizei prevederile art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003, art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006, în timp ce instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 și art. 23 alin. (2) lit. c), cu) referire la art. 2 pct. 43 din Legea nr. 273/2006.

Or, raportarea la aceste norme a condus la încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și a oferit oportunitatea instanței de apel să analizeze îndeplinirea cumulativă a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale în mod formal și prin luarea în considerare doar a celor două acte administrative cărora, în mod nelegal, le-a conferit rolul și efectele unei hotărâri judecătorești. Arată că înscrisurile reținute de instanță nu pot avea acest rol și efecte, nu pot demonstra existența și întinderea prejudiciului și nu pot fi raportate exclusiv la primari (ce nu se puteau substitui atribuțiilor și competențelor aparatului de specialitate al primarului). Mai arată că aceste înscrisuri nu sunt opozabile recurentului, nu scutește pe reclamantă de sarcina probei și nu exonerează instanța de apel de motivarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

- Susține că instanța supremă a constatat în decizia de casare că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel a încheierii actelor de control de către Camera de Conturi Olt, respectiv anul 2014, însă aceasta nu echivalează cu statuarea potrivit căreia, în rejudecare, singurele înscrisuri ce urmau a fi analizate, care ar fi suficiente, pertinente și concludente în angajarea răspunderii civile delictuale sunt cele la care s-a raportat Înalta Curte în privința termenului de prescripție.

Precizează că, în considerentele deciziei atacate, s-a reținut că Nota de control din 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei, care relevă constatarea lipsei nejustificate din custodia societății de construcții a unor materiale plătite de reclamantă, evidențiază un prejudiciu generat de conduita defectuoasă a societății de construcții, iar nu conduita primarilor care au efectuat plățile respective, în calitate de reprezentanți ai primăriei. Învederează că, în raport de cele reținute, instanța de apel avea obligația să clarifice aceste aspecte, să le coroboreze cu înscrisurile din care rezultă obligația de plată și temeiul acesteia, să stabilească ce reprezenta plata la momentul efectuării ei, dacă existau documente justificative și dacă se puteau reține fapta ilicită și prejudiciul la acel moment.

- Decizia atacată conține considerente contradictorii, în urma cărora instanța de apel concluzionează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în privința pârâtului C..

În acest sens, arată că, în cazul acestui pârât, se reține faptul că nu s-a făcut dovada executării și achitării lucrărilor în derularea contractului încheiat cu S.C. Construcții S.A., aspect necontestat de reclamantă și contrar documentelor din dosar (contract lucrări, facturi, devize, situații de lucrări, ordine de plată), în timp ce în cazul intimatului D. se acceptă și se motivează implicit că lucrările în valoare de 91.775,01 RON sunt efectuate pentru realizarea obiectivului de investiții, însă acesta nu are nicio culpă, din moment ce plățile au fost efectuate de B., în calitate de primar și C., în calitate de viceprimar.

Mai arată că instanța de apel a constatat că, în sarcina pârâtului D., nu se poate reține obligația legală de a asigura integritatea patrimoniului reclamantei cu privire la un bun imobil care nu are existență faptică și care, în mod real, nu poate face parte din patrimoniul acesteia, realizând o analiză în raport de temeiurile indicate în decizia de casare, însă nu a avut în vedere același argument în cazul lui C. și a efectuat o examinare prin prisma altor temeiuri de drept.

- Instanța de apel a analizat și interpretat parțial raportul de expertiză contabilă, a omis să analizeze raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluări bunuri mobile economice pentru ca prejudiciul să fie imputat doar lui B. și C., iar, în stabilirea și întinderea prejudiciului, în mod nelegal, nu a avut în vedere materialele de construcții achiziționate pentru realizarea obiectivului de investiții. Apreciază că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condițiile în care prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluări bunuri mobile economice se constată că aceste materiale de construcții au fost depozitate la S.C. Construcții S.A..

Decizia instanței de apel este nelegală deoarece prejudiciul imputat nu are caracter cert, sens în care arată că valoarea materialelor de construcții și lucrările de terasament săpătură nu au fost luate în calcul la stabilirea și întinderea prejudiciului la data întocmirii procesului-verbal de inventariere din 11 aprilie 2014 și nici valoarea acestora actualizată de la 31 decembrie 2020, nefiind luate în considerare nici documentele justificative referitoare la existența situațiilor de lucrări, listelor de materiale și cantități, studii de fezabilitate, proiectare, contravaloare lucrări executate.

