Decizia nr. 1743/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire împotriva sentinței nr. 3896/2018 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu pârâtele Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 8 București Ilfov/Compartimentul Control Ex – Post anularea Deciziei nr. 3393 din data de 09.02.2017 emise de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul AFIR, comunicată la data de 14.02.2017, privind respingerea contestației sale; anularea Procesului-Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.11.2016; obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3896 din data de 3 octombrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 3393/09.02.2017 privind soluționarea contestației și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.11.2016.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 3896 din data de 3 octombrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, încadrând în drept criticile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Decizia ce face obiectul prezentei cereri de revizuire Prin Decizia nr. 3453 din 8 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 3896 din data de 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Cererea de revizuire Împotriva Deciziei nr. 3453 din 8 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire revizuenta S.C. A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 509 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de revizuire și, pe cale de consecință, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii recursului, ca nefondat. În motivarea cererii de revizuire, s-au arătat următoarele: Cererea de revizuire este întemeiată, fiind incident motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. În temeiul principiului priorității dreptului Uniunii Europene, o normă de drept comunitar determină inaplicabilitatea oricărei norme naționale, contrare celei dintâi, și, totodată, împiedică adoptarea valabilă a unor acte normative naționale incompatibile cu normele Uniunii Europene (norme naționale viitoare). Astfel, instanța națională are obligația de a aplica integral dreptul Uniunii Europene și de a proteja drepturile particularilor prin neaplicarea oricărei norme naționale contrare legislației comunitare, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare. Faptul că instanța națională a ignorat sau a refuzat să se conformeze dreptului Uniunii Europene nu poate fi imputat părții, deoarece partea nu poate fi obligată să suporte consecințele nerespectărîi legii de către instanțele naționale. Din această perspectivă, reținerea de către instanța de recurs a prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 care definesc neregula, cu ignorarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, reprezintă o încălcare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Regulamentele UE sunt direct aplicabile (fundamentul aplicabilității lor directe este reprezentat de art. 288 alin. (2) T.F.U.E.) și, ca atare, nu au nevoie de măsuri de transpunere în dreptul intern al statelor membre. Acestea din urmă sunt chiar interzise, prin raportare la faptul că e posibil să aibă drept consecință disimularea caracterului de drept al U.E. al normei și întrucât statele membre pot altera conținutul substanțial al normei juridice a U.E. prin intermediul lor. În ceea ce privește efectul direct, s-a stabilit, tot pe cale jurisprudențiaiă, că regulamentele au efect direct complet (și verticală, și orizontală). Aplicabilitatea directă a regulamentelor este un aspect care nu comportă controverse; de asemenea, efectul direct complet este și el pe deplin stabilit pe cale jurisprudențiaiă și acceptat de literatura juridică. Prin urmare, soluția instanței de recurs care a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 care definesc neregula și că obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu, vine in totală contradicție cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/1011 al Comisiei de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicarea procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală. Cu aite cuvinte, deși instanța de recurs nu retine că neregula constând în acordarea unui punctaj suplimentar ar aparține revizuientei sau că revizuienta ar fi putut depista în mod rezonabil eroarea acordării punctajului, reține totuși că obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu, având în vedere definiția neregulii prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011. Astfel, prin soluția de a nu reține incidența dispozițiilor art. 5 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, a fost încălcat atât principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, cât și principiul protecției încrederii legitime pentru care a fost reglementată situația de excepție prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011. Pe de altă parte, potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, "orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și al stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalitățli, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia." De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, principiul proporționalității presupune ca "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv." Astfel, instanța de recurs nu a luat în considerare faptul că Proiectul a fost implementat în perioada 08.06.2011 - 30.12.2014, fiind finalizat la data întocmirii procesului-verbal, iar obligațiile asumate au fost pe deplin executate. Mai mult, nu s-a luat în considerare nici faptul că neregula a apărut din vina autorității și nu a revizuientei, care a fost de bună-credință pe toată perioada implementării Proiectului. Or, principiile proporționalității și a încrederii legitime tocmai asta presupun, o adaptare a măsurilor punitive la gradul de vinovăție al părților unui raport juridic concret, ceea ce ar fi impus în speță o suportare a riscurilor în funcție de responsabilitatea avută de fiecare parte pentru producerea neregularității. Trebuie ținut cont și de faptul că revizuienta nu ar fi plătit niciodată singură pentru spațiile de depozitare, în lipsa finanțării din fonduri europene. Or, prin faptul că este este pus să restituie banii primiți, după ce i-a cheltuit în mod efectiv și real, cu acordul și confirmarea autorității competente, reprezintă o ingerință profund nelegală și inechitabilă, care încalcă inclusiv principiul proporționalității și a încrederii legitime. Așa cum a reținut și prima instanță, în cauză nu există un prejudiciu adus Comunității prin această eroare de analiză a dosarului la nivelul autorității, întrucât pe de o parte proiectul era oricum eligibil, iar pe de altă parte proiectul a fost dus la bun sfârșit, atingând obiectivele generale și specifice ale măsurii. Dintr-o altă perspectivă, instanța de recurs a prezentat anumite pasaje din hotărârile CJUE, cu toate că aceste hotărâri nu pot fi avute în vedere, întrucât problemele de drept dezlegate nu coincid, nefiind nici măcar asemănătoare cu cele din prezenta cauză, iar majoritatea fiind date înainte de intrarea în vigoare a Regulamentul (UE) nr. 65/2011, după cum urmează: Hotărârea CJUE din 22 ianuarie 2004 din 22 ianuarie 2004, COPPI, C-271/01; Hotărârea CJUE din 13 martie 2008, Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06; Hotărârea CJUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94; Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99; Ordonanța din 16 decembrie 2004, APOL și AlPO/Comisia, C-222/03 P. În spețele invocate în considerente fuseseră încălcate de către beneficiari anumite obligații explicite stabilite în sarcina acestora. Raționamentele juridice extrase din cauzele CJUE nu pot fi aplicate nici măcar prin analogie, deoarece problemele de fapt și de drept dezbătute în cadrul prezentului litigiu prezintă alte particularități. În cauza C-465/10, problema care a generat necesitatea formulării unor întrebări preliminare vizează situația în care autoritatea contractantă, în calitatea acesteia de beneficiar, nu a respectat procedurile de atribuire a contractelor prevăzute de Directiva 92/50, prin faptul că alesese deja cocontractantul înainte de publicarea anunțului de participare și că, în plus, acest anunț nu a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Mai mult, răspunzând la prima întrebare, CJUE a precizat expres că "interpretarea oferită își găsește aplicabilitatea în împrejurări precum cele în cauză în acțiunea principală." Or, în cauza principală care a necesitat ridicarea unei întrebări preliminare, problema era reprezentată de faptul că un contract de achiziție publică a fost atribuit anterior parcurgerii procedurii transparente de atribuire, ceea ce echivala cu o abatere a autorității contractante, în calitatea acesteia de beneficiar. În cauza C-465/10, calitatea de beneficiar aparținea chiar autorității contractante, iar motivul pentru care OUE aprecia că finanțarea poate fi rambursată consta în nerespectarea obligațiilor de către autoritatea contractantă. Pe de altă parte, în cauza C-465/10 a fost aplicat prin analogie raționamentul din cauza C-94/05, pe cale de consecință nici hotărârea pronunțată în această din urmă cauză nu poate fi avută în vedere. În drept, au fost invocate prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Apărările formulate în cauză Intimata AGENȚIA PENTRU FINANȚAREA INVESTIȚIILOR RURALE a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 3453/08.06.2021 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 ca neîntemeiate. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare și este reglementată de art. 509-513 C. proc. civ. și de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și reînnoirea judecății în cazurile expres determinate de lege. Astfel, pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile textului de lege de mai sus, doctrina și jurisprudența sunt unanime asupra faptului că, aceasta să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: hotărârea a cărei revizuire se solicită să fie definitivă; instanța a aplicat cu prioritate norma legală națională, înlăturând prevederile comunitare, prevederi care, potrivit art. 148 din Constituția României, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Astfel, prima condiție de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea a cărei revizuire se solicită să fie definitivă, este îndeplinită, revizuenta formulând această cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri pronunțată de o instanță de recurs. În ceea ce privește a doua condiție, și anume aceea ca pronunțarea hotărârii s-a făcut cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, sub aspectul încălcării principiului securității raporturilor juridice care înglobează neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea legii, interpretarea unitară a legii, precum și dreptul al un proces echitabil, cu respectarea principiului legalității căilor de atac și dreptul al apărare al societății, apreciem că aceasta nu este îndeplinită, din următoarele considerente: Pentru a fi admisă o cerere de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este necesar a se demonstra că, în analiza efectuată de către instanța de judecată, s-a dat o altă calificare juridică a faptelor prin prisma înlăturării normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia, și aplicarea cu prioritate a normei legale naționale, ceea ce înseamnă că admisibilitatea prezentei cereri de revizuire va fi efectuată prin verificarea încadrării juridice a motivelor de fapt realizată de Instanța de judecată. Însă, după cum lesne se poate observa, în ciuda amplelor susțineri, revizuenta nu invocă o anumită normă de drept european incidentă sau o interpretare a acesteia, ignorată/înlăturată de instanță, ci invocă aspecte de fapt și de drept care au fost dezlegate de instanță, respectiv faptul că "instanța de recurs nu a luat în considerare faptul că proiectul a fost implementat în perioada 08.06.2011-30.12.2014, fiind finalizat la data întocmirii procesului-verbal, iar obligațiile asumate au fost pe deplin executate." Este cât de poate de evident că motivele invocate în cererea de revizuire nu reprezintă altceva decât reluarea tuturor aspectelor menționate de A. S.R.L. pe parcursul soluționării acestei cauze, pe care intimata le-a combătut punctual prin apărările formulate și pe care nu le va relua în cuprinsul prezentei și care au fost analizate de instanțele care au soluționat cauza, prezentul demers judiciar fiind un veritabil recurs la recurs, prin care se dorește rejudecarea cauzei. Doctrina și jurisprudența în materie sunt unanime în a aprecia că, pentru a demonstra admisibilitatea cererii este necesar ca revizuenta să prezinte încălcarea drepturilor invocate prin arătarea expresă a normei europene ignorată de judecătorul național, deoarece, fără această corelare prezenta cerere apare ca inadmisibilă. În cazul de față, intimata a invocat aplicarea greșită a legii, respectiv o interpretare greșită prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011, în sensul că "obligația de rambursare ... nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil", aspect care a fost analizat de instanța de recurs, aceasta judecând cauza raportat la acest text de lege. Mai mult, întreaga motivare a deciziei de recurs se bazează pe interpretarea și aplicarea normelor de drept comunitar aplicabile și încălcate de beneficiar, fiind de natura evidenței că nu se află în situația ignorării normei comunitare incidente, pentru a se putea invoca, în mod legal, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. În drept, au fost invocate dispozițiile C. proc. civ., O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit; ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Răspunsul la întâmpinare Revizuienta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de AFIR, prin care a arătat că, contrar susținerilor AFIR, prin cererea de revizuire a invocat cât se poate de clar faptul că reținerea de către instanța de recurs a prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 care definesc neregula și a dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Anexa 1 la contractul de finanțare, cu ignorarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, reprezintă o încălcare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Considerentele instanței de recurs în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 care definesc neregula și obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu, vin în totală contradicție cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011. Contrar susținerilor AFIR potrivit cărora întreaga motivare a deciziei de recurs se bazează pe interpretarea și aplicarea normelor de drept comunitar aplicabile și încălcate de beneficiar, deși instanța de recurs nu reține în motivare că neregula constând în acordarea unui punctaj suplimentar ar aparține revizuientei și că aceasta ar fi putut depista în mod rezonabil eroarea acordării punctajului, reține totuși că obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu, având în vedere definiția neregulii prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 17 alin. (1) din Anexa 1 la contractul de finanțare. Așa cum a reținut și prima instanță, în cauză nu există un prejudiciu adus Comunității prin această eroare de analiză a dosarului la nivelul autorității, întrucât pe de o parte proiectul era oricum eligibil, iar pe de altă parte proiectul a fost dus la bun sfârșit, atingând obiectivele generale și specifice ale măsurii.

Procedura de soluționare a cererii de revizuire Cererea de revizuire s-a soluționat potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile recursului, conform art. 513 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 509 -513 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.10.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata cererii de revizuire la data de 28.03.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte a reținut cauza spre soluționare pe cererea de revizuire ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire 9.1. Aspectele reținute prin decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire Prin decizia atacată, s-a reținut -raportat la chestiunea supusă cererii de revizuire- că este nejustificată constatarea de către instanța de fond a incidenței dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011, având în vedere că aspectele analizate au condus la concluzia existenței unei nereguli. Astfel, neregula reprezintă, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, rezultă și din cadrul normativ european. În conformitate cu jurisprudența consolidată a ÎCCJ-SCAF, în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecției financiare pentru recuperarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora nu este condiționată de existența unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naționale (cu excepția situațiilor expres și limitativ prevăzute în anexa la ordonanța de urgență în care aplicarea corecției financiare este condiționată de existența prejudiciului).Susținerile intimate legate de lipsa prejudiciului sunt neîntemeiate. Este de principiu că prejudiciul produs se materializează în afectarea intereselor