ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/05.04.2023, contestatoarea Episcopia Romano-Catolică Timișoara a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României-Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase și Municipiul Timișoara, prin primar, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună:

- anularea deciziei nr. 10573/26.01.2023 a Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România;

- admiterea cererii de retrocedare nr. x/12.02.2003 și nr. x/24.01.2006, cu consecința obligării pârâtei 1 la emiterea unei decizii de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul teren situat în Timișoara, str. x, înscris inițial în CF nr. x Timișoara, nr. top. x (transcris apoi în CF nr. x Timișoara și actual, în CF nr. x, nr. cad. x Timișoara), în suprafață de 2890 mp;

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 402 din 11 iulie 2023, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar, cu consecința respingerii contestației formulate de contestatoarea Episcopia Romano-Catolică Timișoara, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

A admis contestația formulată de contestatoarea Episcopia Romano-Catolică Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare din cadrul Guvernului României, și, în consecință, a dispus anularea deciziei nr. x.01.2023 emisă de pârâtă.

Totodată a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare la emiterea deciziei de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul teren situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, înscris inițial în CF nr. x Timișoara, nr. top. x, în suprafață de 2890 mp și la plata către contestatoare a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. și 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea pe fond cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

După prezentarea istoricului și contextului procesual, pârâta a arătat toate motivele de casare raportate la modul de soluționare, astfel.

Instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare

În opinia recurentei, instanța de judecată în mod greșit și-a fundamentat sentința civilă pe considerentele reținute, dispozitivul sentinței civile recurate reflectând cumulativ interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept care reglementează cadrul normativ al restituirii imobilelor, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Arată recurenta in continuare că, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozițiile actelor normative sus-menționate. Ca atare, acesta a fost cadrul normativ în vigoare data emiterii Deciziei a cărei legalitate se contestă.

Potrivit cărții funciare nr. x a localității Timișoara, proprietarul imobilului identificat cu nr. top. x, ulterior dezmembrat prin încheierea nr. 18026/07.08.1996 a C.F. nr. x a localității Timișoara în nr. top. x, nr. top x și nr. top x a fost Episcopia Romano-Catolică de Timișoara.

În concluzie, Episcopia Romano-Catolică de Timișoara a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat, identificat cu nr. top. x, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv 06.03.1945- 22.12.1989.

Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului solicitat, recurenta-pârâtă a arătat că potrivi încheierii nr. 2853/02.07.1959, foaia B, poz. 9 din C.F. x a localității Timișoara, imobilul identificat cu nr. top, x a fost preluat abuziv, cu titlu, de către statul român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, potrivit art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la situația juridică a imobilului solicitat, a susținut că potrivit adresei nr. x/11.04.2014, Episcopia Romano-Catolică Timișoara a transmis faptul că imobilul identificat cu nr. top. x a trecut după Revoluție în proprietatea S.C. A. S.A., ulterior în proprietatea unor persoane fizice prin contracte de vânzare-cumpărare care au fost anulate în instanță, iar apoi a trecut în proprietatea S.C. B. S.R.L, imobilul fiind dobândit prin adjudecare în urma unei licitații publice. Potrivit încheierii nr. 44595/13.03.2015, foaia B, boz. BII din C.F. nr. x a localității Timișoara, asupra imobilului identificat cu nr. top. x a fost înscris dreptul de proprietate al reclamantei dobândit prin sentința civilă nr. 18099/17.12.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara.

Se arată că a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a parcelei 2135/2/2, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013* pe rolul Judecătoriei Timișoara. Acest dosar s-a finalizat printr-o tranzacție, în sensul că Episcopia Romano-Catolică Timișoara a cumpărat de la S.C. B. S.R.L. atât terenul cât și construcția, întrucât această parcelă se afla între cele două parcele proprietatea recurentei.

În raport de petitele reclamantei și de situația juridică a imobilului solicitat prin cererile de retrocedare nr. x/12.02.2003 (soluționare parțială) și nr. x/24.01.2006, a subliniat recurenta, faptul că este imperios ca prin prezenta cauză legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10573/26.01.2023 să fie verificată doar din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de actul normativ în temeiul în care a fost formulată cererea de retrocedare sus-menționată, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, este inadmisibil a se dispune emiterea unei noi decizii de retrocedare prin care să fie acordate măsuri compensatorii pentru un imobil deja aflat în proprietatea intimatei-reclamante, considerând, astfel, că sentința civilă recurată este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate.

În fine, susține recurenta având în vedere acțiunea reclamantei, apreciază faptul că nu i se poate reține nicio culpă la momentul emiterii deciziei contestate întrucât, din analiza actelor aflate Ia dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/12.02.2003, Comisia specială de retrocedare doar a constatat că imobilul solicitat se află în patrimoniul Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara.

Mai mult decât atât, nu se poate impune recurentei vreo culpă în instrumentarea dosarului, aceasta întemeindu-și Decizia pe înscrisurile aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare la momentul soluționării acestuia de către comisie, cu privire la imobilul solicitat. Totodată, este mai mult decât evident faptul că se impune, cel puțin diminuarea cheltuielilor pe care recurenta ar fi obligată să le plătească, proporțional cu randamentul acțiunii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În esență, a susținut că imobilul nu se află în proprietatea Statului, însă a fost înstrăinat în mod legal după anul 1989, respectiv acesta s-a aflat în administrație operativă până anul 1989 la S.C. A. S.A., iar, în anul 1996, în baza Legii nr. 15/1990, terenul a trecut în proprietatea S.C. A. S.A..

Menționează că de la acest terț transcrierile s-au operat în mod abuziv, intimata-reclamantă a formulat acțiuni în vederea stopării acestei transcrieri ulterioare a imobilului, în încercarea de a-l păstra în proprietatea unei societăți de stat pentru a-l redobândi în natură.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, reiterând aspectele prezentate prin memoriul de recurs

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să- l respingă pentru considerentele ce vor succede:

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurenta-pârâtă, în condițiile în care niciuna dintre criticile aduse cauzei deduse judecății, prin motivele de recurs, nu se subsumează ipotezelor reglementate de prevederile textului legal amintit, și anume nemotivarea hotărârii, existența unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

În acest sens, ceea ce se critică de către recurenta-pârâtă este nerespectarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor privitoare la O.U.G. nr. 94/2000, republicată, respectiv a celor care reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, din perspectiva cadrului normativ în vigoare la data emiterii Deciziei a cărei legalitatea se contestă, aspecte ce urmăresc aplicarea și interpretarea corectă, raportat la circumstanțele, de fapt, ale cauzei a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din ordonanță.

În acest context, Înalta Curte urmează a analiza legalitatea hotărârii curții de apel prin raportare la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. căruia i se subsumează aspectele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs de materialul probator existent la dosar.

Analizând pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara a susținut, în argumentele expuse în cererea de chemare în judecată că, prin Decizia nr. 10573/26.01.2023 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, au fost respinse in mod greșit cererile de retrocedare nr. x/12.02.2023 și nr. y/24.01.2006, formulate de către Episcopia Romano-Catolică Timișoara, prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul teren situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. x, în suprafață de 2890 mp, cu motivarea că acesta se află în proprietatea și folosința Episcopiei Romano-Catolice Timișoara .

A mai susținut reclamanta că a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a vânzării cumpărării parcelei cu nr. 2135/2/2 de către B. S.A., ce a făcut obiectul dosarului x/2013 al Judecătoriei Timișoara, dar în timpul procesului, cu totală rea-credință și cu încălcarea legii, B. S.A. a reușit să finalizeze construcția pe terenul proprietatea sa dat fiind faptul că dorea să reintre în proprietatea terenului cu nr. top. x (pentru că această parcelă se afla între cele două parcele proprietatea sa, redobândite prin retrocedare) preluat abuziv de către Statul Român și să construiască o grădiniță pe acest teren. Intimata - reclamantă a fost nevoită să plătească prețul pieței pentru acest teren de 2890 mp din parcela cu nr. top. x (care a fost preluat abuziv de către Statul Român), astfel că se impunea soluționarea cererii de retrocedare nr. x/2003 (reluată prin cererile nr. x/2005 în baza Legii nr. 247/2005) cu privire la top. x în suprafață de 2890 mp prin acordare de despăgubiri bănești.

De asemenea, a arătat că, în drept, Comisia a reținut incidența prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1)

1

și 6 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată că, prin prezentul recurs, recurenta-pârâtă susține în esență că imobilul nu se află în proprietatea Statului, însă a fost înstrăinat în mod legal după anul 1989, respectiv acesta s-a aflat în administrație operativă până anul 1989 la S.C. A. S.A., iar, în anul 1996, în baza Legii nr. 15/1990, terenul a trecut în proprietatea S.C. A. S.A..

A mai menționat că de la acest terț transcrierile s-au operat în mod abuziv, intimata-reclamantă a formulat acțiuni în vederea stopării acestei transcrieri ulterioare a imobilului, în încercarea de a-l păstra în proprietatea unei societăți de stat pentru a-l redobândi în natură.

Precizează că, în cazul celorlalte parcele, cererea de retrocedare a fost soluționată în mod favorabil, fie prin retrocedarea în natură, fie prin acordarea de compensații bănești.

În acest caz, prezentul imobil a ajuns în proprietatea intimatei-reclamante printr-o tranzacție în ultimul litigiu, fiind plătit prețul pieței, întrucât imobilul a fost adjudecat la licitație de către S.C. B. S.A., care a ridicat o construcție, iar, dat fiind faptul că această parcelă se afla între cele două parcele proprietatea intimatei-reclamante, redobândite prin retrocedare și aceasta își dorea să construiască o grădiniță pe acest teren, a fost nevoită să încheie tranzacția și să plătească prețul pieței.

Or, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, legiuitorul a stabilit, cu valoare de principiu, că "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Pentru situația în care imobilele nu mai puteau fi restituite în natură - inclusiv pentru aceea că nu se mai află în proprietatea statului sau a entităților menționate la art. 1 alin. (1), întrucât au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 (situația imobilului reclamantei) - legiuitorul a optat pentru acordarea de compensații, statuând, prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 94/2000 că:

"(1) În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).

În privința cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren, situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, înscris inițial în CF nr. x Timișoara, nr. top. x, în suprafață de 2890 mp, care a aparținut reclamantei Episcopia Romano-Catolică Timișoara, se constată că toate aceste condiții sunt îndeplinite.

Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut curtea de apel că pentru stingerea litigiului existent între contestatoarea Episcopia Romano-Catolică Timișoara și pârâții C., D., ANAF-Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Administrația Finanțelor Publice Timișoara, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, S.C. B. S.R.L., Statul Român, prin Municipiul Timișoara și S.C. E. S.R.L. - ce a constituit obiect al dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara - între părți s-a încheiat o tranzacție, în conformitate cu care Episcopia Romano-Catolică Timișoara a cumpărat imobilul în discuție, inclusiv construcția ridicată pe acesta, de la S.C. B. S.R.L., achitând un preț în cuantum de 500.000 euro (f, 20-32 ds.) - imobilul întorcându-se în patrimoniul său.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a răscumpărat de la ultimul proprietar respectivul imobil nu constituie niciun impediment în acordarea despăgubirilor, de vreme ce redobândirea calității de proprietar de către aceasta nu s-a făcut ca urmare a măsurilor reparatorii acordate de statul român, ci ca urmare a eforturilor proprii - prin achitarea, pentru imobil, a prețului pieței.

Din aceste considerente se observă că instanța de fond, prin raportare la probele administrate în cauză, a ajuns la concluzii contrare susținerilor recurentei referitoare la netemeinicia cererii de chemare în judecată, constatând in mod corect că toate condițiile instituite de lege pentru acordarea măsurilor reparatorii sunt îndeplinite în cauză, contestatoarea având dreptul la compensații pentru imobilul de care a fost deposedată în mod abuziv în perioada regimului comunist.

În aceste condiții nu pot fi primite criticile prin care s-a susținut că instanța de fond ar fi făcut o greșită aplicare a regimului actului contestat, prin faptul că este inadmisibil a se dispune emiterea unei decizii de retrocedate prin care să fie prin care să fie acordate măsuri compensatorii pentru un imobil deja aflat în proprietatea intimatei-reclamante, considerând, astfel, că sentința civilă recurată este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate.

În concluzie, sentința recurată nu reprezintă o dublă reparație, pentru că nu a existat nicio reparație din partea Statului, a existat doar preluarea abuzivă și intimata a răscumpărat proprietatea la prețul pieței de la terțul la care ajunsese în proprietate, iar Comisia Specială de Retrocedare, la rându-i, recunoaște că sunt îndeplinite toate cerințele legale ale O.U.G. nr. 94/2002 astfel încât contestatoarea să poată beneficia de reparații.

Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond, acest aspect nereprezentând o critică de nelegalitate adusă sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.

Ținând cont de circumstanțele cauzei (care rezultă din considerentele reținute în analiza cererii de recurs), precum și activitatea desfășurată de avocat în cadrul dosarului de recurs (concretizată în întâmpinare și susținerile la termenul de judecată), conform art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 2.500 RON către intimata-reclamantă Episcopia Romano-Catolică Timișoara, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 402 din 11 iulie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 2500 RON către intimata-reclamantă Episcopia Romano-Catolică Timișoara, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 9 octombrie 2024.