ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4396/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Universitatea "A." Iași, prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a solicitat anularea Ordinului 3438/21.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 862 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel București:

- a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității de reprezentant, lipsei plângerii prealabile și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât prin întâmpinare;

- a admis acțiunea formulată de către reclamanta Universitatea A. din Iași, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale;

- a dispus anularea Ordinului nr. 3438/21.03.2016 emis de pârât.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs reclamanta Universitatea "A." din Iași, reprezentată legal prin C., și pârâtul Ministerul Educației și Cercetării.

3.1. Prin recursul declarat de reclamanta Universitatea "A." din Iași, reprezentată legal prin C., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, (i) admiterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a domnului B. cu privire la Universitatea "A." din Iași, excepției lipsei procedurii prealabile și excepției prescripției dreptului de a formula cererea și, pe cale de consecință, anularea cererii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, iar în subsidiar, respingerea cererii pentru lipsa procedurii prealabile/ca fiind prescrisă, (ii) respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, (iii) precum și obligarea intimaților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

În referire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pentru semnatarul cererii de chemare în judecată, a susținut Universitatea prin rectorul său că nu a avut cunoștință de acest litigiu, despre care a aflat abia la momentul comunicării sentinței pronunțate în primă instanță, iar entitatea juridică ce a formulat cererea de chemare în judecată este o fundație înființată prin sentința civilă nr. 6/15.01.1999 a Judecătoriei Iași, a cărei denumire este Universitatea "A.", care nu se identifică cu instituția de învățământ Universitatea "A." din Iași, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, înființată în baza Legii nr. 408/2002, parte a sistemului național de învățământ.

Deși în fața instanței de fond a arătat reclamanta prin răspunsul la întâmpinare că Universitatea "A." cu rector C. este diferită de reclamanta în cauză, persoană juridică reprezentată de profesor B., judecătorul fondului a considerat că "la momentul de față există o singură entitate juridică, Universitatea "A." din Iași, înființată în baza Legii nr. 408/2002 prin transformarea Universității A., care și-a încetat ființa juridică".

Și dacă ar accepta acest argument al primei instanțe, consideră recurenta că este întemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a lui B., date fiind dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea educației naționale nr. 1/2011, astfel că verificarea calității de reprezentant al reclamantei se putea realiza doar prin raportare la persoana fizică desemnată să ocupe funcția de rector, iar nu prin verificarea unei alte calități pe care presupusul reprezentant susține că o deține în alte structuri de conducere. Mai departe, se afirmă că, odată derulată procedura de alegere a rectorului, acesta este confirmat prin ordin al ministrului, potrivit prevederilor Legii nr. 1/2011, iar în privința calității domnului B. de președinte al consiliului de administrație, nu s-a făcut dovada numirii sale în funcția de membru al consiliului de administrație de către fondatoarea instituției de învățământ și, cu atât mai puțin, în funcția de președinte al CA.

În referire la soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei dovezii plângerii prealabile și a excepției prescripției dreptului la acțiune, a susținut recurenta Universitatea prin rector C. că este eronată hotărârea judecătorească, raportat la greșita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât, în opinia recurentei, excepția neobligativității plângerii prealabile este strict limitată la art. 7 alin. (5), iar actul atacat nu intră în această categorie, astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe prevăzute expres de art. 193 alin. (1) C. proc. civ. atrage aplicabilitatea sancțiunii inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul cauzei, a solicitat recurenta Universitatea prin rector să se rețină că sunt eronate considerentele primei instanțe prin care a reținut că de la înființarea sa prin Legea nr. 408/2002, Universitatea "A." din Iași nu a avut un rector desemnat în mod legal, întrucât alegerile organizate de-a lungul timpului au fost considerate nelegale de către instanțele de judecată, fiind anulat ordinul nr. 5783/2012, iar cât timp primul act de numire ca rector a domnului C. nu mai era în vigoare, fiind anulat prin decizia ÎCCJ nr. 1435/2014, acesta nu putea organiza legal alegeri pentru funcția de rector.

A susținut recurenta că prima instanță nu a reținut corect cine este persoana fizică desemnată în funcția de rector prin Ordinul nr. 5783/2012, fiind vorba, în realitate, de domnul D., iar dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul ÎCCJ, prin care B. a solicitat anularea Ordinului nr. 5783/2012 de confirmare în funcția de rector a lui D. era soluționat definitiv, prin sentința civilă nr. 2524/2015, prin care s-a dispus respingerea cererii reclamantului, soluția fiind definitivă la data pronunțării sentinței recurate.