financiare ale Uniunii, iar prin adoptarea diverselor reglementări în materia gestionării fondurilor europene, intenția legiuitorului a fost să se asigure că cheltuielile efectuate de Uniunea Europeană în contextul fondurilor structurale să fie strict limitate la agenții care respectă normele de drept al Uniunii și să nu fie utilizate pentru a finanța activități care sunt contrare acestuia (Hotărârea CJUE din 15 septembrie 2005, Comisia/Irlanda, C-199/03, punctul 26, Concluziile avocatului general Leger prezentate în cauza C-44/96, Mannesmann Anlagenbau Austria și alții, punctul 108, Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza C-465/10, Chambre de commerce et d'industrie de l'indre, punctul 59). În consecință, cheltuielile efectuate cu încălcarea dreptului Uniunii sunt considerate, în mod firesc, ca aducând atingere bugetului UE (Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza C-465/10, Chambre de commerce et d'industrie de l'lndre, punctul 60). Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Comunității Europene (Hotărârea CJUE din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, punctul 31, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'lndre, C-465/10, punctul 47), "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii". Astfel, un stat membru care a acordat asistență financiară din partea FEDR poate, pentru a preveni și pentru a urmări în justiție abaterile, să revoce această asistență și să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării menționate (Hotărârea CJUE din 22 ianuarie 2004, COPPI, C-271/01, punctul 48, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'lndre, C-465/10, punctul 32). Prin urmare, statele membre au obligația să ia măsurile necesare pentru verificarea faptului că acțiunile finanțate din fondurile finanțate cu contribuția Uniunii au fost desfășurate corect, pentru prevenirea și cercetarea neregulilor și pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijențe (Hotărârea CJUE din 13 martie 2008, Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 37). Se poate astfel concluziona că producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acționează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie necesară existența unui prejudiciu concret asupra bugetului UE. Curtea de Justiție a Comunității Europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude, produce automat un prejudiciu bugetului UE, iar statele membre au obligația de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate, în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, "încălcarea unor obligații a căror respectare prezintă o importanță fundamentală pentru buna funcționare a unui sistem comunitar {… } poate fi sancționată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii" (Hotărârea CJUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, punctul 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100-102, precum și Ordonanța din 16 decembrie 2004, APOL și AIPO/Comisia, C-222/03 P, punctul 53). Regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat (Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-199/03 -punctul 15 și Concluziile avocatului general Sharpston pronunțate în cauza C-465/10, punctul 73). Astfel, "Curtea s-a pronunțat că, în executarea obligațiilor care le revin, statele membre nu au nicio competență de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal" (Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza C-465/10, punctul 39, Hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 38) și că există o "obligație pentru statele membre, fără a fi necesară o abilitare prevăzută de dreptul național, de recuperare a fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijențe" (Hotărârea Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 40, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'indre, C-465/10, punctul 35). Prin urmare, obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu. Astfel, în cauza dedusă judecății, având în vedere prevederile legale și contractuale asumate de intimata-reclamantă, trebuie menționat că emiterea actului administrativ a cărui anulare se solicită este consecința nerespectării dispozițiilor legale și contractuale asumate, beneficiarul fiind singurul răspunzător în fața autorității recurente pentru implementarea proiectului, iar în cazul încălcării clauzelor contractuale autoritatea își rezervă dreptul de recupera ajutorul financiar acordat. În acest context, încălcarea prevederilor legale sau contractuale reprezintă o neregulă care atrage sancțiunea recuperării întregului sprijin financiar acordat prin încheierea contractului de finanțare. Obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu. 9.2. Cercetarea motivului de revizuire Conform prev. art. 21 alin. (2) din C. proc. civ.: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 45/2016 în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, s-a stabilit că cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. În esență, revizuenta a invocat încălcarea dreptului unional (prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicarea procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală) de către instanța de recurs, prin reținerea că obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu, având în vedere definiția neregulii prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011. Cum dispozițiile legale de mai sus nu pun nicio condiție referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, rezultă că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire. Altfel spus, nu există niciun motiv pentru a distinge acolo unde legiuitorul nu distinge. Așa cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 45/2016 a ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în