ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4389/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal la data de 22 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a solicitat obligarea pârâtului la recunoașterea actelor de studii eliberate pe numele său ca urmare a absolvirii în mod legal a cursurilor de învățământ superior organizate de către B. - Facultatea de Litere - Ziaristică Iași.

Prin sentința civilă nr. 19 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției acțiunii, invocată de pârât și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale.

Împotriva sentinței civile nr. 19 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că motivarea instanței de fond este greșită, întrucât s-a apreciat a fi identice două cereri doar prin raportare la obiectul acestora, considerând că ar avea mai puțină importanță (sau chiar deloc) temeiul legal invocat.

Mai mult, prima instanță a făcut distincție între temei legal "principal" și "secundar", cu toate că din cererile depuse la dosarul cauzei se poate observa clar că art. 14 CEDO este invocat ca temei legal principal și nu secundar, suplimentar sau subsidiar. Astfel, nu se pot considera identice două cereri, chiar dacă au același obiect, dar sunt fundamentate pe două temeiuri legale distincte. Invocarea unui temei legal distinct face automat ca cererea să fie diferită, atât timp cât pretenția nu a fost niciodată analizată prin raportare la noul motiv de drept invocat.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni începe să curgă de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii. Prin cerere, se înțelege în mod evident atât obiectul sau pretenția/solicitarea propriu-zisă, cauza, dar și temeiul legal invocat.

Or, este evident, în opinia sa, că atât timp cât cele două cereri au avut temeiuri legale distincte, nu se poate considera că acestea reprezintă în realitate una și aceeași cerere. Chiar dacă solicitarea este aceeași, schimbarea temeiului legal face ca cererea să fie una distinctă.

În niciun caz nu poate fi apreciată cea de-a doua cerere ca reprezentând o încercare de repunere în termenul de formulare a contestației administrative, acest lucru putând fi reținut cel mult în situația în care cele două cereri ar fi fost identice, atât în privința obiectului, cât și în privința temeiul legal invocat.

A considera altfel crede că ar echivala cu o veritabită denegare de dreptate, pentru că cererea sa, fundamentată pe art. 14 CEDO, a fost sustrasă controlului jurisdicțional prin admiterea excepției prescripției acțiunii. În consecință, calcularea termenului de prescripție de 6 luni începând de la data de 14 aprilie 2020 (data soluționării cererii intemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 42/2015, fără invocarea art. 14 CEDO) este greșită.

În concluzie, apreciind ca fiind prescrise răspunsurile din data de 03 februarie 2022 și 14 aprilie 2022, instanța de fond a constatat în mod eronat că prin formularea adresei din data 27 septembrie 2021 a urmărit exclusiv repunerea în termen, neluând în considerare că s-a invocat un alt temei de drept.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, din susținerile reclamantei învederate prin cererea de chemare în judecată și cererea de recurs, precum și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că aceasta a solicitat pârâtului M.E.N. recunoașterea diplomei sale de absolvire nr. 9/27.08.1996, eliberată de instituția de învățământ universitar B., Facultatea de Litere-Ziaristică Iași, invocând drept temei legal, inițial, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015, iar, ulterior, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015 și art. 14 din C.E.D.O.

Prin răspunsurile emise de pârâtul M.E.N. nr. 249591/3.02.2020, nr. 28424/14.04.2020 și nr. 32907/27.09.2021, se arată că, în cazul reclamantei, nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015 pentru a se putea da curs cererilor acesteia de recunoaștere a diplomei de absolvire menționate mai sus, neputând fi reținută nicio situație discriminatorie deoarece în discuție nu este aceeași categorie de beneficiari, iar tratamentul diferit nu este justificat de elemente precum cele de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, ci de reglementări cuprinse în O.G. nr. 42/2015, care reprezintă voința legiuitorului.

Criticile recurentei-reclamante privind modul de aplicare în cauză a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

Conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a acțiunii împotriva actelor administrative asimilate constând în cauză în răspunsurile pârâtului anterior menționate care conțin un refuz de soluționare a cererilor reclamantei în sensul solicitat de aceasta este de 6 luni de la data comunicării refuzului, acesta constituind termen de prescripție potrivit prevederilor art. 11 alin. (5) din același act normativ.

Totodată, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de recurs constată că în mod corect a reținut instanța de fond că termenul de 6 luni de prescripție a acțiunii a început să curgă la data comunicării refuzului pârâtului nr. 28424/14.04.2020, iar nu de la data comunicării refuzului nr. 32907/27.09.2021, în condițiile în care obiectul, cauza și temeiul de drept principal invocat prin cererea adresată la data de 06 septembrie 2021 sunt aceleași ca în cererea soluționată prin răspunsul nr. x/14.04.2020.

Invocarea ca motiv suplimentar a încălcării art. 14 CEDO nu este de natură să conducă la o altă concluzie în condițiile în care chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, indică ca principală critică de nelegalitate a refuzului nr. 32907/27.09.2021 tocmai omisiunea autorității sesizate de a indica motivul concret pentru care a decis în sensul respingerii cererii de valorificare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 42/2015.

Acceptarea tezei contrare, susținute de recurenta-reclamantă, în sensul că ultima cerere formulată ar fi prorogat momentul de început al termenului de prescripție a dreptului de sesizare a instanței, ar contraveni principiului securității și stabilității raportului juridice, în virtutea căruia legiuitorul a instituit un anumit interval de timp, cu caracter rezonabil, în care subiectele de drept să depună diligențe pentru recunoașterea drepturilor sau a intereselor legitime pe care le consideră vătămate.

Nu în ultimul rând, în cauză nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante privind denegarea de dreptate, având în vedere că inclusiv în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acestea fiind restricții admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa. Așadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (Cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În consecință, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 22 octombrie 2021, cu mult după expirarea termenului de prescripție de 6 luni de la data comunicării refuzului pârâtului nr. 28424/14.04.2020, inclusiv a termenului de decădere de 1 an, în mod corect a admis instanța de fond excepția prescripției acțiunii, invocată de pârât, respingând cererea de chemare în judecată a reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 19 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 19 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.