ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 15.10.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, anularea parțiala a Deciziei Administrativ Jurisdicționale nr. 13/C JI5992/2021 din data de 23.03.2021 și a tuturor deciziilor ce au înrâurire cu aceasta.

Prin sentința civilă nr. 514/14.03.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și a declinat soluționarea acesteia în favoarea Tribunalului Botoșani.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, a reținut curtea de apel faptul că din punct de vedere a competenței materiale, litigiile referitoare la hotărârile comisiilor de jurisdicție a imputațiilor, cum este cel din prezenta cauză, se poartă în legătură cu raporturile de serviciu ale militarilor, raporturi de serviciu în privința cărora competența revine tribunalului.

Față de incidența în cauză a R.I.L. 19/27.09.2021, rezultă că revine secției tribunalului care soluționează litigii de muncă competența de soluționare a proceselor referitoare la raporturile de serviciu ale militarilor în conformitate cu dispozițiile art. 382 lit. h) și 536 din Codul administrativ, și nu Curții de Apel București.

Cu privire la competența teritorială, Curtea a reținut că în cauză competența revine instanței de la domiciliul sau reședința reclamantului, potrivit art. 269 din Codul Muncii.

De altfel, și în materia litigiilor referitoare la raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în condițiile în care s-ar reține inaplicabilitatea art. 382 lit. h) ci a dispozițiilor art. 536 din Codul administrativ, competența teritorială ar fi fost atrasă, exclusiv și imperativ, tot de domiciliul reclamantului, și nu de sediul autorității publice pârâte, conform prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că reclamantul a încheiat un contract de închiriere a unei locuințe nu conduce la concluzia că acesta și-a schimbat domiciliul sau reședința pentru a determina stabilirea competenței teritoriale în favoarea unei alte instanțe decât cea de la domiciliul legal al reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 516 de la data de 30 mai 2022, Tribunalul Botoșani, secția I civilă complet specializat litigii de muncă și asigurări sociale a respins excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant, și a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, declinând soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București – secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut, în esență, instanța că excepția necompetenței materiale a completului de judecată invocată de reclamant nu este dată, soluție de asemenea susținută și de art. 382 lit. h) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prevederile prezentului titlu nu se aplică următoarelor categorii de personal bugetar: ... h) personalul militar.

Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Botoșani, a reținut că, ptrivit art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Cum prezentul litigiu este un conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. p) punctul (i) din Legea 62/2011, devin aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea 62/2011 privind cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă care se pot adresa atât tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, cât și celui în a cărui circumscripție își are locul de muncă reclamantul.

Întrucât reclamantul A. a introdus cererea inițial la o instanță de la locul său de muncă, UM 01965 București, rezultă că acesta a ales instanța competentă ca fiind cea din raza teritorială a locului unde își desfășoară activitatea.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 132 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și art. 210 din Legea 62/2010, instanța a respins excepția necompetenței materiale a completului de judecată, invocată de reclamant și a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Botoșani, invocată din oficiu de instanță, urmând a declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București (complet litigii de muncă).

Prin sentința civilă nr. 5740 de la data de 23.09.2022, Tribunalul București – secția de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și funcționale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Botoșani – secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut tribunalul că, potrivit art. 382 din Codul administrativ, prevederile prezentului titlu nu se aplică unor categorii de personal bugetar, iar la lit. h) se menționează personalul militar, însă acest text confirmă aplicabilitatea în cazul acestei categorii de personal a prevederilor statutelor speciale, fiind evident că dispozițiile din Titlul II al actului normativ, care reglementează regulile de derulare a carierei profesionale a funcționarilor publici, nu pot fi aplicabile, în contextul existenței unor dispoziții legale speciale, inserate în statutele profesionale reglementate distinct.

Intenția exceptării categoriilor de personal enumerate prin art. 382 de la aplicabilitatea dispozițiilor titlului II nu are în vedere dispozițiile privind competența specială a instanței de contencios administrativ în soluționarea litigiilor de la art. 536 din Codul administrativ, ci inaplicabilitatea față de personalul cu statute speciale a regulilor ce reglementează cariera profesională atât a funcționarilor publici, cât și a personalului contractual din administrația publică și a personalului plătit din fonduri publice, căci potrivit art. 365 alin. (2) lit. b) din Codul administrativ, acesta conține și prevederi aplicabile și categoriilor de personal care nu sunt funcționari publici.

In Codul administrativ, astfel cum de altfel a fost situația si in Legea nr. 188/1999, nu se regăsesc dispoziții referitoare la jurisdicția aplicabila în ceea ce privește materia răspunderii materiale a militarilor, art. 43 din O.G. nr. 121/1998 prevăzând ca " În situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii."

In Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, respectiv art. 35

12

, introdus prin Legea 101/2019 si art. 35

14

, introdus prin Ordonanța de urgență 36/2020 se stabilește competenta instanțelor de contencios administrativ in materia răspunderii disciplinare a militarilor, motiv pentru care se poate retine ca Decizia nr. 23/2018 a ÎCCJ, dată în interesul legii, își păstrează valabilitatea și produce efecte.

