ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2574/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de cehamre în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat: anularea Hotărârii nr. 902 din 21.06.2019, emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i-a fost respinsă cererea de transfer de la Tribunalul Ilfov la Tribunalul București, precum și anularea hotărârii prin care i-a fost respinsă plângerea prealabilă; obligarea pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători să emită o hotărâre prin care să aprobe cererea de transfer de la Tribunalul Ilfov la Tribunalul București; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 788 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, exceptia inadmisibilității capătului de cerere privind anularea hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Cererile de recurs exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 788 din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței recurate: În ceea ce privește modalitatea de aplicare a Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale, hotărârea atacată cuprinde o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material, iar motivarea este contradictorie și/sau străină de natura pricinii. Astfel, dreptul de a solicita transferul nu poate fi scindat de legea organica a statutului magistraților, respectiv art. 60 din Legea nr. 303/2004 (anterior modificărilor aduse prin prin Legea nr. 242/2018, precum și varianta ulterioară), Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 fiind emis tocmai în aplicarea acestor dispoziții legale și pentru detalierea condițiilor de realizare a transferului, care lipsesc din prevederile art. 60 din Legea nr. 303/2004. Chiar în considerentele Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale se face referire la Regulamentul menționat, în sensul că acesta nu poate suplini lacuna legislativă de la art. 60 din Legea nr. 303/2004, ceea ce impunea analiza de către instanța de fond atât a condițiilor de transfer statuate prin Regulament, cât și a modului de aplicare a acestora de către Consiliul Superior al Magistraturii. În ceea ce privește modalitatea de aplicare a criteriilor prevăzute de art. 3 din Regulament, instanța de fond nu a lămurit situația de inegalitate, promovata de pârât în soluționarea cererii de transfer, motivarea instanței fiind deficitară, contradictorie și eronată, față de prevederile Regulamentului. Astfel, analiza solicitată trebuia să fie una obiectivă și imparțială, urmând a se verifica dacă pârâtul a aplicat în mod unitar, egal și fără discriminare, criteriile elaborate în reglementarea transferului magistraților, iar în cauză, această analiză nu s-a realizat. În ceea ce privește situația personală invocată în motivarea cererii de transfer, din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a preluat textual argumentele pârâtului expuse în întâmpinare. Faptul că pârâtul a analizat în mod efectiv motivele personale, fără să le reia în cuprinsul Hotărârii nr. 902/2019 a secției pentru Judecători, pentru a asigura protecția datelor cu caracter personal, trebuia să rezulte din cuprinsul acestei hotărâri, și nu din întâmpinare. 3.2. Împotriva sentinței nr. 788 din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva considerentelor acestei sentințe, a declarat recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca inadmisibil, precum și înlăturarea considerentelor primei instanțe cu privire la aplicabilitatea în cauzele pendinte a Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale. Recurentul-pârât a solicitat înlocuirea considerentelor reținute de prima instanță cu considerente din care să rezulte că această decizie nu produce efecte în cauzele pendinte, ce au ca temei dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018. În dezvoltarea motivului de casare mai sus menționat, recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: Referitor la soluția de respingere a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c) art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Prima instanță a apreciat în mod eronat cu privire la natura juridică a răspunsului secției pentru judecători, ca urmare a parcurgerii plângerii prealabile formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 902/21.06.2019 a secției pentru Judecători, stabilind că răspunsul comunicat acesteia are caracter de act administrativ. În ceea ce privește recursul incident formulat împotriva considerentelor sentinței atacate, recurentul-pârât a susținut că în mod eronat s-a reținut că Decizia nr. 454/2020 pronunțată de Curtea Constituțională, produce efecte și în cauzele pendinte. Decizia Curții Constituționale la care s-a făcut referire nu are nicio relevanță în cauză, având în vedere că actul administrativ atacat, respectiv Hotărârea nr. 902 din 21 iunie 2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a fost emisă în temeiul art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018 și nu în redactarea anterioară acestei legi.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă A. a invocat, în principal, excepția insuficientei timbrări a recursului incident declarat de pârât, excepția nulității acestui recurs, precum și excepțiile inadmisibilității și tardivității, în privința recursului incident formulat împotriva considerentelor sentinței atacate. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârât, ca nefondat. Astfel, răspunsul comunicat plângerii prealabile prin care se contestă un act administrativ, are tot caracter de act administrativ, iar interpretarea dată de către recurentul-pârât nu are suport legal. În ceea ce privește considerentele instanței de fond referitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, decizia menționată fiind aplicabilă în prezenta cauză, conform tuturor aspectelor reținute de Curtea Constituțională în legătură cu modul în care pârâtul a reglementat instituția transferului judecătorilor, conform Legii nr. 303/2004 și a prevederilor Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006. 4.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamantă, ca nefondat. Recurentul-pârât a susținut, în principal, că sentința recurată este motivată și nu se poate reține o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii sub aspectul modalității de aplicare în cauză a Deciziei nr. 454/2020, pronunțată de Curtea Constituțională. De asemenea, prima instanță a procedat la o analiză judicioasă a situației de fapt existente în cauză, având în vedere materialul probator administrat, reținând prin prisma dispozițiilor legale incidente și cu aplicarea prevederilor art. 3 din Regulament, netemeinicia acțiunii reclamantei.

La termenul de judecată din 15 aprilie 2021, Înalta Curte a constatat că recursul incident declarat de pârât, este legal timbrat, a respins, ca neîntemeiate, excepția nulității recursului incident, precum și excepția inadmisibilității recursului incident formulat împotriva considerentelor sentinței atacate, reținând, totodată, că excepția tardivității recursului incident a rămas fără obiect, pentru argumentele arătate în cuprinsul încheierii de ședință pronunțate la termenul mai sus menționat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de către recurenți, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul principal declarat de reclamanta A. Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat. Sentința recurată satisface cerințele instituite de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conținutul hotărârii regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluția pronunțată. Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că judecătorul fondului a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să respingă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă, fiind avute în vedere susținerile și apărările formulate pe părți. Instanța de control judiciar nu poate reține nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia sentința recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentei în privința argumentelor reținute la adoptarea soluției de respingere a acțiunii, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele hotărârii au fost expuse, în mod clar, argumentele pe care s-a întemeiat soluția criticată. Împrejurarea că în considerentele sentinței recurate s-a preluat din susținerile prezentate de pârât prin întâmpinare referitoare la situația personală a reclamantei, nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul celor afirmate de recurenta-reclamantă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea sentinței. Examinând criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiate criticile recurentei privind incidența în cauză a Deciziei nr. 454 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea Constituțională, pentru argumentele ce succed. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, Hotărârea nr. 902 din 21 iunie 2019 emisă de secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i-a fost respinsă cererea de transfer de la Tribunalul Ilfov la Tribunalul București, precum și hotărârea prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva hotărârii mai sus menționate. Temeiul de drept al emiterii Hotărârii nr. 902 din 21 iunie 2019 a secției pentru Judecători îl reprezintă dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prevederile art. 1 și art. 2 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare (denumit în continuare, Regulament). Înalta Curte constată că în prezenta cauză, aflată în curs de judecată în primă instanță la data publicării în Monitorul Oficial nr. 655/24.07.2020, a Deciziei nr. 454 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea Constituțională, sunt incidente dispozițiile acestei decizii. Prin Decizia nr. 454 din 24 iunie 2020, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale. În esență, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, care nu stabilesc criteriile și procedura de transfer a judecătorilor și care au permis adoptarea Regulamentului ce completează legea, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție. Or, dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004 au stat la baza emiterii hotărârii contestate în prezenta cauză. Din conținutul deciziei Curții Constituționale, rezultă că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, generează o stare de impredictibilitate și astfel, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece, de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide într-un mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor. S-a reținut în considerentele deciziei, cu privire la statutul judecătorilor și procurorilor, că elementele esențiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acesteia, respectiv printr-un act cu caracter normativ emis de autoritatea pârâtă. Curtea Constituțională a constatat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa, pe de o parte, instituția transferului în Legea nr. 303/2004, cu indicarea criteriilor care trebuie să fie îndeplinite și, pe de altă parte, procedura realizării transferului în Legea nr. 317/2004. În raport de cele expuse și de obiectul acțiunii deduse judecății în speță, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, ținând cont de efectele în prezenta cauză ale Deciziei nr. 454/2020, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel, în condițiile în care prin Decizia nr. 454/2020 s-a constatat că dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituționale, în considerarea principiilor ce se degajă din conținutul art. 147 alin. (4) din Constituție, instanța de recurs reține nelegalitatea Hotărârii nr. 902 din 21 iunie 2019, emisă de secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea de transfer formulată de reclamantă, această hotărâre devenind lipsită de temei legal, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor legale pe care s-a fundamentat hotărârea contestată. Pe cale de consecință, recursul principal declarat de reclamantă este fondat, și urmează a fi admis, iar în urma casării în parte a sentinței recurate și rejudecării cauzei, Înalta Curte va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și va anula Hotărârea nr. 902 din 21 iunie 2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Înalta Curte va respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, constatând că și în privința cererii de transfer sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 454/2020, pronunțată de Curtea Constituțională. Aceasta întrucât Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 60 din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituționale, și în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecată la momentul publicării deciziei, reținându-se, totodată, că nu pot fi prevăzute prin Regulament condițiile transferării judecătorilor, acestea fiind necesar a se reglementa în Legea nr. 303/2004. În consecință, în respectarea principiului legalității, nu se poate dispune de către instanța de recurs asupra cererii de transfer, în contextul declarării neconstituționalității textului de lege care reglementează transferul judecătorilor, fără însă a stabili condițiile în care se realizează transferul. Prin urmare, legiuitorul având obligația de a pune de acord prevederile neconstituționale ale art. 60 din Legea nr. 303/2004, cu dispozițiile Constituției, iar Consiliul Superior al Magistraturii păstrând atribuția de a dispune asupra cererii de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte consideră că soluția din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârii adoptate asupra cererii de transfer, Consiliul Superior al Magistraturii rămânând învestit cu această cerere și urmând să o soluționeze după punerea în acord cu Constituția a prevederilor art. 60 din Legea nr. 303/2004 (în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție și prin decizia nr. 715 din 09 februarie 2021). Față de dezlegarea dată aspectelor mai sus menționate, criticile recurentei-reclamante privind modalitatea de aplicare a criteriilor prevăzute la art. 3 din Regulament, inclusiv cele referitoare la situația personală invocată în cuprinsul cererii de transfer, nu vor face obiectul analizei instanței de control judiciar. Cu privire la recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Soluția de respingere a excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 902/2019 a secției pentru Judecători, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept de material la circumstanțele de fapt ale cauzei. În raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018, și de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun aplicabil în ceea ce privește contestarea hotărârii mai sus menționate, se reține că procedura prealabilă reglementată de Legea contenciosului administrativ este o procedură obligatorie și anterioară sesizării instanței de judecată cu o cerere în anularea actului administrativ pretins vătămător. Prin urmare, derogările de la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile trebuie reglementate în mod expres de lege, constatându-se că, în speță, nu se poate reține existența unei astfel de derogări. Contrar susținerilor recurentului-pârât, hotărârea de soluționare a plângerii prealabile întrunește elementele actului administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reținându-se că pe această cale autoritatea pârâtă are posibilitatea de a reveni asupra celor dispuse inițial. Distinct de aceste argumente, se constată că în contextul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în ipotezele în care legea impune efectuarea procedurii prealabile, așa cum este cazul în speță, reclamantul, persoană care se pretinde vătămată prin actul administrativ a cărui anulare o solicită, este ținut să conteste atât acest act administrativ, cât și actul ce reprezintă răspunsul autorității la plângerea sa prealabilă, privit ca act ce cuprinde manifestarea expresă de voință a autorității publice emitente sau ierarhic superioare de a nu soluționa favorabil plângerea prealabilă, pe care reclamantul este obligat să o parcurgă, ca etapă ce finalizează procedura prealabilă impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Criticile recurentului-pârât formulate în privința considerentelor sentinței atacate, ce vizează aplicabilitatea în cauzele pendinte a Deciziei nr. 454/2020, pronunțată de Curtea Constituțională, sunt neîntemeiate. Așa cum în mod judicios a reținut prima instanță, efectele asupra cauzelor pendinte ale unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, sunt clarificate de Curtea Constituțională la punctele 24 și 25 din cuprinsul Deciziei nr. 392 din 18 iunie 2020, făcându-se trimitere și la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale. Prin urmare, în raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, se reține că în speță, față de obiectul acțiunii deduse judecății, este incidentă Decizia nr. 454/2020, pronunțată de Curtea Constituțională, constatându-se că la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, prezentul litigiu se afla în curs de judecată. Instanța de control judiciar apreciază că nu este încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât Decizia nr. 454/2020 a Curții Constituționale produce consecințe juridice și într-o cauză aflată în curs de judecată pentru o situație juridică nefinalizată, respectiv în speță, legalitatea hotărârii prin care s-a dispus cu privire la cererea de transfer formulată de reclamantă. În consecință, în raport de argumentele prezentate anterior, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârât, ca nefondat. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului principal declarat de reclamanta A., casarea în parte a sentinței atacate și rejudecând cauza, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și va anula Hotărârea nr. 902 din 21 iunie 2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, urmând a respinge în rest acțiunea. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., față de soluția dată recursului principal declarat de reclamantă, va fi obligat recurentul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță și în recurs.