ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5963/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2021, la data de 10 februarie 2021, reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirescu în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Comuna Vladimirescu, a solicitat instanței de judecată:

- anularea deciziei nr. 9395/3.11.2020 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România ca fiind netemeinică și nelegală, prin care s-a respins integral cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 referitoare la imobilul compus din construcție (fosta școală romano-catolică) și întregul teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, înscris inițial în cf. x Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x;

- să se constate dreptul de proprietate al reclamantei care are calitatea de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 94/2000, asupra imobilului din litigiu compus din construcție (fosta școală romano-catolică) și întregul teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, înscris inițial în cf. x Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x;

- să se dispună retrocedarea în natură a imobilului compus din construcție (fosta școală romano-catolică) și teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, înscris inițial în cf. x Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x;

- să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de retrocedare și radierea Statului Român din cartea funciară privitor la construcția și suprafața de teren ce face obiectul retrocedării în natură.

Prin sentința civilă nr. 243 pronunțată la data de 21 aprilie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirescu și a obligat reclamanta la plata sumei de 2500 RON către pârâta Comuna Vladimirescu prin primar, reprezentând cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirescu întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.

După o amplă prezentare a situației de fapt și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se susține că sunt incidente cauzei dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în sensul că instanța de judecată a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Sub acest aspect, arată recurenta că instanța de judecată a comis exces de putere întrucât nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a prezumției relative de preluare abuzivă instituită prin art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Afirmă că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze pe de o parte la susținerile și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte la dispozițiile legale, iar atâta timp cât în considerente instanța nu analizează toate probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată în dispozitiv rămâne nesusținută.

Considerând în mod cu totul nelegal că imobilul nu ar fi fost niciodată preluat abuziv instanța a omis a se pronunța asupra probei cu înscrisurile depuse la dosar, care dovedeau că dreptul de proprietate al imobilului a aparținut în realitate cultului romano-catolic, respectiv Parohiei Romano-Catolice Vladimirescu.

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține că instanța de judecată a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile punctului III al Recomandării Rec (2004) 5 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei către statele membre cu privire la verificarea compatibilității proiectelor de legi, legilor în vigoare și practicii administrative cu standardele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care se cere statelor membre să asigure adaptarea, cât de rapid posibil a legilor și practicii administrative în scopul prevenirii încălcării Convenției.

De asemenea, recurenta afirmă că s-a aplicat și interpretat în mod greșit de către instanța de judecată și Principiul I din Rezoluția Consiliului Europei nr. (77)31 care consacră dreptul de a fi ascultat: în cazul unui act administrativ de o așa natură încât este posibil să afecteze în mod negativ drepturile, libertățile sau interesele, persoana vizată, poate să prezinte fapte și argumente și, în cazurile potrivite, să facă solicitări în probațiune care să fie luate în considerare de către autoritățile administrative.

Arată recurenta că instanța de fond, prin motivarea sa, a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, trecând în mod nelegal peste prezumția legală instituită de către legiuitor, aceea a preluării abuzive, în cauză fiind vorba despre o preluare faptică necontestată de niciuna dintre părțile din dosar, Comisia Specială niciodată nu a susținut că această condiție nu ar fi îndeplinită în cauză.

Mai afirmă recurenta că instanța de fond a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 în sensul că dacă pentru dovada dreptului de proprietate în condițiile legii speciale se pot administra orice probe, cu atât mai mult pentru stabilirea caracterului abuziv al preluării care este un aspect subsecvent al dovezii proprietății, se poate face probațiunea cu orice mijloc de probă.

În speță, în mod cert toate probele de la dosarul cauzei (înscrisuri, prezumții) coroborate, dovedeau dreptul de proprietate al reclamantei și preluarea abuzivă a imobilului, iar instanța era obligată a aplica în mod corect prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește probațiunea.

3.2. Împotriva sentinței civile nr. 243/28 aprilie 2021, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs incident împotriva considerentelor acestei hotărâri prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește considerentele atacate și, în rejudecare, înlocuirea acestora cu propriile considerente, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate susține recurenta pârâtă că instanța de judecată în mod eronat a reținut faptul că nu este îndeplinită prima condiție necesară și anume aceea ca Statul român să fi dobândit proprietatea imobilului printr-o acțiune de preluare în mod abuziv, cu sau fără titlu, fie că această acțiune ar fi aparținut Statului român, ori organizațiilor cooperatiste ori altor persoane juridice similare, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Arată recurenta-pârâtă că instanța de judecată a omis să constate faptul că persoana intabulară în cartea funciară și anume Fondul Școlar din Glogovăț este o persoană juridică distinctă de solicitanta cererii de retrocedare și anume Parohia Romano-Catolică Vladimirescu, astfel că în mod greșit s-a apreciat faptul că nu a fost îndeplinită condiția privind dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Totodată, se susține că instanța de judecată a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente cauzei. Astfel, susține că raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și la înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, respectiv din analiza copiei certificate a cărții funciare nr. x a localității Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x, județul Arad, a reieșit faptul că proprietarul imobilului solicitat de către reclamantă a fost Fondul Școlar din Glogovăț (Vladimirescu), instanța de judecată trebuia să constate faptul că proprietarul tabular al imobilului solicitat nu este unul și același cu solicitantul cererii de retrocedare.

Afirmă că instanța de judecată trebuia să procedeze la verificarea temeinică a calității procesuale active a reclamantei din perspectiva justificării de către aceasta a legitimării sale procesuale.

Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirtescu ca nefondat.

În motivare, susține în esență că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, dimpotrivă, din analiza copiei certificate a cărții funciare nr. x a localității Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x, județul Arad, a reieșit faptul că proprietarul imobilului solicitat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirescu a fost Fondul Școlar din Glogovăț (Vladimirescu).

A formulat întâmpinare în cauză și intimata-pârâtă Comuna Vladimirescu prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Vladimirescu susținând, în esență, că imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu se regăsește și nu s-a regăsit niciodată în patrimoniul statului, din extrasul de carte funciară nr. x Vladimirescu (CF vechi nr. x) a rezultat faptul că imobilul este intabulat conform încheierii nr. 1630 din data de 29.11.1856 în favoarea Fondului Școlar, prin urmare respectivul imobil nu a făcut obiectul niciunei preluări abuzive, și pe cale de consecință, nu poate face obiectul unei acțiuni de retrocedare întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Comisia Specială de retrocedare a formulat și Răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Comuna Vladimirescu, iar recurenta reclamantă a depus și Note de ședință.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă Parohia Romano - Catolică Vladimirescu a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 9395/3.11.2020, emisă de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-a respins integral cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 referitoare la imobilul compus din construcție (fosta școală romano-catolică) și întregul teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, înscris inițial în cf. x Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x

În motivarea deciziei contestate s-a reținut că potrivit Cărtii funciare a localității Glogovăț (Vladimirescu), proprietar al imobilului a fost Fondul Școlar, că prin adresa nr. x/28.10.2015, Secretariatul Tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Parohiei Romano Catolice Vladimirescu să transmită acte sau orice alte înscrisuri(inventare bisericești) din care să rezulte legătura juridica dintre Parohia Romano Catolica si proprietarul tabular, Fondul Școlar. S-a reținut și faptul că reclamanta a transmis Comisiei copia certificată a Cărtii funciare nr. x a localității Glogovăț (Vladimirescu) convertită în CFE nr. x Arad. Raportat la aceste aspecte, Comisia a arătat că, potrivit înscrisurilor analizate, reiese că dreptul de proprietate asupra imobilului in discuție aparține Fondului Școlar din Glogovăț (Vladimirescu) care este o persoană juridică distinctă față de persoana juridică a solicitantei.

Soluționând cauza, instanța de fond a apreciat neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând, în esență, că bunul imobil a cărei retrocedare se solicită prin acțiune a fost proprietatea Fondului Școlar, fiind intabulat în Cartea funciară în favoarea Fondului Școlar potrivit încheierii nr. 1630/29.11.1856, iar pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul in discuție a intrat în proprietatea Statului Român.

Motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță.

Acest motiv de recurs privește un "exces de putere" al instanței, care derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, prin săvârșirea unor acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs este nefondat, neexistând în cauză o depășire a atribuțiior puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva deciziilor Comisiei Speciale de Retrocedare, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte, în raport de considerentele hotărârii recurate, constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

În cadrul aceluiași motiv de casare, s-a susținit și faptul că instanța de judecată a comis exces de putere întrucât nu s-a pronunțat cu privire la incidența în cauză a prezumției relative de preluare abuzivă instituită prin art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Și această critică urmează a fi respinsă. Pentru a fi incidentă prezumția relativă invocată de recurenta reclamantă, prioritar trebuie verificat dacă bunul a fost preluat de Statul Român. Or, câtă vreme bunul nu a intrat în proprietatea Statului Român, prezumția respectivă nu poate fi aplicată prezentei cauze.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar amintește că, prin dispozițiile normei anterior menționate, sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Potrivit normei precitate, pentru a se putea dispune retrocedarea către foștii proprietari este necesar a se face dovada, pe de o parte, că imobilul a aparținut cultelor religioase, iar pe de altă parte, să existe o preluare abuzivă a bunului respectiv de către Statul Român.