Apreciază că singurul eventual prejudiciu era reprezentat de valoarea materialelor achiziționate și date în custodie S.C. Construcții S.A. Corabia în anul 2003, precum și valoarea acestora, raportată la cantitățile existente în anul 2014, prejudiciu care, de altfel, a fost solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată, pe care instanța de apel avea obligația să o analizeze în limitele cu care a fost învestită.

Întrucât contractul de donație ce avea ca obiect terenul pe care trebuia să se realizeze investiția a fost anulat prin sentința nr. 274 din 9 mai 2005 a Tribunalului Olt, raționamentul instanței de apel este nelegal, din moment ce, pe de o parte, în acest context nu se poate reține pentru perioada 2000-2005 existența unor plăți nejustificate, în vederea realizării obiectivului de investiții, existând o speranță legitimă de realizare a acestuia în funcție de alocările bugetare, iar, pe de altă parte, este imoral să răspundă doi primari pentru această investiție demarată, dar nerealizată, în circumstanțele expuse, în condițiile în care nerealizarea acesteia se datorează S.C. Construcții S.A. Corabia, societate care a intrat în faliment și a dispus și de bunurile aflate în custodie, pe care reprezentanții reclamantei de la acel moment le-au achitat cu bună credință având în vedere existența lor faptică și scriptică, precum și dorința de a finaliza investiția.

Cele menționate sunt confirmate de nota de constatare NR. 5797/14.04.2005, notă în temeiul căreia s-a formulat plângerea penală soluționată prin ordonanța din 26.09.2006 pronunțată în dosarul nr. x/2005, ordonanță din care rezultă faptele ilicite și autorii lor, cât și prejudiciul real creat reclamantei, și care nu a fost niciodată comunicată în vederea contestării ei, așa cum rezultă din adresa nr. x/19.04.2017, cât și din adresa anexată de serviciul buget-finanțe-contabilitate din cadrul aparatului de specialitate al reclamantei în vederea formulării răspunsului la relațiile solicitate de instanța de apel. Din acestea rezultă, pe lângă persoanele care și-au însușit în vederea decontării situațiile de lucrări, și următoarele "Prin anularea contractului de donație din dosarul nr. x/2004 Orașul Corabia a pierdut pe lângă teren și investiția realizată, de unde și existența prejudiciului. În anul 2008 Orașul Corabia a făcut demersurile necesare pentru declararea utilității publice de interes local, acțiune care a rămas nefinalizată".

În aceste circumstanțe, nerespectarea obligațiilor contractuale de către S.C. Construcții S.A. Corabia nu se poate transforma în răspundere civilă delictuală, răspundere care să fie angajată în sarcina recurentului-pârât C., din moment ce, la momentul efectuării plăților, acestea aveau temei și s-au efectuat în baza unor documente justificative.

- Instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în contextul în care motivarea angajării răspunderii civile delictuale trebuie să se facă în mod distinct pentru fiecare calitate, perioadă și normă de drept material în vigoare la momentul săvârșirii fiecărei pretinse fapte ilicite. Instanța de apel realizează această distincție, în mod formal, în considerente, contrar înscrisurilor existente la dosar și rapoartelor de expertiză efectuate în cauză. Susține că aceste probe nu au fost analizate de instanță, care a aplicat norme de drept material la o situație de fapt străină de natura cauzei.

