ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3035/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Universitatea "A." Iași, prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a solicitat anularea Ordinului 3438/21.03.2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 862 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității de reprezentant, lipsei plângerii prealabile și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât prin întâmpinare; a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. din Iași, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale; a dispus anularea Ordinului nr. 3438/21.03.2016 emis de pârât.

Cererea de îndreptare a erorii materiale și completare dispozitiv La data de 16 februarie 2020, s-a înregistrat la dosar cerere de îndreptare eroare materială a dispozitivului sentinței civile nr. 862 din 30 septembrie 2020, formulată de A., prin dl. B.. Constatând că prin cererea formulată se invocă și omisiunea instanței de fond de soluționare a unui capăt de cerere al acțiunii, Curtea a dispus citarea părților în ședință publică, potrivit art. 444 C. proc. civ.

Hotărârea ce face obiectul recursului de față Prin decizia civilă nr. 654 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 862/30.09.2020 a Curții de Apel București, a admis excepția tardivității cererii de completare dispozitiv, a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita completarea dispozitivului și a anulat cererea de completare a dispozitivului sentinței mai sus menționate.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei civile nr. 654 din 22 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamanta A. din Iași.

Încheierea de suspendare a judecății cauzei Prin încheierea din 5 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenta-reclamantă A. din Iași împotriva deciziei civile nr. 654 din 22 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2019, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate excepția perimării recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 654 din 22 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată următoarele: Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni". La termenul din 5 aprilie 2022, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., constatându-se că dezlegarea prezentei cauze depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/2019. La data de 10 aprilie 2023, în baza referatului grefei, s-a fixat termen de judecată la data de 6 iunie 2023, în vederea discutării excepției perimării. Cu privire la excepția perimării, Înalta Curte constată, pe de o parte, că dosarul nr. x/2019 a fost soluționat în mod definitiv la data de 4 octombrie 2022, iar pe de altă parte, că după data de 4 octombrie 2022 nu s-a formulat în cauză niciun act de procedură de către părțile prezentului litigiu care să aibă ca efect întreruperea termenului de perimare. Suspendarea facultativă a judecății dăinuie, astfel cum dispune în mod expres art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., până când hotărârea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas definitivă. Odată cu rămânerea definitivă a acestei hotărâri, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia cursul său firesc și curge împotriva părții recurente, care ar fi trebuit - fiind în cunoștință de cauză - ca, în termenul prevăzut de art. 417 din același cod, să ceară redeschiderea judecății. Practica judecătorească a decis în mod constant că instanța de judecată are posibilitatea, iar nu obligația de a dispune repunerea cauzei pe rol, de îndată ce cunoaște că hotărârea pronunțată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas definitivă. Așadar, revine părților implicate în judecarea procesului ce a cauzat suspendarea, obligația de a încunoștința instanța despre rămânerea definitivă a hotărârii ce a constatat existența sau inexistența dreptului de care atârnă dezlegarea pricinii. În speță, cauza ce a constituit obiectul suspendării a fost soluționată în mod definitiv la data de 4 octombrie 2022, prin decizia nr. 4396 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar până la 10 aprilie 2023, când dosarul a fost repus pe rol în vederea perimării, a stat în nelucrare din vina părților, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea judecării. Potrivit dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. Perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Din cuprinsul articolului menționat rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită. Cum în cauză recursul reclamantei A. din Iași a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni raportat la data de la care partea ar fi avut dreptul să solicite redeschiderea judecății, respectiv de la momentul soluționării de către Înalta Curte a dosarului nr. x/2019 (4 octombrie 2022), dată de la care suspendarea poate fi imputată părților, se impune a se constata faptul că cererea de recurs este perimată de drept, potrivit dispozițiilor legale arătate și a principiului disponibilității specific procesului civil, pricina rămânând în nelucrare din vina recurentei, care nu a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei. În cauză, se constată că părțile interesate în continuarea judecății nu au formulat, înăuntrul termenului de perimare, nicio cerere de redeschidere a procesului, potrivit art. 415 pct. 1 C. proc. civ. și nu a fost făcută dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului termenului de perimare. De asemenea, nu subzistă vreunul din cazurile în care actul de procedură trebuia înfăptuit din oficiu de către instanța de judecată sau vreun motiv de suspendare a cursului perimării, din cele prevăzute de art. 418 C. proc. civ. În consecință, față de lipsa de diligență a părților, care a condus la rămânerea cauzei în nelucrare pentru o perioadă mai mare de 6 luni, Înalta Curte constată intervenită sancțiunea perimării recursului, potrivit dispozițiilor art. 420 și art. 421 alin. (2) din C. proc. civ.