În prezenta cauză, niciuna din aceste condiții nu sunt îndeplinite, aspect față de care se constată că judecătorul fondului corect a respins cererea de chemare în judecată formulată.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special a înscrisului extras carte funciară pentru informare nr. x Vladimirescu din data de 04.03.2021 aflat la dosar fond, a rezultat faptul că imobilul în litigiu apare intabulat în favoarea Fondului Școlar potrivit încheierii nr. 1630 din data de 29.11.1856, aspect reținut și de instanța dse fond și necontestat prin cererea de recurs.

Din conținutul aceluiași înscris rezultă că a fost notată, într-adevăr, procedura de expropriere în anul 1922, însă nu există niciun înscris la dosarul cauzei care să ateste că bunul compus din construcție și întregul teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, a cărei retrocedare se solicită, a intrat în proprietatea Statului Român.

Or, O.U.G. nr. 94/2000 reglementează procedura de restituire a bunurilor care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, chiar dacă bunul respectiv ar fi intrat în proprietatea Statului Român, recurenta reclamantă trebuia să facă dovada că bunul a fost preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exproprierile anterioare anului 1945 neputând face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, câtă vreme dovada dreptului de proprietate se face prin mențiunile din cartea funciară în care este înscris imobilul respectiv, rezultă că bunul a cărei retrocedare se solicită este proprietatea Fondului Școlar și nu recurentei reclamante.

Potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea cărților funciare, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei", iar aceste dispoziții, coroborate cu cele art. 33 din același act normativ consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară.

Din înscrisurile depuse la dosarului cauzei, reiese că potrivit cărții funciare nr. x Vladimirescu (nr. CF vechi x) proprietar al bunului imobil construcție și teren este Fondul Școlar.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerile că instanța a omis a se pronunța asupra probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care dovedeau că dreptul de proprietate al imobilului a aparținut în realitate cultului romano-catolic, respectiv Parohiei Romano-Catolice Vladimirescu.

Verificând întregul material probator aflat la dosarul cauzei se constată că nu există niciun înscris care să ateste faptul că, imobilul compus din construcție (fosta școală romano-catolică) și întregul teren în suprafață de 245 mp. situat în comuna Vladimirescu, județul Arad, înscris inițial în cf. x Glogovăț (Vladimirescu) nr. top. x a constituit proprietatea Parohiei Romano-Catolice Vladimirescu la fel cum nu există nici un act care să ateste preluarea/transmiterea dreptului de la entitatea înscrisă în cartea funciară altor entități, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că solicitarea reclamantei nu întrunea cerințele impuse de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate susținerile și criticile recurentei reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

În ce privește recursul incident formulat de recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, Înalta Curte constată că prin recursul incident s-au adus critici considerentelor hotărârii atacate, solicitându-se doar schimbarea considerentelor și menținerea soluției pronunțate de prima instanță.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 491 alin. (1), teza I din C. proc. civ., "Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispozițiile art. 472 alin. (1) din același cod, "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."

Din interpretarea coroborată a textelor legale citate, rezultă că recursul incident poate fi formulat, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea potrivnică, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Or, recursul la considerente nu tinde niciodată la schimbarea soluției primei instanțe, întrucât este formulat de partea care a obținut o soluție favorabilă dar este nemulțumită de motivarea hotărârii, soluția urmând a fi menținută, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., care stipulează următoarele: " Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

În concluzie, în timp ce recursul incident tinde întotdeauna la schimbarea soluției primei instanțe, recursul la considerente vizează menținerea soluției și înlăturarea considerentelor apreciate ca eronate sau vătămătoare.

De aceea, în opinia Înaltei Curți, recursul incident nu poate viza considerentele, ci exclusiv soluția pronunțată de prima instanță, or, în cazul de față, recurenta-pârâtă a criticat doar motivarea instanței de fond, fără a tinde la schimbarea soluției primei instanțe, soluție care îi este favorabilă, nefiind astfel îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 491 alin. (1), teza I rap, la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Din aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în temeiul dispozițiilor art. 491 alin. (1), teza I raportat la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul incident declarat de recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului incident invocată din oficiu.

Respinge ca inadmisibil recursul incident declarat de recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței civile nr. 243 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă Parohia Romano-Catolică Vladimirescu împotriva sentinței civile nr. 243 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.