Susține că s-a reținut nelegal incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 și art. 23 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43 din același act normativ întrucât, din moment ce se reține că recurentul C., în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, nu avea calitatea de ordonator de credite, normele de drept încălcate, în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală, nu sunt cele avute în vedere de instanța de apel, angajarea răspunderii putând fi antrenată, eventual, în baza unui alt temei, cu atât mai mult cu cât instanța supremă în decizia de casare a indicat ca, în rejudecare, să se stabilească dacă există sau nu fapte ilicite, în raport de obligațiile impuse ordonatorilor de credite. Mai arată că aplicarea dispozițiilor de drept material, prevăzute de art. 23 alin. 1it. c din Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43 din același act normativ, reținute de instanța de apel în configurarea faptei ilicite și angajarea răspunderii, încalcă principiul neretroactivității legii și principiul tempus regit actum. Dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 au fost reținute greșit întrucât acestea fac referire la atribuțiile ordonatorului de credite și fazele execuției bugetare ce au fost efectuate de compartimentele de specialitate ale reclamantei, nu de către pârâtul C.. Învederează că nu poate fi reținută o faptă ilicită în sarcina recurentului având în vedere, pe de o parte, că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 189/1998 prevăd efectuarea cheltuielilor din credite bugetare aprobate în buget numai cu viza prealabilă a controlului financiar preventiv intern, iar inexistența acestei vize nu s-a constatat în speță, iar, pe de altă parte, că facturile însușite la plată de ordonatorul de credite, primar B., au la bază situații de lucrări verificate și însușite de responsabilul cu investițiile și dirigintele de șantier. Mai solicită a fi avut în vedere că, în perioada 2000-2004, investiția se afla în derulare, S.C. Construcții S.A. Corabia nu se afla în faliment și nu avea anulat contractul de donație cu privire la teren.

- Decizia instanței de apel este nelegală și în raport de perioada 23 iunie 2004-19 iunie 2008, în care recurentul a avut calitatea de primar și ordonator de credite. Solicită a fi avute în vedere argumentele invocate cu privire lipsa indicării, în concret, a normelor de drept material aplicabile, raportat la calitățile și perioadele în care recurentul a deținut calitatea de primar și viceprimar, precum și faptul că pentru cheltuielile în cuantum de 32.840,78 RON a existat temei contractual, au fost însușite de reclamantă, situație în care nu există culpă și prejudiciu, fiind exclusă angajarea răspunderii civile delictuale.

S-a reținut greșit că existența unor documente justificative (contractul de execuție cu S.C. Construcții S.A. Corabia, facturile emise de F. S.A. Slatina, efectuarea plăților în baza hotărârilor Consiliului Local nr. 6/2000 și nr. 48/2000) nu îl exonerează pe recurent de îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau în calitate de primar, respectiv acelea de a verifica realitatea și legalitatea acestor cheltuieli, precum și dacă bunurile au fost livrate/prestate, sarcină ce îi revenea conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998. În acest sens, arată că bunurile și serviciile a căror contravaloare a fost achitată au fost livrate/prestate, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la dosar și confirmat de raportul de expertiză contabilă, iar hotărârile Consiliului Local, alături de alte documente au reprezentat temeiul plăților efectuate.

Prin întâmpinare, intimatul E. a invocat excepția nulității recursului formulat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Corabia, susținând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs, care îl vizează pe acest intimat, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, și admiterea recursului pârâtului C..

La rândul său, prin întâmpinare, recurentul C. a solicitat admiterea, în parte, a recursului reclamantei, cât privește admiterea acțiunii și împotriva pârâtului D.. A depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul D..

Prin întâmpinare, intimatul D. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Cu referire la recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

- Printr-o primă critică s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 14 din O.G. nr. 81/2013, întrucât, în opinia recurentei reclamante, evidențierea în contabilitate a diferenței de reevaluare este o obligație a instituției publice reclamante, iar suma de 209.024,38 RON are caracter cert raportat la textele legale menționate. Ca atare, soluția de respingere a acțiunii pentru această diferență, prin faptul că suma ar fi echivalentul unei evaluări scriptice, o valoare de inventar a unor bunuri ce nu există fizic, este eronată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 81/2013 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, "Instituțiile publice, indiferent de sursa de finanțare a cheltuielilor și de subordonare, vor inventaria și vor reevalua activele fixe corporale și activele fixe corporale în curs, aflate în patrimoniul lor la data de 30 septembrie 2003, astfel încât rezultatele reevaluării să fie cuprinse în bilanțul contabil întocmit la 31 decembrie 2003".

Conform art. 14 din același act normativ, "Instituțiile publice au obligația să evidențieze în contabilitate diferențele din reevaluare, amortizarea activelor fixe corporale și necorporale, precum și sumele rezultate din valorificarea activelor fixe corporale scoase din funcțiune".