În consecință, susține Universitatea "A." prin rector că a fost respectat cadrul legal pentru alegerea persoanei care ocupă această funcție, conform dispozițiilor din Legea educației naționale nr. 1/2011, iar argumentele primei instanțe nu au suport probator, soluția nefiind legală.

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii introductive formulate de Universitatea "A." din Iași.

Prin recursul său, recurentul-pârât Ministerul Educației și Cercetării a susținut că prima instanță, respingând excepția lipsei calității de reprezentant a prof. univ. dr. B., nu a ținut seama de dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, care prevăd în mod imperativ că "rectorul reprezintă legal universitatea în relațiile cu terții și realizează conducerea executivă a universității...", dispoziții care se mențin și în art. 12 din Ordinul 3751/2015, privind metodologia cadru referitoare la procesul de stabilire a structurilor la nivelul instituțiilor din sistemul de învățământ superior care prevăd la alin. (1) că "rectorul reprezintă legal universitatea în relațiile cu terții, realizează conducerea executivă a universității și exercită calitatea de ordonator de credite".

În opinia recurentului-pârât domnul B. și-a atribuit nejustificat calitatea de reprezentant legal al Universității "A." din Iași, prin semnarea cererii de chemare în judecată ca președinte al consiliului de administrație, cât timp printre atribuțiile prevăzute la art. 48 alin. (7) din Carta Universității "A." din Iași pentru președintele consiliului de administrație nu se regăsește și cea de reprezentare legală a instituției în cauză. Date fiind prevederile legale anterior menționate, cât și Ordinul nr. 3438/21/03/2016 (ce nu se publică în Monitorul oficial, potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 24/2000, coroborate cu dispozițiile art. 55 alin. (3) din H.G. nr. 561/2009), prin care a fost confirmat în funcția de rector domnul profesor universitar doctor C., afirmă recurentul-pârât că acesta este reprezentantul legal al Universității "A." din Iași, nicidecum semnatarul cererii de chemare în judecată.

În referire la excepția lipsei plângerii prealabile, ce a fost respinsă de către prima instanță, a criticat recurentul-pârât această soluție, arătând că prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 trebuie analizate prin raportare la formularea plângerii prealabile, în corelație cu art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004, care statuează, în privința calității procesuale active în litigiile de contencios administrativ, că "prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public pot introduce acțiuni în contencios administrativ, în condițiile prezentei legi și a legilor speciale", astfel că dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicabile în cauza de față, deoarece intimatul-reclamant nu are calitatea de subiect de drept public.

A mai criticat recurentul-pârât MEC soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, argumentată de judecătorul fondului prin faptul că "pârâtul nu a făcut dovada comunicării ordinului către reclamantă", iar "reclamanta a luat cunoștință de existența actului contestat în luna mai 2019", în condițiile în care documentația de confirmare a rectorului universității a provenit chiar de la intimata-reclamantă, astfel că termenul de formularea a cererii a început să curgă de la data comunicării OMECȘ nr. 3751/29.04.2015, iar nu din luna mai 2019.

Pe fondul cauzei, a susținut recurentul-pârât că actul administrativ contestat respectă principiul autonomiei universitare, nu realizează ingerințe de tip politic în activitatea universitară și nu nesocotește drepturile membrilor comunității universitare de a-și desemna organismele de conducere în mod democratic, prin vot secret.

Prin procesul-verbal din data de 07.03.2016 s-a consemnat rezultatul alegerii rectorului Universității "A." din Iași, în persoana domnului profesor universitare doctor C., iar MEC (la cel moment MENCȘ) nu a făcut altceva decât să emită Ordinul nr. 3438/21.03.2016, prin care se statua că se confirmă în funcția de rector cel nominat în respectivul proces-verbal.

A subliniat recurentul-pârât că, în calitate de autoritate căreia îi revine competența de a confirma sau infirma schimbările intervenite în componența conducerii universității, are obligația de a verifica dacă alegerea rectorului s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, iar în cauză, verificând dosarul cuprinzând întreaga documentație necesară confirmării în funcția de rector, urmare alegerilor legal efectuate, a fost emis Ordinul nr. 3438/21.03.2016.

Recurenta-reclamantă Universitatea "A." din Iași, reprezentată prin profesor univ. dr. B., a formulat note scrise, în cuprinsul cărora a învederat că nu a declarat recurs în prezenta cauză, iar prin încheierea pronunțată în data de 12.11.2019, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Iași, prin admiterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al Universității "A." Iași, reprezentată de rector C., s-a stabilit că unicul reprezentant al Universității "A. " din Iași, identificată prin CUI x este profesor universitar doctor B..

Prin urmare, se susține în cuprinsul acestor note scrise că există o singură persoană juridică denumită Universitatea "A." din Iași, înființată în temeiul Legii nr. 408/2002, cu cod de identificare fiscală x/1999, reprezentată legal prin profesor universitar doctor B., realitate constatată atât de instanța din dosarul x/2019 (Curtea de Apel București, hotărârea civilă nr. 862/30.09.2020, pagina 9, modalitatea de soluționare a excepțiilor), cât și din alte decizii civile irevocabile depuse la dosarul nr. x/2019 (nr. 554/R a Curții de Apel Galați, nr. 138/2009 a Curții de Apel București, nr. 3791/2011 a ÎCCJ, nr. 5047/2011 a ÎCCJ, nr. 494/2012 a Curții de Apel București, nr. 1435/2014 a ÎCCJ, nr. 7803/2013 a ÎCCJ).

În concluzie, a solicitat Universitatea "A." din Iași să se respingă cererea de recurs formulată de această entitate, prin reprezentant C., ca fiind formulată de o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal al entității juridice în cauză, iar pe fondul cauzei, să se rețină că au o soluție favorabilă pronunțată în prima instanță, astfel că nu justifică interes pentru promovarea vreunei căi de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul lor fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În mod prioritar, vor fi analizate criticile comune ale recurentei-reclamante Universitatea "A." din Iași și ale recurentului-pârât Ministerul Educației și Cercetării vizând modalitatea în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei fizice B. pentru Universitatea "A." din Iași, excepție de procedură, absolută și peremptorie, ce urmărește ca părțile litigante să fie corect reprezentate.

Înalta Curte observă că se pune în discuție chestiunea referitoare la reprezentarea legală, ceea ce presupune verificarea normelor de drept ce conferă această prerogativă persoanei fizice semnatară a cererii de chemare în judecată, iar din această perspectivă, trebuie distins între lipsa calității de reprezentant și lipsa dovezii calității de reprezentant care poate fi remediată în condițiile art. 82 C. proc. civ.

Excepția lipsei calității de reprezentant (puterii de a reprezenta) se referă la condițiile de exercitare a acțiunii civile, sancționând lipsuri ale dreptului la acțiune și este o excepție de fond în principal peremptorie, în timp ce excepția lipsei dovezii de reprezentant este o excepție de procedură și, în principal, dilatorie. Așadar, spre deosebire de excepția lipsei dovezii de reprezentant care poate fi acoperită în condițiile art. 82 C. proc. civ., lipsa calității de reprezentant nu poate fi acoperită prin confirmare dacă legea nu îi conferă reprezentantului această calitate sau părții această putere pentru confirmare.

În situația de față, este vorba despre reprezentarea legală a Universității "A." din Iași, pentru care a reținut prima instanță că președintele Consiliului de administrație al acestei entități, în persoana domnului B., justifică o astfel de calitate, ce îl îndreptățește a semna în numele și pentru Universitate acte juridice, în virtutea atribuțiilor conferite prin Carta Universitară a Universității "A." din Iași.

O primă chestiune ce e impune a fi lămurită în prezenta cauză este cea referitoare la existența uneia sau a două entități distincte, sub titulatura de Universitatea "A.", întrucât la dosar, la filele x, se regăsește această denumire cu două coduri de înregistrare fiscală diferite și sedii diferite.

Aparenta existență a două entități juridice diferite a fost examinată în cuprinsul mai multor hotărâri irevocabile, ce se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față, fiind relevantă, în acest sens, decizia ÎCCJ nr. 3791/2011, în care s-a statuat că "nu sunt fondate criticile recurenților referitoare la anularea Ordinului atacat, întrucât astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, în baza probatoriului administrat în cauză, ordinul respectiv a fost emis pornindu-se de la premisa greșită că ar exista două persoane juridice, respectiv Universitatea "A." din Iași, înființată prin Legea nr. 408/2002 și Universitatea "A." Iași înființată prin hotărâre judecătorească nr. 6/1999, ca organizație non profit.

Această premisă greșită este confirmată de probatoriul administrat în cauză, respectiv decizia civilă nr. 554R/25 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați și decizia civilă nr. 274/26 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Galați care se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că în mod corect s-a reținut prin sentința pronunțată de instanța de fond, faptul că, la momentul de față există o singură entitate juridică, Universitatea "A." din Iași, înființată în baza Legii nr. 408/2002, prin transformarea Universității "A." care și-a încetat ființa juridică, întregul patrimoniu al acesteia ca și personalul, fiind preluat."

Cum în preambulul cererii de chemare în judecată chiar reclamanta prin B. face referire la persoana juridică înființată prin Legea nr. 408/2002, aceasta este cea în raport de care se analizează excepția lipsei de reprezentant a persoanei care a semnat acțiunea judiciară, singura ce ființează în prezent ca instituție juridică de învățământ, abilitată să funcționeze potrivit legii.

Potrivit art. 48 alin. (7) din Cartă, astfel cum aceasta a fost modificată, completată și adoptată de Senatul Universității "A." din Iași, la data de 03.12.2015, președintele Consiliului de administrație îndeplinește următoarele atribuții:

a) pregătește, convoacă și prezidează ședințele ordinare și extraordinare ale Consiliului de administrație;

b) invită la ședințele Consiliului persoane din structurile și funcțiile de conducere ale universității sau din afara acesteia, a căror prezență este necesară;

c) asigură comunicarea Consiliului de administrație cu celelalte structuri și funcții de conducere din universitate, precum și cu A.";

d) asigură publicitatea actelor Consiliului de administrație;

e) reprezintă Consiliul de administrație în relațiile cu structuri similare din alte instituții de învățământ superior din țară și străinătate.

Niciuna dintre aceste atribuții nu conferă președintelui Consiliului de administrație dreptul de reprezentare legală a Universității "A." din Iași în relațiile cu terții, astfel că demersul judiciar asumat prin semnarea cererii de chemare în judecată de către cel care ocupă funcția de președinte al CA nu este unul valid, din punct de vedere al reprezentării entității juridice indicate în acțiune.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că reprezentarea legală a instituției publice înființate prin lege derivă din prevederi legale, în care se stabilește, la art. 207 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, că "funcțiile de conducere sunt următoarele:

a) rectorul, prorectorii, directorul general administrativ, directorul general adjunct administrativ, la nivelul universității;

b) decanul, prodecanii, la nivelul facultății;

c) directorul de departament, la nivelul departamentului", iar potrivit art. 213 alin. (6) din același act normativ, "rectorul reprezintă legal universitatea în relațiile cu terții și realizează conducerea executivă a universității".

Prin urmare, calitatea de reprezentant legal al Universității "A." din Iași revine, în virtutea legii, celui care deține funcția de rector, orice altă persoană semnatară în numele și pe seama acestei entități nefiind îndreptățită a se pretinde reprezentantul său legal.

Faptul că persoana fizică B. are calitatea de președinte al Consiliului de administrație, conform înscrisurilor depuse la dosar (procesul-verbal al ședinței de constituire a Consiliului de administrație din 24. 08.2012) nu îi conferă atribuții de reprezentare în relațiile cu terții pentru Universitatea "A." din Iași, după cum reiese chiar din modul în care sunt stipulate competențele consiliului și ale președintelui, în cadrul înscrisului cu dată certă din 24.08.2012, prin raportare la prevederile art. 207 alin. (1), (21)3 alin. (13) din Legea nr. 1/2011.

În consecință, este întemeiată excepția lipsei calității de reprezentant legal al Universității "A." din Iași pentru persoana care a semnat cererea de chemare în judecată, profesor universitar doctor B., fapt pentru care este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 176 pct. 2 C. proc. civ., aceea de anulare a actelor întocmite de cel ce a acționat în numele părții, fără a avea aptitudinea de a exercita reprezentarea legală pentru acest subiect de drept.

În urma admiterii căilor de atac îndreptate împotriva hotărârii primei instanțe se impune reformarea soluției pronunțate de judecătorul fondului, în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant pentru reclamantă a persoanei fizice B., în sensul anulării cererii de chemare în judecată semnate de cel care nu justifică o astfel de calitate, nulitatea fiind una expresă, necondiționată de existența vreunei vătămări.

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză, va casa sentința civilă nr. 862 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va admite excepția lipsei calității de reprezentant a lui B. pentru Universitatea "A." din Iași și va anula cererea de chemare în judecată a Universității "A." din Iași, reprezentată prin B., în consecință.

Dată fiind culpa procesuală a celui care a declanșat demersul judiciar ce a fost anulat, instanța de control va obliga persoana fizică B. la plata sumei de 1000 RON către Universitatea "A." din Iași, prin reprezentantul său legal C., reprezentând onorariul avocațial asupra căruia s-a aplicat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea corespunzătoare, în raport de complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Universitatea "A." din Iași, reprezentată legal prin C., și de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării împotriva sentinței civile nr. 862 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității de reprezentant a lui B. pentru Universitatea "A." din Iași.

Anulează cererea de chemare în judecată a Universității "A." din Iași, reprezentată prin B., ca fiind formulată de o persoană care nu are calitate de reprezentant al Universității "A." din Iași.

Obligă pe B. la plata către recurenta-reclamantă Universitatea "A." din Iași, reprezentată legal prin C., a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu avocațial redus.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.