Instanța a reținut ca în prezenta cauză nu se aplică decizia nr. 19/2021 pronunțată în interesul legii, în care s-a stabilit că În interpretarea art. 382 lit. h) și a) art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a art. 1 lit. p) teza I din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală de soluționare în primă instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora aparține secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor, câtă vreme în speță nu se solicită plata unor drepturi salariale ci anularea unei decizii a COMISIEI DE JURISDICTIE A IMPUTAȚIILOR emisă în cadrul cercetării administrative circumscrisă răspunderii materiale a reclamantului.

Prin urmare, în acord cu ce a reținut și ÎCCJ în decizia nr. 19/2021 (paragraful 56), instanța reține că litigiile având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora sunt de competența secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă - art. 35 indice 11, 35 indice 12 și 35 indice 14 din Legea nr. 80/1995 stabilind în mod expres competența instanței de contencios administrativ în materia contestării sancțiunilor disciplinare aplicate cadrelor militare.

Prin sentința civilă nr. 72 din 15 februarie 2023, Tribunalul Botoșani – secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența la secția litigii de muncă a Tribunalului București – competență teritorială alternativă (alegerea reclamantului instanța de la sediul locului de muncă care este situat în București).

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut faptul că, din punct de vedere a competenței materiale, se aplică dreptul comun, respectiv Codul muncii și Legea nr. 62/2011.

A reținut tribunalul că prezenta cauză este un conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. p) punctul (i) din Legea 62/2011:,,(i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu."

Din punct de vedere teritorial sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea 62/2011 potrivit cărora reclamantul se poate adresa atât tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, cât și celui în a cărui circumscripție își are locul de muncă reclamantul.

Întrucât reclamantul A. a introdus cererea inițial la o instanță de la locul său de muncă, UM 01965 București, rezultă că acesta a ales instanța competentă ca fiind cea din raza teritorială a locului unde își desfășoară activitatea.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență în cazul declinărilor succesive dacă ultima instanță învestită își declină competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente .

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente material - funcțional și teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune ce are ca obiect anularea Deciziei de imputare nr. 13/C JI5992/2021 din data de 23.03.2021 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Nasționale, prin care a fost respinsă cererea sa de repunere în temen a cercetării administrative pentru o pagubă de 15.271lei.

Ca atare, având în vedere natura juridică a deciziei de imputare, care este un act administrativ, prin care a fost respinsă cererea sa de repunere în temen a cercetării administrative, în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 30, art. 43 din O.G. nr. 121/1998.

Astfel, dispozițiile invocate prevăd:"Art. 30 - (1) Persoana care consideră că imputarea sau reținerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum și cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parțial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestație, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată. (2) Contestațiile se depun la unitatea care are în evidență debitul și se soluționează de comandantul sau șeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată. (3) Verificarea temeiniciei contestației poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluționare a contestației, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.(4) Hotărârea asupra contestației se pronunță în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia și se comunică în scris, în termen de cel mult 15 zile de la pronunțare, unității care are în evidență debitul, precum și celui în cauză".

"Art. 43 - În situația în care, după epuizarea acestor căi de atac*), persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii".

Inalta Curte, chemată să se pronunțe asupra regulatorului de competență, va ține cont de normele legale anterior amintite dar și de îndrumările obligatorii date de Înalta Curte prin Decizia pronunțată pe calea recursului în interesul legii nr. 19/2021 potrivit cărora "În interpretarea art. 382 lit. h) și a) art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a art. 1 lit. p) teza I din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală de soluționare în primă instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora aparține secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor".

În cadrul acestei Decizii instanța supremă a arătat următoarele:

"52. Astfel, conform art. 536 din Codul administrativ, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

12

și 35

14

din Legea nr. 80/1995 stabilind în mod expres competența instanței de contencios administrativ numai în materia contestării sancțiunilor disciplinare aplicate cadrelor militare."

Aplicând considerentele acestei decizii la situația de fapt expusă în dosarul de față, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este competentă să judece numai acele litigii privind raporturile de serviciu ale militarilor date în mod expres în competența sa, printr-un text de lege special. În caz contrar, se aplică dispozițiile de drept comun. Or, un astfel de text de lege nu poate fi identificat în cauză.

Așadar, din punct de vedere a competenței materiale funcționale, se aplică dreptul comun, respectiv Codul muncii și Legea nr. 62/2011, cauza fiind conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. p) punctul (i) din Legea 62/2011:,,(i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu."

În ceea ce privește competența teritorială, sunt aplicabile speței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 potrivit cărora reclamantul se poate adresa atât tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, cât și celui în a cărui circumscripție își are locul de muncă reclamantul.

Întrucât reclamantul A. a introdus cererea inițial la o instanță de la locul său de muncă, UM 01965 București, rezultă că acesta a ales instanța competentă ca fiind cea din raza teritorială a locului unde își desfășoară activitatea, respectiv din localitatea București. Prin urmare, reține Înalta Curtea că alegerea de competență a operat cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 132 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și art. 210 din Legea 62/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale pentru Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999, care stabilește o procedură administrativ-jurisdicțională specială referitoare la răspunderea materială a militarilor, nu este, sub aspectele criticate, neconstituțională, atâta vreme cât art. 43 prevede că, "În situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii."

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, pentru Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.

Președinte,