Se impune a se reține că, prin cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată la data de 23.09.2016, reclamanta a chemat în judecată pe cei trei pârâți solicitând obligarea acestora la acoperirea prejudiciului pe care aceștia l-au produs în calitatea lor de primari ai Orașului Corabia, constând în plăți efectuate pentru edificarea imobilului bloc P6, imputându-li-se îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor ce le reveneau în calitate de ordonatori principali de credite, de a asigura buna administrare a valorilor și bunurilor din patrimoniul unității reclamante. Reclamanta a individualizat răspunderea ce revine fiecăruia dintre pârâți, pentru faptele săvârșite în timpul mandatelor, în calitate de primar, respectiv de viceprimar pentru C., temeiul juridic al cererii fiind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 342.717,75 RON, din care 136.717,75 RON reprezintă plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "bloc P6", la care se adaugă suma de 206.000 RON reprezentând reevaluare active corporale în curs "bloc P6" în anul 2013, a pârâtului C. la plata sumei de 94.251,87 RON reprezentând plăți efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "bloc P6" și a pârâtului D. la plata sumei de 91.755,01 RON reprezentând situații de lucrări întocmite la obiectivul de investiții "bloc P6" în lunile octombrie 2000 – suma de 20.520,24 RON, noiembrie 2000 – suma de 31.890,92 RON și decembrie 2000 – suma de 39.343,85 RON, conform documentelor contabile anexate.

Evaluând probatoriul administrat în cauză, instanța de apel, prin decizia nr. 116 din 28 aprilie 2021, a admis în parte acțiunea formulată și precizată împotriva pârâtului E., moștenitor legal al pârâtului decedat B. și a obligat pe pârâtul E. la plata către reclamantă, doar în limita activului succesoral dobândit, a sumei de 136.717,75 RON, reprezentând despăgubiri, a admis acțiunea formulată și precizată împotriva pârâtului C. și a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 94.251,87 RON, reprezentând despăgubiri, și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată împotriva pârâtului D..

Cu privire la suma contestată, se observă că aceasta a fost imputată pârâtului E., în calitatea acestuia de moștenitor legal al pârâtului decedat B., și reprezintă o reevaluare a activelor corporale în curs "bloc P6" în anul 2013.

Referitor la această sumă, instanța de apel a reținut că este menționată în lista de investiții în curs de execuție cont 231 la 31.12.2014 și în situația anexă 23, conform celor indicate de reclamantă prin răspunsul din data de 02.12.2020, însă reprezintă o actualizare scriptică a bunului imobil în evidența contabilă a UAT Corabia, astfel că nu poate fi primită susținerea că reprezintă un prejudiciu efectiv, atâta timp cât constituie doar valoarea de inventar a unor bunuri ce nu există fizic.

În înțelesul O.G. nr. 81/2003, prin active fixe corporale în curs se înțelege "active fixe corporale neterminate până la sfârșitul perioadei, evaluate la costul de achiziție, respectiv la costul de producție", iar, prin reevaluare, "operațiunea de actualizare a valorii contabile a activelor fixe corporale aflate în patrimoniul instituțiilor publice", ceea ce implică raportarea la un activ fix existent, nefinalizat, care, în situația de față, privește un bun imobil care, în realitate, nu există - obiectivul de investiții "bloc P6".

Înalta Curte, raportat la fapta ilicită reproșată pârâtului decedat E., respectiv efectuarea de plăți cu încălcarea dispozițiilor legale privind obiectivul de investiții "bloc P6", constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că prejudiciul în suma de 206.000 RON nu are un caracter cert, fiind vorba de o evaluare scriptică, efectuată în temeiul art. 2 alin. (1) și art. 14 din O.G. nr. 81/2013, însă în legătură cu un obiectiv de investiții care nu există, așadar de o sumă neplătită de către instituție reclamantă, care să poată fi imputată acestui pârât.

Or, obligațiile instituite de legiuitor prin textele de lege pretins greșit a fi aplicate se referă la inventarierea și reevaluarea activelor fixe corporale și a activelor fixe corporale în curs, aflate în patrimoniul recurentei reclamante la data de 30 septembrie 2003, evidențierea în contabilitate a diferențelor din reevaluare, amortizarea activelor fixe corporale și necorporale, precum și sumele rezultate din valorificarea activelor fixe corporale scoase din funcțiune. Chiar din titulatura acestui act normativ rezultă că obiectul său de reglementare vizează reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, iar nu al celor inexistente.

Neîndeplinirea acestor obligații poate reprezenta o abatere financiar-contabilă, abatere care nu a produs în concret, în speța de față, un prejudiciu, așa cum a fost expus acesta de către recurenta reclamantă, de natură a atrage aplicarea art. 998-999 C. civ.

Prin urmare, motivul de recurs astfel formulat nu se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Prin cea de-a doua critică recurenta reclamantă a susținut nesocotirea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1114 alin. (1), art. 1125 și art. 1126 C. civ. și a afirmat că pârâtul E., în calitate de fiu al defunctului B., este moștenitor sezinar, iar transmiterea moștenirii se face de drept la data decesului autorului său, precum și că acesta avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât și pasivul succesoral. A mai arătat că valoarea de 39.343,83 RON, reținută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., nu este susținută de vreun mijloc de probă.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 1114 alin. (1) C. civ., "Acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului", iar, conform art. 1125 și art. 1126 din același act normativ, "Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moștenitorilor sezinari și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului", "Sunt moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați".

Din interpretarea acestor norme legale rezultă că efectul acceptării succesiunii constă în consolidarea transmisiunii moștenirii realizate de plin drept la data deschiderii moștenirii, indiferent de momentul în care s-a realizat acceptarea în cadrul termenului de opțiune stabilit de lege. De la data deschiderii succesiunii, chiar dacă nu au fost trimiși în posesie, moștenitorii sezinari sunt îndreptățiți să ia în stăpânire de fapt și să administreze bunurile succesorale, fără a avea dreptul de dispoziție asupra acestora, deoarece bunurile au fost preluate în interesul moștenirii, precum și să exercite drepturile și acțiunile patrimoniale dobândite prin moștenire, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calității de moștenitor.

În speță, prin decizia recurată nu s-a contestat calitatea pârâtului E. de moștenitor sezinar al defunctului B., nici faptul că, în acest fel, acesta, potrivit legii, era îndreptățit, pe lângă a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale, să le și administreze, respectiv să exercite drepturile și acțiunile patrimoniale care le privesc.

Instanța de apel a considerat că, raportat la dispozițiile art. 1114 alin. (2) C. civ., prejudiciul pentru care este ținut să răspundă pârâtul B., decedat în cursul judecății, reprezintă o datorie a moștenirii și va fi suportat de moștenitorul său legal, pârâtul E., acesta din urmă fiind obligat să acopere acest prejudiciu doar în limita bunurilor dobândite de la autorul său prin moștenire, adică în limita activului succesoral. A reținut că E. are calitatea de moștenitor legal, în baza certificatului de moștenitor nr. x/28.03.2018, că acestuia i-a revenit întreaga masă succesorală compusă dintr-un singur bun, un autoturism marca x, înscris care nu a fost contestat de părțile în litigiu.

Potrivit textului de lege reținut în considerentele deciziei recurate, "Moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia".

Prin această normă juridică, legiuitorul a statuat că operează o separare de patrimonii, efect care implică urmărirea de către creditorii moștenirii doar a activului succesoral, implicit imposibilitatea lor de a se îndrepta asupra activului înainte de plata pasivului succesiunii.

Recurenta reclamantă a susținut că intimatul pârât E. avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât și pasivul succesoral.

Or, instanța de apel nu a stabilit în sens contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, ci a arătat că prejudiciul datorat de autorul pârâtului E., respectiv pasivul succesoral, va fi acoperit doar în limita activului succesoral.

Neîntocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral în condițiile art. 1115-1116 C. civ. nu poate conduce la înlăturarea dispozițiilor art. 1114 alin. (2) din același act normativ, o astfel de procedură nefiind prevăzută sub sancțiunea confuziunii de patrimonii și imputarea pasivului succesoral asupra patrimoniului propriu al succesibilului. De altfel, alin. (1) al art. 1115 C. civ. prevede că succesibilii, creditorii moștenirii și orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, ceea ce sugerează ideea caracterului facultativ al inventarului, care, în sens contrar, ar paraliza caracterul obligatoriu dedus din interpretarea art. 1114 alin. (2) C. civ. impus de efectele acceptării moștenirii. Dispozițiile invocate de către recurenta reclamantă au caracter supletiv (pot) și vizează stabilirea exactă a patrimoniului succesoral, respectiv dacă bunurile în cauză se află în posesia sau mâna altor persoane decât succesibili sau dacă apartenența acestor bunuri la patrimonial succesoral este contestată.

Însă, în speță, aceste dispoziții legale nu sunt incidente raportat la întinderea răspunderii moștenitorului acceptant, astfel că Înalta Curte va respinge această critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondată.

Cât privește lipsa unor dovezi privind valoarea de 39.343,83 RON reținută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., Înalta Curte constată că această susținere se raportează la modalitatea de stabilire a situației de fapt, împrejurare ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, care examinează, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar motivele de nelegalitate arătate cu referire la hotărârea recurată, iar nu motivele de netemeinicie ale acesteia.

- Recurenta reclamantă a arătat că motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului D. este contradictorie, întrucât instanța de apel reține, pe de o parte, că pentru aceeași sumă a fost deja stabilită răspunderea civilă delictuală a pârâților B. și C., prejudiciul fiind acoperit, ceea ce echivalează cu acceptarea existenței răspunderii civile delictuale a pârâtului D., iar, pe de altă parte, constată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru acest pârât.

Această critică, ce urmează a fi supusă examinării din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondată.

În cauză, instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fiecare dintre pârâții chemați în judecată, reținând întrunirea acestora în persoana pârâtului (decedat) B. (care, în calitate de ordonator de credite, în temeiul unui contractul de executare lucrări, a dispus efectuarea mai multor plăți nelegale către constructor și alte persoane juridice), prejudiciul fiind stabilit la suma de 136.717,75 RON, precum și în persoana pârâtului C. (care, în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deși nu îi fusese delegată atribuția de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată nelegale, în vederea realizării unui obiectiv de investiții ce nu a fost în realitate realizat, iar, în perioada 2004-2008, cât a ocupat funcția de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul unui contract de executare a dispus efectuarea mai multor plăți pentru obiectivul de investiții nerealizat), pentru un prejudiciu de 94.251,87 RON.

În privința pârâtului D., curtea a constatat că fapta ilicită imputată acestuia este reprezentată de nerespectarea obligației legale de a asigura integritatea bunurilor aflate în administrarea unității administrativ teritoriale, pe durata exercitării mandatului de primar, obligație impusă prin prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, care, însă, nu poate fi reținută în condițiile în care se raportează la un bun imobil ce nu avea o existență faptică și care în mod real nu putea face parte din patrimoniul unității administrativ teritoriale.

Totodată, instanța de apel, a mai constatat, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică specialitatea contabilitate, că, în calitate de primar, pe durata mandatului său, pârâtul D. nu a efectuat plăți pentru obiectivul de investiții "bloc P6", că, în calitate de reprezentant al S.C. Costrucții S.A. Corabia, același pârât a întocmit situații de lucrări pentru obiectivul de investiții în perioada octombrie- decembrie 2000, a căror valoare însumată a fost de 91.755,01 RON, plățile fiind dispuse de pârâtul B., în calitate de primar, respectiv de pârâtul C., în calitate de viceprimar, precum și faptul că o parte din aceste sume au fost imputate de reclamantă și celorlalți doi pârâți, respectiv 39.343,83 RON pârâtului B. și 52.411 RON pârâtului C..

În raport de această situație de fapt, curtea a considerat că, în condițiile în care acest prejudiciu a fost imputat și pârâților B. și C., fiind reținută răspunderea civilă delictuală a acestor pârâți, nu mai este îndeplinită condiția existenței prejudiciului cert în patrimoniul reclamantei, acest prejudiciu fiind acoperit prin angajarea răspunderii civile delictuale a fiecăruia dintre pârâții B. și C..

Or, aceste considerente nu sunt contradictorii, instanța de apel având în vedere că pârâtul D. nu a făcut niciun fel de plăți, nu a săvârșit vreo faptă ilicită, așadar nu a prejudiciat partea reclamantă în aceleași condiții în care au acționat ceilalți doi pârâți. De asemenea, a observat că nu poate identifica un prejudiciu cert, în patrimoniul reclamantei, cauzat de acest pârât, acesta regăsindu-se, în realitate, conform expertizei efectuate în cauză, în prejudiciul imputat pârâților B. și C..

Recurenta reclamantă a criticat și nesocotirea dispozițiile art. 1349 C. civ., în raport de care pârâtul D. ar trebui obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat unității administrativ-teritoriale.

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va înlătura această critică, constatând că față de acest pârât nu s-a reținut a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Numai în măsura în care se proba existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție de către acest pârât, a unui prejudiciu creat de această parte, precum și existența legăturii de cauzalitate între fapta păgubitoare și prejudiciu, în cauză erau incidente prevederile art. 1349 și următoarele C. civ.

II.2. În legătură cu recursul formulat de pârâtul C., Înalta Curte reține următoarele:

- Printr-o primă critică formulată, recurentul pârât a arătat că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text de lege care prevede că hotărârea va cuprinde "... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", sancțiunea aplicabilă în acest context fiind cea reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurentul pârât este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a procedat la interpretarea probatoriului administrat, învederând că argumentele reținute în considerente sunt rezultatul unei analize abstracte, selective, parțiale a actelor din dosar (Nota de constatare din 11 aprilie 2014 și Decizia nr. 14/2014 emise de Camera de Conturi Olt), fiind excluse de la examinare înscrisuri esențiale. De asemenea, susține că, în urma casării totale a deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019, instanța de apel nu motivează de ce niciun alt înscris, în afara actelor Curții de Conturi, nu poate fi avut în vedere, nici respingerea probei testimoniale propuse de C., nici neluarea în considerare a obiectivelor propuse de acesta pentru expertiza financiar contabilă și nici lipsa de relevanță a raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile.

În opinia acestuia, nerespectarea dispozițiilor anterior menționate încalcă principiile contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cât privește nelegalitatea deciziei atacate, fără a putea fi antamate prin aceasta chestiuni de netemeinicie, legate de interpretarea dovezilor din dosar.

Așadar, în recurs, contrar celor pretinse de către recurentul pârât, nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care instanțele de fond au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt deja stabilită și obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și a principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, însă din aceeași perspectivă, a aprecierii eronate a probatoriului administrat, critică incompatibilă cu structura actuală a recursului.

Înalta Curte nu poate reține, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate, implicit a încheierilor premergătoare pronunțării soluției atacate, în speță fiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., anterior citate.

Astfel, prin încheierea din 3 noiembrie 2020, instanța de apel a respins motivat cererea pârâtului C. privind administrarea probei testimoniale, iar, ulterior, prin încheierea din 12 ianuarie 2021, a încuviințat obiectivele pentru cele două expertize dispuse în cauză, punându-le anterior în discuția contradictorie a părților în litigiu.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în cauză, în rejudecare, au fost administrate probe suplimentare, respectiv înscrisuri, solicitate reclamantei UAT Corabia, proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate și specialitatea evaluare bunuri mobile. La solicitarea instanței, Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Olt a înaintat la dosar procesul-verbal de constatare nr. x/11.04.2014 și anexele acestuia.

În ceea ce-l privește pe pârâtul C., curtea a reținut că acestuia i se impută un prejudiciu în cuantum de 94.251,87 RON, din care 61.411,09 RON reprezentând plăți dispuse în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar și 32.840,78 RON reprezentând plăți dispuse în perioada 2004-2008, când a îndeplinit funcția de primar.

A constatat, din concluziile raportului de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în cauză, că pârâtul C., în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deși nu îi fusese delegată atribuția de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată, în vederea realizării obiectivului de investiții Bloc P6, obiectiv ce nu a fost în realitate realizat. Aceste plăți au avut un cuantum total de 61.411,09 RON, fiind repartizate astfel contravaloare lucrări (OP 574/2000 și OP 796/2000), garanție lucrări (OP5 73/2000 și OP 797/2000), proiectare (OP 756/2002, OP 1194/2002, OP 433/2004).

A mai reținut că acesta, în perioada 23.06.2004-19.06.2008, cât a ocupat funcția de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul contractului de executare depus la dosar, a dispus efectuarea mai multor plăți pentru obiectivul de investiții Bloc P6, în cuantum total de 32.840,78 RON reprezentând contravaloare studiu fezabilitate (OP 482/2008, OP 483/2008), cheltuieli de proiectare (OP 97/2005 și OP 944/2006). Prin nota de constatare din data de 11.04.2014, respectiv decizia nr. 14/2014, Curtea de Conturi a constatat nelegalitatea acestor plăți, aspect observat și de instanță, în condițiile în care din nota de constatare din 24.03.2014 reiese că obiectivul de investiții în vederea realizării căruia au fost efectuate aceste cheltuieli nu există în realitate, plăți