ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4649/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 iunie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM"), a solicitat anularea hotărârii nr. 291/24.03.2020 a CSM, secția pentru judecători și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe transferul său de la Tribunalul Harghita la Tribunalul Brașov.

Prin sentința civilă nr. 1069 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2, a declarat recurs reclamantul A., care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Învederează recurentul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din H.C.S.M. nr. 1347/2019 din 17 septembrie 2019 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul judecătorilor ("Regulamentul"), text normativ ce enumeră criteriile ce se impuneau a fi avute în vedere în soluționarea cererilor de transfer, fără a institui o ordine de preferință sau o pondere a acestora.

Or, în opinia recurentului analiza criteriilor de transfer trebuia realizată prin raportare, în egală măsură, atât de criteriile referitoare la situația instanțelor/parchetelor implicate în procedură, cât și la criteriile de ordin personal, tocmai pentru a asigura un just echilibru între interesul public ce trebuie ocrotit și drepturile ori interesele legitime private care pot fi lezate prin decizia administrativă.

De asemenea, mai susțin recurentul că soluția primei instanțe, ce confirmă considerentele reținute de intimatul-pârât Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, în demersul de respingere a cererii sale de transfer, a avut în vedere numai interesul Tribunalului Harghita, instanța de la care recurentul a solicitat transferul, respectiv gradul redus de ocupare a schemei de personal a acestei instanțe. Astfel, apreciază recurentul că, în cauză, nu au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de Regulament, iar trimiterea lapidară la motivele de ordin personal invocate, precum avizele primite, distanța față de locul de muncă, starea de sănătate a membrilor familiei, reședința recurentului, timpul alocat navetei, denotă lipsa unei analize concrete, prin punerea unor astfel de aspecte în balanță cu respectarea interesului general față de cel particular și cu coroborarea acestora inclusiv cu volumul de activitate al Tribunalului Harghita, care este, chiar și în condițiile schemei subdimensionate, sub media națională.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimatul - pârât apreciază că, în considerarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a dispozițiilor din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1347/2019 din 17 septembrie 2019, în mod judicios instanța de fond a apreciat că hotărârea nr. 291 din data de 24.03.2020, a secției pentru judecători din cadrul CSM, prin care s-a respins cererea reclamantului de transfer de la Tribunalul Harghita la Tribunalul Brașov, este legală și temeinică, fiind analizate și corespunzător interpretate toate criteriile prevăzute de art. 4 din Regulament.

A mai arătata intimatul că prezumția de legalitate a unor acte administrative prin care s-a apreciat asupra oportunității unor cereri de transfer nu poate fi răsturnată decât pentru cauze de încălcare a procedurii de transfer și nicidecum prin analiza oportunității transferurilor cu ocazia sesiunilor organizate de Consiliu, în acest scop.

Susține intimatul că, în cauză, în mod legal prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele excesului de putere, în condițiile în care respingerea cererii de transfer s-a realizat prin luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de Regulament, iar situația personală a recurentului-reclamant nu reprezenta o situație excepțională, care să ducă la inversarea raportului de preeminență a interesului public față de drepturile și interesele private.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 mai 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, la data de 25 iunie 2020, recurentul-reclamantul A., judecător în cadrul Tribunalului Harghita, a învestit Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu acțiunea în contencios administrativ prin care a contestat hotărârea nr. 291/24.03.2020, emisă de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM"), secția pentru judecători. Printr-o astfel de hotărâre, intimatul-pârât a respins cererea recurentului-reclamantul de transfer la Tribunalul Brașov, cerere formulată în baza art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 4 din H.C.S.M. nr. 1347/2019 din 17 septembrie 2019 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul judecătorilor.

Totodată, din analiza actului administrativ atacat, rezultă că temeiul de drept al hotărârii CSM nr. 291/24.03.2020 a fost reprezentat tot de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, text normativ declarat, însă, neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 454/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, anterior chiar momentului pronunțării sentinței civile nr. 1069 din 30 octombrie 2020 (atacată în prezenta cauză).

Pe cale de consecință, întrucât la data publicării în Monitorul Oficial a sus indicatei decizii (i.e.24 iulie 2020), prezentul litigiu se afla pe rolul instanțelor de judecată, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de contencios constituțional producea, la data pronunțării sentinței atacate, efecte în cauză.

Or, dat fiind că din cuprinsul sentinței nu rezultă o respectare, de către judecătorul fondului, a caracterului general obligatoriu al deciziei nr. 454/2020, având în vedere și faptul că un astfel de caracter al deciziei Curții Constituționale se plasează în categoria regulilor juridice absolut obligatorii pentru salvgardarea valorilor consacrate sau recunoscute ca fiind de interes general într-o societate democratică (fiind, astfel, de ordine publică), instanța de recurs, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va analiza, în mod prioritar, motivul de ordine publică, invocat din oficiu și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., ce vizează pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție.

Înalta Curte constată că prin Decizia Curții Constituționale în discuție (nr. 454/24.06.2020) s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, dar și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale, întrucât cadrul normativ ce reglementează instituția transferului nu conține prevederi care să stabilească condițiile în care se realizează transferul, dispunând doar în sensul adoptării unui act administrativ cu caracter normativ precum Regulamentul privind transferul judecătorilor, ce completează, însă, legea, cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție.

Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 au fost constatate neconstituționale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, fapt care generează o stare de impredictibilitate, fiind încălcate art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor.

S-a mai arătat că, în ceea ce privește statutul judecătorilor și procurorilor, elementele esențiale ale raporturilor de muncă ale acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă (regulamentul de transfer).

Așadar, continuă Curtea Constituțională, revine legiuitorului sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituția transferului și criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) și, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004).

Or, aceste dispoziții legale au stat la baza emiterii hotărârii CSM contestate de recurentul -reclamant în prezenta cauză.

În ceea ce privește sentința atacată, Înalta Curte observă că, deși la data pronunțării unei astfel de hotărâri, decizia Curții Constituționale nr. 454/24.06.2020 fusese deja publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, judecătorul fondului a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, desconsiderând, astfel, caracterul general obligatoriu al acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare de ordine publică, invocat din oficiu și, în raport de soluția preconizată, apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurent prin calea de atac promovată, cu atât mai mult cu cât acestea privesc fondul cererii de transfer, iar dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020 produc efecte nu doar în privința controlului de legalitate al hotărârilor CSM, ci și în privința unor astfel de cereri de transfer.

Astfel, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează însăși instituția transferului, în cadrul raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor, sunt neconstituționale și urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar și că nu pot fi prevăzute prin Regulament condițiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr. 303/2004.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în materia transferului judecătorilor nu se poate apela la alte legi care reglementează instituția în discuție (precum dreptul muncii, C. civ., etc) pentru a "împrumuta" de la acestea condițiile transferului, dat fiind că elementele esențiale ale raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor sunt reglementate prin lege specială, respectiv Legea nr. 303/2004.

În consecință, în respectarea principiului legalității, nu se poate dispune de către instanța de recurs asupra cererilor de transfer, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa o astfel de instituție, fără însă a cuprinde condițiile realizării transferului.

Cu toate acestea, legiuitorul având obligația de a pune în acord cu Constituția prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, iar CSM păstrând atribuția de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte consideră că soluția din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârii adoptate asupra cererii de transfer, CSM rămânând învestit cu aceasta și urmând să o soluționeze după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004.

Față de considerentele expuse, Curtea în baza art. 496 - 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința atacată și rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, va dispune anularea hotărârii nr. 291/24.03.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători și va respinge, în rest, cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1069 din 30 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. Anulează hotărârea nr. 291/24.03.2020 emisă de pârât. Respinge în rest cererea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM