Decizia nr. 3711/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 117/2022 a Curții de Apel Bacău

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii anularea Hotărârii nr. 1108 din data de 07.10.2021 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a admis cererea de apărarea a reputației profesionale formulate de către membrii Comisiei de examinare. Prin decizia civilă nr. 3657/21.06.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a contestației formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 1108 din data de 7 octombrie 2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, în favoarea Curții de Apel Bacău, s-a disjuns contestația formulată de B. și s-a dispus înaintarea acesteia către Compartimentul Registratură, în vederea repartizării aleatorii. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 117 din 8 decembrie 2022 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins cererea formulată de către contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Suprem al Magistraturii, ca lipsită de interes. 1.

Căile de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 117 din 8 decembrie 2022 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. Cu ocazia prezentării situației de fapt, a arătat că prima cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nelegalității și netemeiniciei Hotărârii nr. 1108/2021 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, iar a doua cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea aceleiași hotărâri a fost întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind îndreptată la Curtea de Apel Bacău, ca o cerere distinctă, fără nicio trimitere la dosarul deja existent. A presupus recurenta-reclamantă că, în temeiul art. 107 din Regulamentul din 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a doua cerere a fost trimisă completului investit cu soluționarea primei cereri. Nefiind în discuție cereri adiționale, a apreciat că dispozițiile art. 107 din Regulamentul din 2015 trebuie înțelese ca presupunând constituirea unui dosar separat care să fie repartizat completului inițial investit, fiind posibilă, ulterior, conexarea celor două dosare. Însă, în cazul dedus judecății, cea de a doua cerere de chemare în judecată a fost anexată dosarului ce avea ca obiect prima cerere (contestația înregistrată inițial la Înalta Curte de Casație si Justiție care a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Bacău). Așadar, practic, în dosarul nr. x/2022 se găsesc două cereri de chemare în judecată, cu aceleași părți, același obiect, dar cauză diferită și formulate în momente diferite. Prin urmare, recurenta-reclamantă a considerat că s-au încălcat vădit normele de procedură, chiar dacă este adevărat că această manieră greșită de repartizare a cererii nu a influențat soluția pe care a criticat-o. În final, cererea nou introdusă ar fi fost judecată de către același complet, potrivit art. 107 din Regulamentul din 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în plus fiind întrunite și condițiile conexării, dar întrezărirea finalului nu justifică înlăturarea unor pași procedurali. Practic, în dosar se găsesc două cereri distincte, iar instanța s-a pronunțat asupra uneia. Din aceste motive a apreciat că, în urma casării, ar trebui să fie urmată procedura prevăzută de lege. În continuare, recurenta-reclamantă a precizat că recursul vizează doar soluția dată excepției lipsei de interes și consecința acesteia, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată, fiind invocate drept motive de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Din această perspectivă, a susținut că a fost nesocotit principiul contradictorialității deoarece, în motivarea soluției, prima instanță a invocat Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a reținut faptul că reclamanta, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nu poate solicita anularea unui act al organului colegial din care face parte, fără a pune în discuția părților acest aspect. Or, unul dintre motivele pe care instanța și-a întemeiat soluția nu a fost supus niciunei dezbateri, nefiind invocat de către pârât și nici de către instanță din oficiu, ci doar reținut direct în considerentele sentinței. O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 și următoarele din C. proc. civ. referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile. În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond a confundat condițiile de exercitare a acțiunii civile deoarece lipsa dreptului la acțiune nu poate fi văzută decât din perspectiva dreptului la acțiune în sens material, pentru că în sens procesual, nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la acțiune. Aprecierea instanței potrivit căreia nu i se poate recunoaște dreptul de a ataca o hotărâre a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu are nicio legătură cu interesul, ci este o chestiune de fond. Dacă nu avea acest drept atunci cererea urma a fi respinsă ca neîntemeiată. Or, cel mult, se putea aprecia că este formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Dar interesul, folosul practic, nu are nicio legătură cu eventuala lipsă a dreptului, or a calității procesuale. Pe de altă parte, practica invocată de pârât și reținută de către instanță cuprinde decizii de speță care nu pot fi considerate obligatorii. În opinia recurentei-reclamante, raționamentul din Decizia nr. 859/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 contravine în mod vădit dispozițiilor legale reprezentate de art. 1 alin. (1) și art. 2, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004. Hotărârea prin care a fost analizată afectarea reputației profesionale este, fără discuție, un act administrativ neexceptat de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ. Or, în aceste condiții, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004 mai sus indicate, orice persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin hotărârea respectivă se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru a cere anularea actului. A mai arătat că, în condițiile în care, în prezenta speță, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, secția pentru Judecători poate dispune orice măsură corespunzătoare, textul de lege neexcluzând posibilitatea ca aceasta să fie dispusă împotriva persoanelor vizate de cererea de apărare a reputației profesionale, în mod evident se justifică interesul în a formula cererea de anulare a Hotărârii nr. 1108/07.10.2021. Totodată, cu privire la faptul că instanța a apreciat că nu există o dovadă a vătămării contestatorului în drepturile sale, a precizat că argumentul în discuție nu presupunea o vătămare a unui drept, ci generarea unui risc cu privire la posibilitatea unor măsuri or demersuri ulterioare, vătămătoare pentru recurenta-reclamantă. În acest sens, a precizat că nu este o simplă supoziție, ci o realitate acceptată atât de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 859/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 și, implicit, și de către Curtea de Apel Bacău, faptul că, într-un demers ulterior îndreptat împotriva sa, Hotărârea nr. 1108/07.10.2021 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ar fi reprezentat un punct de plecare, o premisă deja stabilită. Se acceptă, practic, ca într-un demers ulterior, sarcina probei să fie răsturnată, nu inițiatorul demersului ar fi ținut să facă dovezi în susținerea pretențiilor sale, ci recurenta-reclamantă ar avea posibilitatea de a administra dovezi împotriva a ceea ce s-a reținut în hotărârea a cărei anulare nu îi este permis să o ceară. Este, așadar, o vătămare concretă, pe care un judecător cunoscător al importanței probatoriului într-un demers judiciar, nu o poate ignora. În continuare, a arătat și faptul că hotărârea atacată, prin maniera în care au fost redactate o parte a considerentelor sale, îi afectează în mod vădit reputația, creând o imagine nefavorabilă în ceea ce o privește. Or, instanța de fond a ales să ignore cu desăvârșire acest argument invocat de reclamantă în combaterea lipsei interesului în formularea cererii. Un alt argument neobservat de instanța de fond a fost cel prin care recurenta-reclamantă a arătat că interesul său în anularea hotărârii atacate rezidă și din necesitatea de a-i fi asigurată posibilitatea exercitării nestingherite a mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, interes care era în egală măsură unul public, dar și unul personal. Hotărârea nr. 1108/07.10.2021 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii etichetează într-o manieră negativă un demers firesc, făcut în exercitarea mandatului de membru al C.S.M., un demers ce viza, în deplină corespondență cu ordinea de zi a ședinței respective, tocmai verificarea corectitudinii și legalității desfășurării unui concurs asupra cărui validare, secția pentru Judecători era chemată să se pronunțe. În opinia recurentei-reclamante, Hotărârea atacată reprezintă un precedent periculos pentru independența membrilor C.S.M., inducând ideea cenzurării în demersurile pe care ar fi chemați, chiar obligați să le facă în exercitarea mandatului lor. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea/insuficienta motivare a hotărârii atacate. A arătat că motivarea soluției dată excepției lipsei de interes poate fi văzută ca fiind compusă din trei părți. În prima parte, instanță a reprodus art. 30 din Legea nr. 317/2004 și a citat din Decizia nr. 859/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a prezenta niciun raționament pentru care a constatat că, în principiu, interesul de a contesta o hotărâre emisă cu privire la apărarea reputației profesionale a unui magistrat aparține exclusiv acestuia, în calitate de subiect al raportului juridic specific ce se creează prin declanșarea procedurii prevăzute de art. 30 din Legea nr. 317/2004. Această parte vizează mai degrabă calitatea procesuală, iar nu interesul, însă, oricum, raționamentul este potrivnic dispozițiilor legii contenciosului administrativ. A doua parte este singura care, în opinia recurentei-reclamante, pare a avea legătură cu lipsa de interes și în care instanța a încercat să evalueze argumentele sale. A făcut-o, însă, eliptic, și omițând o bună parte dintre acestea, lăsând neobservate argumentele vizând maniera în care au fost redactate o parte a considerentelor hotărârii atacate și consecința asupra reputației sale, or necesitatea de a îi fi asigurată posibilitatea exercitării nestingherite a mandatului de membru al C.S.M., hotărârea atacată reprezentând un precedent periculos pentru independența membrilor C.S.M. Iar în ceea ce privește singurul argument la care s-a referit, faptul că hotărârea atacată reprezintă o premisă pentru un alt demers îndreptat împotriva sa, instanța a făcut o analiză superficială, înlăturându-l cu motivarea lipsei dovezii vătămării. Totodată, sentința menționează particularitatea în speță, respectiv dubla calitate a reclamantei, de persoană ale cărei afirmații au fost analizate în soluționarea cererii de apărare a reputației profesionale și de persoană care a formulat cereri în cadrul aceleiași proceduri, cereri respinse, însă nu pe temeiul lipsei interesului or a calității, instanța neexprimându-și niciun punct de vedere cu privire la acest aspect. Mai departe, instanța a reținut că reclamanta nu a arătat dacă înțelege să invoce un interes public sau unul privat, argumentul neavând legătură cu speța. O simplă parcurgere a cererii sale, a răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise depuse la dosarul de fond demonstrează lipsa de substanță a afirmației instanței. Chiar dacă a înțeles să arate că a fost nesocotit și interesul public, a arătat cu claritate că interesul privat este cel care justifică formularea cererii. În sfârșit, cu privire la cea de-a treia parte a motivării sentinței atacate, în care instanța s-a referit la Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenta-reclamantă a considerat că analogia pe care instanța a făcut-o cu situația din prezenta speță este una lipsită de temei, neexistând o similitudine suficientă care să justifice această analogie. În opinia sa, Decizia nr. 12/2015 nu vizează, problema interesului în promovarea unei cereri de chemare în judecată, ci una de fond or, cel mult, de calitate procesuală. Concluzionând, arată că în considerentele soluției pronunțată de către instanța de fond nu se regăsesc raționamente proprii, nu există o analiză a argumentelor prezentate, fiind reținute aspecte fără legătură cu excepția lipsei de interes care nu îndeplinesc exigențele motivării unei hotărâri judecătorești. Față de cele prezentate a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante privind existența la dosar a două cereri distincte, fără a fi urmată procedura prevăzută de lege întrucât, astfel cum reiese din încheierea de amânare a pronunțării din data de 24.11.2022, aceste chestiuni au fost puse în discuția părților, avocatul recurentei-reclamantei arătând faptul că nu solicită analizarea celor două cereri din perspectiva a două temeiuri diferite, finalitatea urmărită fiind identică. În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a reținut că s-a transmis aceeași cerere de chemare în judecată (conținutul fiind identic) cu adăugarea paragrafului 10 și cu modificarea temeiului juridic cu pixul, nefiind nicio semnătură pe această modificare. În continuare, a arătat că nu se poate pune problema încălcării principiului contradictorialității, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să analizeze și să respingă motivat criticile recurentei-reclamante referitoare la modul de soluționare de către secția pentru judecători a celor 3 cereri formulate de aceasta (în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii) pentru ședința din data de 07.10.2021. Argumentele instanței referitoare la posibilitatea unui membru al organului colegial de a ataca hotărârea respectivului organ colegial au fost expuse tot în contextul cercetării interesului recurentei-reclamante în exercitarea prezentei acțiuni prin prisma condiției privind afirmarea unui interes legitim privat propriu. A subliniat faptul că argumentele avute în vedere de instanță pentru soluționarea solicitărilor părților (motivarea instanței) nu intră în sfera de incidență a dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialitații, părțile având posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege în situația în care sunt nemulțumite de soluția sau de motivarea instanței. Mai mult, judecătorul care soluționează cauza în primă instanță are obligația de nu a se antepronunța sub nicio formă prin exprimarea părerii cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece, astfel că și din această perspectivă susținerile recurentei-reclamantei privind pretinsa încălcare a principiului contradictorialitații sunt vădit neîntemeiate. Vădit neîntemeiate sunt și susținerile recurentei-reclamante privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 32 din C. proc. civ. referitor la interesul în promovarea acțiunii. În mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes având în vedere atât specificul procedurii de apărare a reputației profesionale a magistraților (care implică doar anumite persoane, nu și terții ale căror afirmații sunt analizate în cadrul acestei proceduri), cât și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la lipsa interesului justificat al unei terțe persoane față de procedura de apărare a reputației profesionale (recurenta-reclamantă nefiind parte în această procedură). Contrar susținerilor recurentei-reclamante, dreptul la acțiune poate fi exercitat doar în condițiile prevăzute de lege, iar aceasta nu a dovedit un interes legitim privat care să justifice promovarea demersului judiciar. A precizat că în ceea ce privește condițiile speciale de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, justificarea unui interes este imperios legată de afirmarea unui drept subiectiv, iar anularea unui act administrativ poate fi dispusă numai dacă acesta a produs o vătămare într-un drept ori interes legitim privat, constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil prefigurat. Așa cum a reținut și instanța de fond, intimatul-pârât a apreciat că nu este îndeplinită în cauză condiția referitoare la justificarea unui interes legitim privat, în înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil prefigurat, lipsa acesteia neputând fi acoperită de interesul public, întrucât acesta nu poate avea decât un caracter subsidiar. Totodată, a considerat că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește interesul recurentei-reclamante în promovarea demersului judiciar, pe care a indicat-o prin întâmpinare, este relevantă și în prezenta cauză. În mod corect instanța de fond a făcut trimitere și la Decizia nr. 12/25.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, raționamentul avut în vedere de instanța supremă la adoptarea soluției respective (deși privește autoritățile publice locale) fiind pe deplin aplicabil și în speță. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimatul-pârât a considerat că nu este incident în cauză, hotărârea recurată fiind amplu motivată în raport de motivele invocate de recurenta-reclamantă, cuprinzând argumentele instanței cu privire la soluția adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 22 iunie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În fapt, prin cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii, o parte dintre membrii Comisiei de examinare la concursul/examenul pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor, organizat în perioada martie- iunie 2021, au solicitat apărarea reputației profesionale, invocând dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin Hotărârea nr. 1108 din 7 octombrie 2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători s-au dispus următoarele: s-a respins propunerea de recalificare a cererii de apărare a reputației profesionale ca fiind, în fapt, îndreptată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii; s-a respins solicitarea de constatare a inadmisibilității cererii de apărare a reputației profesionale; s-a respins solicitarea privind constatarea nulității cererii de apărare a reputației profesionale; s-a admis cererea de apărarea a reputației profesionale formulate de către membrii Comisiei de examinare. Prin prima cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 15.03.2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a contestat legalitatea și temeinicia Hotărârii nr. 1108/2021 din 7 octombrie 2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, invocând dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Prin decizia civilă nr. 3657 din 21.06.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a contestației formulată de A. în favoarea Curții de Apel Bacău. La data de 07.10.2022, reclamanta a formulat a doua cerere de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia Hotărârii nr. 1108/2021 din 7 octombrie 2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, cerere care a fost atașată la dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prima instanță a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile ca neîntemeiată. Totodată, a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Suprem al Magistraturii, ca lipsită de interes. Reclamanta a declarat recurs împotriva soluției prin care s-a admis excepția lipsei de interes, invocând motive de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Procedând la analiza criticilor formulate de reclamantă din perspectiva motivelor de casare invocate de aceasta, instanța de control judiciar reține că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Conform acestor prevederi legale, se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Înalta Curte observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Prima critică de nelegalitate formulată din această perspectivă vizează încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 107 din Regulamentul din 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești, recurenta-reclamantă criticând modul în care s-a repartizat a doua cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 07.10.2022 pe rolul Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În opinia sa, în dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Bacău, se găsesc două cereri de chemare în judecată, cu aceleași părți, același obiect, dar cauză diferită și formulate în momente diferite. Din acest motiv, a apreciat că dispozițiile art. 107 din Regulamentul din 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești trebuie înțelese ca presupunând constituirea unui dosar separat care să fie repartizat completului inițial investit, fiind posibilă, ulterior, conexarea celor două dosare. Înalta Curte reține că în ședința publică din 24 noiembrie 2022, astfel cum reiese din încheierea de ședință de la acea dată aflată la dosarul de fond, prima instanță a pus în discuția părților aceste chestiuni, iar reprezentantul recurentei-reclamante a precizat că al doilea demers judiciar (a două cerere de chemare în judecată) a fost formulat cu același scop ca și primul, doar temeiul juridic al cererilor fiind diferit, finalul pentru reclamantă fiind însă același. Analizând cele două cereri de chemare în judecată, instanța de control judiciar constată că acestea diferă doar prin prisma temeiului juridic invocat, iar finalitatea aplicării dispozițiilor art. 107 din Regulamentul din 2015 de ordine interioară al instanțelor judecătorești este aceeași, cum însăși recurenta-reclamantă recunoaște prin memoriul de recurs. Prin urmare, având în vedere că cea de-a doua cerere de chemare în judecată a fost analizată de completul inițial investit cu soluționarea primei cereri de chemare în judecată, fiind înregistrată la dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Bacău, Înalta Curte apreciază că aceste critici privind maniera greșită de repartizare a cererii nu sunt apte să atragă casarea hotărârii. În ceea ce privește ignorarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanța de control judiciar, în acord cu susținerile recurentei-reclamante, constată că prima instanță a reținut Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deși nu a fost invocată și nu a fost pusă în discuția părților chestiunea reținută în considerentele hotărârii atacate, respectiv faptul că reclamanta, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nu poate solicita anularea unui act al organului colegial din care face parte. Procedând astfel, instanța de fond a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a prezenta argumentele/apărările pe care le considera necesare cu privire la aspectul menționat anterior, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialității. O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 și următoarele din C. proc. civ. referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile. Analizând această critică, instanța de control judiciar constată că este fondată, fiind în mod greșit admisă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii. În acest context, se reține că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. Prin interes se înțelege folosul practic imediat pe care urmărește să îl obțină o persoană prin inițierea/continuarea unui demers judiciar, fiind necesar ca acesta să fie născut și actual (art. 33 C. proc. civ.), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, iar acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea/continuarea acțiunii, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii sale, iar, în măsura în care promovarea unei acțiuni nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes. Totodată, contenciosul administrativ subiectiv pus la dispoziția persoanelor fizice presupune ca drepturile sau interesele lor juridice să fie afectate prin actul administrativ atacat sau prin refuzul nejustificat al autorităților administrative. Este greșită interpretarea dată de judecătorul fondului în sensul că interesul de a contesta o hotărâre emisă cu privire la apărarea reputației profesionale a unui magistrat aparține exclusiv acestuia, în calitate de subiect al raportului juridic specific ce se creează prin declanșarea procedurii prevăzute de art. 30 din Legea nr. 317/2004. Chiar dacă Hotărârea nr. 1108/2021 din 7 octombrie 2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, constituie un fapt juridic în raport cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că în cuprinsul acestui act administrativ contestat în speță, au fost analizate faptele personale ale recurentei-reclamante, reținându-se, printre altele, că prin modalitatea în care a înțeles să se exprime (afirmații fără bază factuală), respectiv prin modalitatea în care a acționat (desfășurarea evenimentelor a avut loc în ședința secției pentru Judecători din data de 10.06.2021 a cărei transmisie s-a realizat în direct pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii), nu a făcut altceva decât să arunce o umbră de îndoială, fără un minim suport factual, cu privire la probitatea profesională a judecătorilor membri în cadrul comisiei de examinare. S-a mai reținut că inițiativa recurentei-reclamante nu a fost decât aparent una care să tindă la lămurirea unor aspecte vizând legalitatea procedurii de concurs, în fond apărând mai degrabă că urmărește discreditarea judecătorilor din comisia de examinare. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamanta dovedește un interes în sensul dispozițiilor legale anterior reținute, prin admiterea excepției lipsei de interes și respingerea acțiunii ca atare, fiind încălcat dreptul acesteia la un proces echitabil, care reprezintă o garanție procedurală a drepturilor și libertăților persoanei în fața instanțelor de judecată, în componenta privind dreptul de acces la justiție privit ca un drept subiectiv cu un conținut complex, recunoscut de stat unei persoane și care presupune alte numeroase drepturi procesuale ale acesteia, legate de actul de înfăptuire a justiției. Față de aceste motive, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, prin admiterea excepției lipsei de interes, respingând acțiunea fără a cerceta fondul cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de control judiciar va respinge ca nefondate criticile aduse de recurenta-reclamantă din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele motivării prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la excepția lipsei de interes, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă, din perspectiva motivului de casare apreciat ca fiind fondat. 2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) și (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamantă, să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.