ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1341/2023

Ședința publică din data de 08 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 28 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate și B., a solicitat ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună:

- anularea în totalitate a Raportului de evaluare nr. x, emis de pârâta ANI la data de 17 iulie 2020;

- suspendarea actului până la soluționarea acțiunii în anulare;

- obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 294 din 03 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins cererea formulată de pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate și B., ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 294 din 03 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că la pagina 10 alin. (1) din sentința recurata, judecătorul fondului a arătat:, Este incident termenul general de prescripție prevăzut de art. 2717 C. civ..", or, în C. civ. nu există acest articol 2717.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, astfel că prima instanță a considerat în mod greșit că termenul de prescripție nu a fost împlinit deși, din probatoriul administrat, rezulta faptul că Dispoziția directorului general al DGASPC Teleorman a fost semnată în data de 28 aprilie 2017, iar calculând cele 60 de zile de suspendare, rezulta că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege s-a împlinit la data de 13 iulie 2020, înainte de data întocmirii Raportului de evaluare, respectiv 17 iulie 2020.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond nu a observat faptul că în cauza dedusă judecății nu a existat niciun moment un interes personal de natură patrimonială din partea sa și nici a soției sale, nefiind îndeplinite condițiile conflictului de interese. Astfel, sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 70, ale art. 79 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Recurentul-reclamant a mai arătat și că judecătorul fondului nu a menționat care este temeiul de drept în baza căruia nu putea emite Dispoziția nr. 381 în aceeași zi cu cea a referatului întocmit de șeful de serviciu al Serviciului juridic contencios, resurse umane.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susținut că judecătorul fondului nu a menționat care este temeiul de drept în baza căruia în referatul întocmit de șeful de serviciu al Serviciului juridic contencios resurse umane trebuia justificată inexistența oricăror altor modalități prin care să se asigure eficiența și buna funcționare a acestui compartiment.

În acest sens a mai arătat că interesul mutării definitive a fost al instituției, decizia fiind luată numai în acest sens, așa cum rezultă din referatul nr. x din 28 aprilie 2017 și nicidecum din alte considerente.

Astfel, nu a existat un interes personal de natură patrimonială, salariul soției sale nefiind modificat față de cel anterior funcției publice deținute la momentul mutării, iar majorarea salariului a fost ulterioară mutării și a avut la bază Legea nr. 153/2017 și Hotărârea Consiliului Județean Teleorman nr. 9 din 25 ianuarie 2018. Totodată, a menționat că și în cazul în care nu s-ar fi mutat, nivelul veniturilor ar fi fost identic, deoarece în ambele situații beneficia de prevederile Legii nr. 153/2017 și a Hotărârii Consiliului Județean Teleorman nr. 9 din 25 ianuarie 2018.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 august 2021, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la soluția primei instanței referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., astfel că aceasta a intrat sub autoritatea de lucru judecat și nu va mai face obiectul controlului de legalitate exercitat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

De altfel, instanța de recurs reține că subsumat acestui motiv de casare se critică indicarea greșită de către instanța fond a unui număr de articol din C. civ., o simplă eroare materială care nu are nicio înrâurire asupra soluționării cauzei și nu poate fi reținută ca temei pentru admiterea acestui motiv de casare.

În orice caz, din motivarea hotărârii recurate reiese foarte clar că judecătorul fondului a avut în vedere termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., acest articol fiind indicat în mod expres și corect la pagina 9 paragraful 7 din sentința instanței de fond.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată întemeiate criticile, însă în următoarele limite:

În ceea ce privește criticile privind aspectul prescripției, care în opinia recurentului-reclamant s-ar fi împlinit la data de 13 iulie 2020, anterior emiterii raportului de evaluare contestat în cauză, acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că recurentul nu a făcut nicio referire în cererea de recurs la argumentul primei instanțe privind aspectele ce rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 449/2015, cu referire la considerentele privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, precum și din practica instanțelor judecătorești, inclusiv din considerentele Deciziei nr. 74 din 16 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Or, în considerarea acestor aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice care reglementează prescripția, coroborat cu prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, în mod corect a reținut instanța de fond că Agenția Națională de Integritate este ținută în exercitarea competențelor sale de evaluare a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, de declanșarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ., care, în conformitate cu dispozițiile art. 2523 C. civ., începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situația juridică sau factuală cu relevanță în exercitarea competențelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acționează Agenția, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcțiilor ori demnităților publice care fac obiectul cercetărilor.

Cu privire la incidența alin. (5) al art. 25 din Legea nr. 176/2010, se reține că acesta a fost introdus prin Legea nr. 54/2019 din 20 martie 2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010, iar sub aspectul regulilor aplicării legii în timp, statuate la art. 2663 C. civ., legea aplicabilă prescripției extinctive este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, în cauză, data de 09 octombrie 2018.

În raport de cele reținute anterior, este evident și că momentul de la care autoritatea pârâtă a avut posibilitatea de a lua cunoștință de existența unor indicii cu privire la săvârșirea de către reclamant a unor fapte de natură a reliefa existența conflictului de interese este data de 09 octombrie 2018, respectiv data la care a înregistrat sesizarea cu nr. x/0.10.2018 prin care era semnalată situația rezultată din semnarea de către reclamant a Dispoziției nr. 361/28.04.2017, iar nu, așa cum în mod nefondat susține recurentul-reclamant, de la data emiterii dispoziției în litigiu.

În consecință, în mod corect instanța de fond a respins ca fiind nefondat argumentul reclamantului cu privire la emiterea raportului de evaluare cu încălcarea termenului de prescripție.

Criticile privind inexistența unui conflict de interese sunt întemeiate.

Astfel, la data de 21 decembrie 2016, reclamantul A. a fost numit în funcția de director general în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Teleorman prin Hotârârea Președintelui Consiliului Județean Teleorman nr. 218/2016.

În această calitate, la aproximativ patru luni de la numirea sa în funcția de conducere menționată, reclamantul a semnat la data de 28 aprilie 2017 Dispoziția nr. 361 prin care a dispus ca începând cu data de 02 mai 2017 să se modifice raportul de serviciu al numitei C., soția sa, prin mutarea definitivă din funcția publică de execuție de inspector clasa I, grad superior de la Compartimentul intervenție în situații de abuz, neglijare, trafic, migrație și repatriere din cadrul Serviciului intervenție în regim de urgență în domeniul asistenței sociale, pe funcția publică de execuție de inspector, grad profesional superior (funcție publică vacantă, echivalentă, de aceeași categorie, clasă și grad profesional), la Compartimentul resurse umane din cadrul Serviciului juridic, contencios, resurse umane și evaluare inițială.

Potrivit art. 2, începând cu data mutării definitive numita C. va beneficia de același salariu de bază brut lunar în cuantum de 4.260 RON, corespunzător funcției publice de execuție de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradația 5, clasa de salarizare 59.

În cuprinsul acestei dispoziții se arată că la emiterea sa au stat la bază: Referatul nr. x/2017, întocmit de D., șef Serviciu juridic, resurse umane și evaluare inițială privind necesitatea ocupării unei funcții publice vacante la Compartimentul resurse umane; Acordul scris al numitei C. din 28 aprilie 2017 privind mutarea definitivă; referatul doamnei E. – Compartimentul Resurse Umane din 28 aprilie 2017, prin care se comunică gradul, gradația, clasa de salarizare și salariul brut lunar al funcționarului public ca urmare a mutării definitive.

La data de 09 octombrie 2018, Agenția Națională de Integritate a fost sesizată de către o persoană fizică în lucrarea nr. x/09.10.2018, cu privire la faptul că reclamantul în calitate de director general în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Teleorman nu a respectat regimul juridic al incompatibilităților și al conflictelor de interese prin decizia de a o muta definitiv pe soția sa la Compartimentul resurse umane, ceea ce conduce la o colaborare directă a funcționarei acesteia cu directorul general.

Prin Raportul de evaluare nr. x/17.07.2020, au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al conflictelor de interese cu încălcarea art. 79 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 176/2007 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Integritrate prin semnarea de către reclamant, în calitatea sa de director general al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Teleorman, a Dispoziției nr. 361/28 aprilie 2017 prin care a dispus ca începând cu data de 02 mai 2017 să se modifice raportul de serviciu al numitei C., soția sa, prin mutare definitivă din funcția publică de execuție de inspector clasa I, grad superior de la Compartimentul intervenție în situații de abuz, neglijare, trafic, migrație și repatriere din cadrul Serviciului intervenție în regim de urgență în domeniul asistenței sociale, pe funcția publică de execuție de inspector, grad profesional superior (funcție publică vacantă, echivalentă, de aceeași categorie, clasă și grad profesional), la Compartimentul resurse umane din cadrul Serviciului juridic, contencios, resurse umane și evaluare inițială.

Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea raportului de evaluare a fost respinsă, reclamantul formulând recurs împotriva acesteia, precum și critici de nelegalitate privind inexistența unui conflict de interese, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Conform art. 79 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003:

"(1) Funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situații: (…) c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice. (2) În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință".

Totodată, potrivit art. 91 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în vigoare în perioada de referință:

"(1) Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice poate fi definitivă sau temporară.

(2) Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc în următoarele situații:

a) când se dispune de către conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public, pe o funcție publică vacantă de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau cu repartizarea postului corespunzător funcției publice deținute, cu respectarea pregătirii profesionale a funcționarului public și a salariului acestuia. În acest caz este necesar acordul scris al funcționarului public;"

Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile existenței conflictului de interese, deoarece din perspectiva reglementărilor cuprinse în art. 79 lit. c) din Legea nr. 161/2003, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) funcționarul public să ia o decizie în exercitarea funcției publice, iar decizia să depindă exclusiv de voința acestuia; b) să existe un interes personal, de natură patrimonială în luarea deciziei.

Nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții nu poate fi vorba de existența unui conflict de interese.

În ceea ce privește interesul personal, acesta trebuie să fie obligatoriu de natură patrimonială, aspect care rezultă expres din prevederile art. 70 și art. 79 lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Interesul personal poate avea și o natură nepatrimonială, însă legea prevede expres că în cazul conflictului de interese interesul trebuie să fie de natură patrimonială.

Intimata-pârâtă a arătat în raportul de evaluare că există un interes personal în semnarea dispozițiilor, însă nu a indicat efectiv care a fost interesul personal, dacă acest interes este de natură patrimonială și în ce mod acest interes ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce îi revin recurentului-reclamant.

Or, Înalta Curte are în vedere, în condițiile în care regimul conflictului de interese în exercitarea demnităților și funcțiilor publice reprezintă a restrângere a exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în Constituție, urmărind să asigurare îndeplinirea cu neutralitate a demnității publice și să asigure imparțialitatea celor ce dețin funcții de demnitate publică, faptul că dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare și aplicare.

Chiar dacă nu ar fi trebuit să dovedească producerea vreunui prejudiciu efectiv prin semnarea dispozițiilor, totuși intimata-pârâtă era obligată să demonstreze caracterul patrimonial al interesului personal.

Înalta Curte constată că, prin semnarea dispoziției menționate, nu se poate reține urmărirea satisfacerii unui interes personal patrimonial ca element de determinare a conflictului de interese, cât timp, prin aceste dispoziții, nu au fost luate măsuri cu caracter patrimonial.

Nu este lipsit de interes nici faptul că legiuitorul însuși nu interpretează interesul personal patrimonial sau folosul material în sens larg, ci restrâns, adică un folos material necuvenit care ar putea fi dobândit doar ca urmare a calității deținute de persoană învestită cu autoritate publică, iar aceasta ar trebui să se folosească de calitatea sa pentru a exista un raport de cauzalitate, care să determine incompatibilitatea folosului dobândit de soțul sau ruda apropiată a acesteia.

Ori, în cazul de față, nu este vorba despre vreun interes patrimonial, în condițiile în care, așa cum rezultă din statele de plată solicitate de Agenția Națională de Integritate cu poziția soției recurentului-reclamant din lunile aprilie, mai și iunie 2017, adică anterior și ulterior dispoziției de mutare, se identifică același nivel de salarizare la Compartimentul intervenție în situații de abuz, neglijare, trafic, migrație și repatriere și Compartimentul resurse umane .

Totodată, dispoziția de mutare a avut la bază Referatul nr. x/28.04.2017, întocmit de șeful Serviciului juridic contencios, resurse umane și evaluare inițială, din care reiese că la acel moment Compartimentul Resurse Umane își desfășura activitatea cu un singur angajat, raportat la cei 759 salariați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, iar pentru buna desfășurare a activității compartimentului se considera necesară mutarea definitivă a unui alt funcționar public din cadrul instituției .

Așadar, situația privind deficitul de personal descrisă în referatul privind necesitatea ocupării unei funcții publice vacante la Compartimentul resurse umane justifică și celeritatea cu care s-a derulat procesul de mutare, care s-a încheiat prin emiterea dispoziției semnată de recurentul-reclamant, în calitate de director general, poziție din care avea de altfel obligația de a asigura buna desfășurare a activităților derulate de compartimentele și serviciile din subordine.

Așadar, se constată că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la regimul conflictelor de interese aplicabile funcționarilor publici respectiv dispozițiile Legii nr. 161/2003 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, iar raportul de evaluare este nelegal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, susținerile recurentului sunt fondate, judecătorul fondului apreciind în mod greșit starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată fiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige intimata-pârâtă la plata către recurentul-reclamant a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru, conform dovezilor de la dosar .

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată, va anula Raportul de evaluare nr. x, emis de pârâta Agenția Națională de Integritate la data de 17 iulie 2020, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate și obligând totodată intimata-pârâtă la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 294 din 03 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Anulează Raportul de evaluare nr. x, emis de pârâta Agenția Națională de Integritate la data de 17 iulie 2020.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Obligă intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate la plata către recurentul-reclamant a sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 08 martie 2023.