ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5749/2021

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 1001/12.11.2018 a secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. 1.

Cererile de recurs Împotriva sentinței nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. cât și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. 1.

Decizia pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 256 din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității recursului declarat de recurenta-reclamantă A.. A respins ca tardiv declarat recursul recurentei-reclamante A. împotriva sentinței nr. 618 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiași sentințe. 1.

Contestația în anulare Împotriva Deciziei nr. 256 din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare, recurenta A., întemeiată pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) punctul 2 din C. proc. civ. În susținerea contestației în anulare, contestatoarea arată că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei erori materiale, în ceea ce privește soluția de respingere a recursului formulat de A. ca tardiv formulat. Afirmă contestatoarea că instanța de recurs s-a raportat la o dată greșită de la care a calculat termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru declararea căii de atac a recursului, în sensul că nu a ținut cont de dispozițiile art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea pentru 30 de zile a stării de urgență pe teritoriul României, potrivit cărora: "Termenele de exercitare a căilor de atac în cauzele prevăzute la alin. (6) (cele care erau calificate ca fiind de urgență deosebită conform hotărârii colegiului de conducere al instanței), aflate în curs la data instituirii prezentei stări de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență". În raport de aceste dispoziții, contestatoarea susține că hotărârea recurată i-a fost comunicată la data de 11.03.2020, iar la data de 16.03.2020 s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României, care a încetat la data de 14 mai 2020, dată de la care a început să curgă un nou termen de 15 zile în care se putea exercita calea de atac a recursului. Or, arată contestatoarea, din actele și lucrările dosarului rezultă că recursul a fost declarat la data de 23 mai 2020, înăuntrul termenului legal prevăzut de lege, contrar celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia contestată. În concluzie, solicită anularea Deciziei nr. 256/2021 în privința soluției de respingere a recursului formulat de A. ca tardiv formulat și stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului, pe care l-a exercitat împotriva sentinței civile nr. 618/22.10.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Apărările formulate de intimat Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Analizând contestația în anulare formulată de recurenta A., prin prisma motivului invocat, prin raportare la actele și lucrările dosarului, respectiv la dispozițiile procedurale incidente speței, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru argumentele expuse în cele ce urmează. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;" Semnificația conceputului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, păstrându-și actualitatea și în urma modificărilor survenite prin noul C. proc. civ., prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural. În speța dedusă judecății, contestatoarea reclamă împrejurarea potrivit căreia, în mod greșit instanța de recurs a constatat tardivitatea cererii de recurs, deși potrivit actelor procedurale întocmite în cauză și dispozițiilor legale aplicabile, rezultă că a fost respectat termenul de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborat cu dispozițiile art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea pentru 30 de zile a stării de urgență pe teritoriul României. Din actele dosarului, confruntate cu înregistrările efectuate în sistemul Ecris de către Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că sentința nr. 618 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost comunicată reclamantei A. la data de 11 martie 2020 . Instanța de recurs a apreciat întemeiată excepția tardivității formulării recursului, raportându-se la termenul de 15 zile care curge de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 și aplicând dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, referitoare la calculul termenului de judecată pe zile, a constatat că acesta se împlinea pe 27 martie 2020, astfel încât recursul declarat pe 23 mai 2020 este tardiv. Înalta Curte constată că soluția instanței de recurs este eronată, deoarece s-a întemeiat pe o greșeală materială efectuată în legătură cu calcularea termenului de exercitare a recursului pe care l-a avut la dispoziție contestatoarea A., în concret, fiind reținut greșit momentul de la care a început să curgă termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac. Astfel, instanța de recurs a omis din raționamentul juridic dezvoltat, aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (7) teza I din Decretul nr. 195/16.03.2020 care a instituit o normă procedurală de excepție și cu aplicare limitată în timp, potrivit căreia: "Termenele de exercitare a căilor de atac în cauzele prevăzute la alin. (6), aflate în curs la data instituirii prezentei stări de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență. (...)". Prin urmare, pentru contestatoare, momentul de la care trebuia calculat termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac a recursului, nu este acela al comunicării sentinței Curții de Apel București (adică 11 martie 2020), ci trebuie luată în considerare data încetării stării de urgență, respectiv 15 mai 2020, în raport de care, înregistrarea recursului la data de 23 mai 2020 este efectuată în termenul legal. În acest context, nu se poate reține o culpă a contestatoarei prin lipsa de diligență în exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât să fie sancționată cu decăderea din dreptul de a-i fi soluționată pe fond cererea de recurs. De asemenea, Înalta Curte apreciază îndeplinită și condiția ca eroarea materială să fie determinantă, în sensul că, dacă aceasta ar fi fost adusă la cunoștința instanței de recurs, ar fi condus la o reapreciere a incidenței dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu consecința respingerii excepției tardivității formulării cererii de recurs. Mai reține Înalta Curte că în jurisprudența CEDO s-a statuat că securitatea juridică implică aplicarea principiului res judicata care consacră respectarea caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Cauza Ryabykh contra Rusiei). Cu toate acestea, s-a arătat că puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, cerințele principiului securității juridice nefiind absolute, Curtea recomandând uneori redeschiderea unor proceduri judiciare, drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu corespund cerințelor art. 6 din CEDO (Cauza Lungoci contra României). Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare, va anula Decizia nr. 256 din 20.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în ceea ce o privește pe contestatoare și va stabili termen pentru rejudecarea recursului formulat de aceasta, la data de 6 mai 2022.