situația reglementării prin legea națională a cazului de revizuire menționat, temei al revizuirii pot fi și hotărârile interpretative pronunțate după soluționarea definitivă a litigiului, sub condițiile ca norma de drept substanțial european interpretată să fi fost în vigoare la data constituirii/modificării/stingerii raportului juridic de drept administrativ care a făcut obiectul litigiului și încadrării în termenul de revizuire. Or, pentru admisibilitatea revizuirii, nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. Or, se constată că revizuienta a invocat aspectele deduse judecății prin prezenta cerere de revizuire și prin cererea de chemare în judecată ce a dus la pronunțarea deciziei atacate cu revizuire, astfel că cererea de revizuire este admisibilă, nefiind o chestiune de nelegalitate care să fi fost invocată pentru prima dată pe această cale; ca atare, nu se poate reține, raportat la cererea de revizuire, faptul că se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate deduse judecății în fața instanței de fond. În concluzie, cererea de revizuire de față întemeiată pe prev. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este admisibilă. Pe fondul cererii de revizuire (analiza efectivă a motivelor de revizuire), Înalta Curte va porni în analiza temeiniciei cererii de revizuire de față de la considerentele Deciziei nr. 45/2016 a ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai sus menționată. Astfel, s-a reținut în cuprinsul acestor considerente faptul că dreptul Uniunii nu impune reglementarea în dreptul național procesual a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii pentru cazul încălcării normelor de drept substanțial european, dar în egală măsură dreptul Uniunii nu se opune reglementării prin legea națională a unui caz de revizuire precum cel de față, impunând însă, în cazul reglementării lui, respectarea principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 30). Definind principiile echivalenței și efectivității, CJUE arată că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității). Ca atare, s-a reținut în cadrul deciziei amintite, faptul că "este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea." Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și instanța de recurs în decizia supusă revizuirii au analizat aspectele legate de cerința prejudiciului în cazul săvârșirii unei nereguli și de principiul proporționalității inclusiv din perspectiva jurisprudenței CJUE, astfel că din această perspectivă, nu se poate reține noutatea dreptului comunitar invocat pe cale de revizuire. Ca atare, sub acest aspect, cererea de revizuire nu poate fi admisă, deoarece ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Ceea ce a susținut revizuienta pe calea prezentei cereri a fost faptul că deciziile CJUE invocate de instanța de recurs nu sunt aplicabile speței de față și astfel instanța de recurs a realizat o judecată cu greșita aplicare a dreptului unional din perspectiva cerinței existenței unui prejudiciu și a principiului proporționalității. Or, cu privire la modul de interpretare a acestor dispoziții din dreptul național în lumina dreptului comunitar a statuat deja instanța ce a pronunțat decizia atacată cu revizuire; astfel, s-a reținut faptul că obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu. Astfel, în cauza dedusă judecății, având în vedere prevederile legale și contractuale asumate de intimata-reclamantă, trebuie menționat că emiterea actului administrativ a cărui anulare se solicită este consecința nerespectării dispozițiilor legale și contractuale asumate, beneficiarul fiind singurul răspunzător în fața autorității recurente pentru implementarea proiectului, iar în cazul încălcării clauzelor contractuale autoritatea își rezervă dreptul de recupera ajutorul financiar acordat. În acest context, încălcarea prevederilor legale sau contractuale reprezintă o neregulă care atrage sancțiunea recuperării întregului sprijin financiar acordat prin încheierea contractului de finanțare. Obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu. În esență, revizuenta solicită reanalizarea acestui considerent, fără a indica alte decizii CJUE care să fi statuat aspecte esențiale pentru dezlegarea cauzei, cerând reanalizarea condiției prejudiciului din perspectiva dreptului unional. Doar la nivel principial, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a dreptului unional pe acest aspect; interesul Uniunii Europene în acordarea fondurilor nerambursabile îl constituie instituirea unui climat de afaceri conform standardelor europene. Este relevantă din această perspectivă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii" (C- 465/10 pct. 47 și C- 199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să "solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării" (C-465/10 pct. 32), regula generală fiind că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obținut prin comiterea unei nereguli (C-199/03, pct. 15). Prin urmare, finalizarea și recepționarea proiectului nu au consecințe exoneratoare asupra debitului stabilit în sarcina beneficiarului contractului de finanțare, iar împrejurarea că atribuirea contractului a fost făcută printr-o procedură viciată determină folosirea fondurilor nerambursabile într-un scop contrar celui avut în vedere la acordarea finanțării. Ca urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a normelor de drept comunitar prin hotărârea atacată cu revizuire, astfel că cererea de revizuire de față întemeiată pe prev. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este nefondată. 9.3. Temeiul procesual al soluției date cererii de revizuire Pentru aceste motive, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată.