Decizia nr. 256/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 618/2019 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.02.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 1001/12.11.2018 a secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea sa de transfer de la Judecătoria Constanța la orice judecătorie din mun. București, cu consecința obligării intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să i se aprobe cererea de transfer de la Judecătoria Constanța la oricare dintre judecătoriile din mun. București.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 1001/12.11.2018 a secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. cât și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. 3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. a criticat soluția prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să se dispună transferul reclamantei de la Judecătoria Constanța la Judecătoria Sectorului 6 București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în conformitate cu statutul său constituțional și cu dispozițiile din Legile nr. 303/2004 și nr. 317/2004, numai Consiliului Superior al Magistraturii i-ar reveni prerogativa gestionării resurselor umane în sistemul judiciar, iar o dispoziție a instanței în această materie dincolo de datele speței, ar echivala cu o intruziune în atribuțiile constituționale și legale ale unei autorități de rang constituțional, ceea ce n-ar putea fi acceptat. Având în vedere că legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicție, în care competența instanței nu se limitează la anularea unui act nelegal, ci include posibilitatea ca prin hotărârea judecătorească să se dispună măsuri pentru recunoașterea de drepturi subiective, restituiri, reintegrări, despăgubiri și chiar reformarea unei decizii administrative, instanța poate să oblige autoritatea pârâtă la emiterea actului solicitat de reclamant, cu un anumit conținut, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege sau că legea îi conferă reclamantului un anumit drept. 3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce privește soluția de anulare a Hotărârii nr. 1001/12.11.2018 a secției pentru judecători, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii arată că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 3 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 193/2006 (în vigoare la data emiterii actului atacat) reținând faptul că perioada în care judecătorul a fost auditor de justiție nu se ia în calculul vechimii în funcție. Astfel, după cum a arătat și în întâmpinarea depusă în dosarul de fond, la calculul vechimii în funcția de judecător sau procuror se are în vedere și perioada în care candidatul a avut calitatea de auditor de justiție, principiu aplicabil fiecărui solicitant de transfer care a avut calitatea de auditor de justiție, astfel cum rezultă din tabelul privind situația judecătorilor care au solicitat transferul pentru sesiunea din octombrie - noiembrie 2018. Totodată, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiție, dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, constituie vechime în funcția de judecător sau procuror." O interpretare a dispozițiilor art. 3 din Regulament propusă de reclamantă în sensul de a nu se lua în calcul la vechimea în funcția de judecător sau procuror perioada în care magistratul în cauză a avut calitatea de auditor de justiție ar contraveni dispoziției menționate din legea organică. Or, potrivit principiului ierarhiei actelor normative, interpretarea unei prevederi regulamentare nu se poate realiza în contra unei dispoziții cuprinsă în legea organică. Prin urmare, luarea în calculul vechimii în funcția de judecător sau procuror a perioadei în care candidatul la transfer a avut calitatea de auditor de justiție este temeinică și legală. De altfel, așa cum rezultă din tabelele centralizatoare a situației cererilor de transfer formulate de judecători, la calculul vechimii în funcția de judecător secția pentru judecători a reținut în mod constant și perioadele în care titularii cererilor au avut calitatea de auditor de justiție, dacă a fost cazul. în concluzie în mod corect a reținut secția pentru judecători că vechimea în funcție a doamnei judecător B. a fost de 6 ani (compusă din perioada de 1 an și 9 luni și 14 zile în care a fost auditor de justiție în 2012 -2014, perioada cât a fost judecător stagiar - fiind numită prin Hotărârea nr. 881/03.07.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii/respectiv perioada cât a fost judecător definitiv, numită prin Decretul președintelui României nr. 60/15.01.2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 35/19.01.2016). Astfel cum a arătat și în fața instanței de fond, hotărârea atacată este legală și temeinică, fiind analizate criteriile prevăzute de art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, în raport de care cererea de transfer a reclamantei a fost respinsă. De asemenea, în analiza cererii de transfer au fost avute în vedere aceste criterii independent de existența sau nu a unor cereri anterioare de transfer de la aceeași instanță. Normele care reglementează instituția transferului au caracter supletiv și conferă doar o vocație în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept solicitantului. Astfel, în mod evident, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la transferul judecătorilor și procurorilor rezultă că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar pentru evitarea provocării unor grave disfuncționalități în activitatea instanțelor și parchetelor. În acest context, reiterează faptul că art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 nu prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer și nu stabilește o ordine de prioritate a acestora în funcție de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secției pentru judecători să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general. În ceea ce privește soluționarea celor 5 cereri de transfer de la Judecătoria Constanța, secția pentru judecători a avut în vedere toate criteriile regulamentare, reținând că este preferabil criteriul vechimii în funcție. În aceste condiții, ținând cont de numărul de cereri de transfer formulate de la Judecătoria Constanța, raportat la criteriile regulamentare exprese care diferă de la un candidat la altul și care ar fi făcut obiectiv imposibilă o departajare a candidaților în condițiile în care nu exista o prioritate prestabilită a acestora, soluția adoptată în funcție de vechimea în funcția de judecător este o soluție obiectivă și echitabilă. În ceea ce privește motivele personale invocate de doamna judecător, deși avute în vedere Ia adoptarea hotărârii contestate, acestea nu reprezintă situații excepționale apte să determine inversarea raportului de preeminență dintre interesul privat și interesul general totodată nu pot fi considerate prioritare în raport cu motivele personale invocate de ceilalți judecători care au solicitat transferul de Ia Judecătoria Constanța. Referitor la soluțiile adoptate în cazul altor judecători, reiterează faptul că fiecare cerere de transfer se analizează de către secție în mod distinct, cu luarea în considerare a situație posturilor și a volumului de activitate al instanțelor implicate, a specificul acestora, precum și a motivelor personale invocate de către fiecare candidat în parte. De asemenea, susținerea reclamantei în sensul că judecătorii cu grad profesional superior ar trebui să funcționeze la instanțe corespunzătoare în grad nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate întrucât nu are corespondent într-o normă imperativă.

Apărările formulate în cauză. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, anularea recursului ca netimbrat și în subsidiar anularea recursului ca tardiv formulat. Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând cererile de recurs formulate, prin prisma dispozițiilor incidente, precum și a apărărilor invocate de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul reclamantei A. și ca nefondat recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu prioritate, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc." În raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit art. 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs. Dispozițiile art. 470 alin. (5) din același act normativ statuează în mod expres faptul că în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. La calculul termenelor se au în vedere dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. În raport de aceste dispoziții rezultă că, pentru înregistrarea declarației de recurs, partea recurentă avea obligația de a respecta termenul de 15 de la comunicarea hotărârii. Având în vedere faptul că sentința instanței de fond a fost comunicată la data de 11.03.2020, rezultă fără putință de tăgadă că ultima zi în care recurentul-pârât avea posibilitatea să înregistreze declarația de recurs a fost data de 27.03.2020. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, depunerea motivelor de recurs la data de 23.05.2020 s-a realizat cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicare, aspect în raport de care se va admite excepția tardivității recursului. Cu privire la motivele de recurs formulate de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că acestea se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 193/2006, cu modificările și completările ulterioare (versiunea în vigoare la data adoptării hotărârii atacate) la soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor și procurorilor la alte instanțe sau parchete vor fi avute în vedere următoarele criterii: - volumul de activitate al instanței sau parchetului de la care se solicită transferul și la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele ori parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora; - vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror; - vechimea la instanța sau parchetul de la care se solicită transferul; - vechimea în gradul aferent instanței, respectiv parchetului la care se solicită transferul; - specializarea judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secției/completului corespunzător specializării, precum și disponibilitatea de a activa în alte secții/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanței/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerințele acesteia; - domiciliul solicitantului; - locul de muncă al soțului sau soției; - distanța dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; - starea de sănătate și situația familială". Aceste dispoziții menționează în mod cumulativ și limitativ criteriile care pot fi avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor și procurorilor la alte instanțe sau parchete, concluzie care rezultă din maniera de formulare a sintagmei "vor fi avute în vedere următoarele criterii". În contextul în care, prin hotărârea atacată, recurentul-pârât a decis să acorde preferință criteriului "vechimii în funcția de judecător", în mod corect prima instanță a verificat legalitatea hotărârii prin prisma acestui criteriu în forma prevăzută de art. 3 din Regulament, respectiv "vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror", care vizează doar perioada în care judecătorul a exercitat în mod efectiv această funcție, cu excluderea perioadelor în care a deținut funcții asimilate, precum cea de auditor de justiție la Institutul Național al Magistraturii. Pe baza înscrisurilor depuse la dosarul de fond, prima instanță a constatat că reclamanta a fost numită în funcția de judecător la Judecătoria Constanța prin Decretul prezidențial nr. 1.148 din 18.12.2013, publicat în Monitorul Oficial al României la data de 21.12.2013, astfel că vechimea efectivă în funcția de judecător coincide cu vechimea la Judecătoria Constanța era de 4 ani și 10 luni la data soluționării cererii de transfer, iar nu de 4 ani, cum eronat s-a menționat în cuprinsul hotărârii atacate. Pe de ală parte, comparativ cu situația reclamantei s-a avut în vedere situația doamnei judecător B. (absolventă a Institutului Național de Magistratură promoția 2012 - 2014) care a fost numită în funcția de judecător stagiar la Judecătoria Galați începând cu data de 15.07.2014 în Ședința plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 03.07.2014. În continuare, doamna judecător B. a fost numită în funcția de judecător la Judecătoria Constanța la data de 16.01.2016 unde și-a desfășurat activitatea în cadrul secției civile până la momentul aprobării cererii de transfer la sesiunea organizată la data de 12.11.2018. Cu alte cuvinte, doamna judecător B. avea, la data de 12.11.2018 (când a fost emisă hotărârea atacată), o vechime efectivă în funcția de judecător de doar 4 ani și 3 luni (cu 7 luni mai mică decât a reclamantei), iar în cadrul Judecătoriei Constanța avea o vechime de 2 ani și 9 luni (cu 2 ani și o lună mai mică decât a reclamantei). În concluzie, în mod corect a reținut prima instanță că emiterea Hotărârii secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a efectuat ca urmare a aplicării nelegale a criteriului pe care chiar recurentul-pârât l-a stabilit, în cuprinsul actului, să-i acorde preferință, producându-i reclamantei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-pârât fiind nefondate.

Soluția instanței de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului declarat de recurenta-reclamantă, va respinge ca tardiv declarat recursul recurentei-reclamante și va respinge ca nefondat recursul recurentului-pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE,