ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5139/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.10.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii anularea Hotărârii nr. 874/21.06.2019 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și, în subsidiar, anularea Hotărârii nr. 1012/24.06.2019 a aceleiași secții, precum și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe cererea de transfer de la Tribunalul Harghita la Tribunalul Brașov sau, în subsidiar, la Judecătoria Brașov.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 749 din 09 septembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 874/21.06.2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și a obligat intimatul să emită o hotărâre de transfer al reclamantului de la Tribunalul Harghita la Tribunalul Brașov.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, a dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004, precum și a celor din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 1347/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, apreciind eronat că actele administrative atacate sunt motivate necorespunzător și că nu ar fi fost analizate criteriile prevăzute de art. 4 din Regulament. În acest sens, recurentul a reluat argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de fond, referitoare la criteriile avute în vedere la respingerea cererii de transfer, considerând că nu există un exces de putere, nu există o vătămare și niciun tratament discriminatoriu. De asemenea, soluționarea cererilor de transfer se realizează prin analiza coroborată a criteriilor regulamentare, iar în cazul de față s-au avut în vedere, în principal, volumul de activitate al instanței de la care s-a solicitat transferul și al celei la care s-a solicitat transferal, numărul posturilor vacante și încărcătura instanțelor, avizele instanțelor implicate în procedura de transfer, cu luarea în considerare și a motivelor personale ale intimatului-reclamant, fără a fi prioritate anumite criterii, astfel cum, în mod eronat, a reținut instanța de fond. Respingerea cererii de transfer și a plângerii prealabile au fost adoptate în limitele competențelor legale și cu respectarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004, care se bucurau de prezumția de constituționalitate la momentul emiterii actelor administrative atacate, precum și a prevederilor art. 1 și 3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor. Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile excesului de putere, în condițiile în care respingerea cererii de transfers-a realizat prin luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de Regulament, iar situața personală a intimatului-reclamant nu putea duce, prin ea însăși, la inversarea raportului de preeminență a interesului public față de drepturi și interese private.

Apărările formulate de intimat Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare și, fără invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. A subliniat, totodată, faptul că însăși Curtea Constituțională a României a sancționat starea de impredictibilitate care rezultă din soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 304/2004, care nu precizează condițiile transferului judecătorilor, cu nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituția României, deoarece, de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide într-un mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor, contrar exigențelor de stabilitate, previzibilitate și claritate a normei legale. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus răspuns la întâmpinare, apreciind că decizia CCR nr. 454/24.06.2020 nu este incidentă în cauză. Astfel, contrar celor susținute de intimatul-reclamant, s-a arătat că doar dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018 urmează a fi înlăturare de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării respectivei decizii, ceea ce nu este cazul în dosarul de față, întrucât actele administrative atacate au fost emise în temeiul art. 60 în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Demersul judiciar declanșat de intimatul-reclamant are ca obiect, în principal, anularea celor două hotărâri prin care Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători a respins cererile sale de transfer, formulate în baza art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu dispozițiile art. 3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, cu modificările și completările ulterioare, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006. Totodată, din analiza actelor administrative atacate, rezultă faptul că temeiul de drept al hotărârilor C.S.M. nr. 874/21.06.2019 și nr. 1012/24.06.2019 a fost reprezentat tot de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, text normativ declarat, însă, neconstituțional prin decizia Curții Constituționale a României nr. 454/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, anterior momentului pronunțării sentinței nr. 749 din 09 septembrie 2020 (atacată în prezenta cauză). Pe cale de consecință, întrucât la data publicării în Monitorul Oficial a sus indicatei decizii (24 iulie 2020), prezentul litigiu se afla pe rolul instanțelor de judecată, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de contencios constituțional producea, la data pronunțării sentinței atacate, efecte în cauză. Concret, prin decizia Curții Constituționale a României nr. 454/24.06.2020 s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale. În esență, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale prin care este reglementată instituția transferului, fără stabilirea condițiilor în care se realizează transferul și care au permis adoptarea Regulamentului ce completează legea, cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție. Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 au fost constatate neconstituționale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, fapt care generează o stare de impredictibilitate, fiind încălcate art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor. S-a mai arătat de asemenea că, în ceea ce privește statutul judecătorilor și procurorilor, elementele esențiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă (regulamentul de transfer). Așadar, continuă Curtea Constituțională a României, revine legiuitorului sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituția transferului și criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) și, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004). Or, aceste dispoziții legale au stat la baza emiterii hotărârilor C.S.M. contestate în prezenta cauză. În ceea ce privește sentința atacată, Înalta Curte observă că, deși la data pronunțării unei astfel de hotărâri, decizia Curții Constituționale a României nr. 454/24.06.2020 fusese deja publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, judecătorul fondului a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, desconsiderând, astfel, caracterul general obligatoriu al acesteia. În concluzie, față de pronunțarea sentinței recurate cu nerespectarea caracterului general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale a României reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, Înalta Curte apreciază să nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurent prin calea de atac promovată, cu atât mai mult cu cât acestea privesc fondul cererii de transfer, iar dispozițiile deciziei Curții Constituționale a României nr. 454/2020 produc efecte nu doar în privința controlului de legalitate al hotărârilor C.S.M., ci și în privința unor cererilor de transfer. Astfel, Curtea Constituțională a României a arătat că dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează însăși instituția transferului, în cadrul raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor, sunt neconstituționale și urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar și că nu pot fi prevăzute prin Regulament condițiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr. 303/2004. Totodată, Înalta Curte apreciază că în materia transferului judecătorilor nu se poate apela la alte legi care reglementează instituția în discuție (precum dreptul muncii, C. civ., etc.) pentru a "împrumuta" de la acestea condițiile transferului, dat fiind că elementele esențiale ale raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor sunt reglementate prin lege specială, respectiv Legea nr. 303/2004. În consecință, în respectarea principiului legalității, nu se putea dispune de către instanța de judecată asupra cererii de transfer, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condițiile realizării transferului. Legiuitorul având obligația de a pune în acord cu Constituția prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, iar C.S.M. păstrând atribuția de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte consideră că soluția instanței de fond trebuia să se limiteze la anularea hotărârii adoptate asupra cererii de transfer, C.S.M. rămânând învestit cu aceasta și urmând să o soluționeze după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, în sensul că va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unei hotărâri prin care să dispună transferul reclamantului A. de la Tribunalul Harghita la Tribunalul Brașov, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate. Totodată, constatând neîndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., respectiv inexistența culpei procesuale a intimatului-reclamant, Înalta Curte va respinge cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată .