ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4710/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat suspendarea executării raportului de evaluare contestat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze, anularea Raportului de Evaluare nr. x/15.06.2017, întocmit de ANI - Inspecția de Integritate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2198 din 09 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea reclamantului de repunere pe rol a cauzei, ca nefondată;

- a respins cererea având ca obiect suspendarea executării Raportului de evaluare nr. x/15.06.2017, ca inadmisibilă;

- a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/15.06.2017, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2198 din 09 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și anularea raportului de evaluare contestat, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că în considerentele hotărârii criticate nu s-au arătat motivele faptice și de drept pentru care argumentele în apărare invocate de A. au fost înlăturate, precum și motivarea respingerii cererii de probe.

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală deoarece judecătorul fondului a reținut în motivarea dată aspecte contradictorii și străine cauzei dedusă judecății, respectiv motivarea dată de judecătorul fondului privind lucrarea nr. y/21.072016 este străină de realitatea situației factuale din dosar. Astfel, lucrarea nr. 30674/S/11/21.07.2016 trebuia comunicată persoanei evaluate pentru ca aceasta să formuleze punct de vedere, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, lucru care nu s-a îndeplinit de inspectorul de integritate însărcinat cu cercetarea aspectelor de sesizare cuprinse în lucrarea nr. x/29.03.2016, aspect care face ca raportul de evaluare contestat să fie lovit de nulitate.

Totodată, s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra existenței sau inexistenței unui conflict de interese de natură penală și nici nu a analizat conflictul de interese cuprins în lucrarea nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea nr. x/4/II/29.03.2016 în baza căreia s-a întocmit raportul de evaluare criticat, respectiv dacă există fapta în elementele de tipicitate ale conflictului de interese de natură penală pentru ca pe elemente de aparență să constate astfel nulitatea raportului de evaluare.

Recurentul-reclamant a apreciat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010, întrucât lucrarea anonimă nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea de sesizare din oficiu a ANI nr. x/4/II/29.03.2016, nu i-a fost comunicată și astfel nu a putut să își exprime un punct de vedere care să fie cuprins în raportul de evaluare, fiind astfel în imposibilitatea de a formula apărări, precum și contestație.

De asemenea, recurentul-reclamant a considerat că raportul de evaluare este nelegal, fiind lovit de nulitate, fiind întocmit cu nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluționarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 70, art. 71, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

Astfel, a precizat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile existenței unui conflict de interese pentru că aceste contracte au fost semnate de primarul Comunei B. în cadrul obligației dată de funcția publică pe care o ocupa, în condițiile în care încheierea contractului a fost hotărâtă de Consiliul Local al Comunei B..

Totodată, a arătat că nu putea să își delege competența, actele semnate nefăcând parte din categoria interesului personal, așa cum este definit de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 și a invocat Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei și un Studiu al Institutului European de Administrație Publică, în cooperare cu Universitatea din Helsinki, Universitatea din Vaasa și Utrecht School of C..

Intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că o serie de critici invocate de recurentul-reclamant în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv criticile privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010, precum și cele referitoare la nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluționarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016, se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, D. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Înalta Curte reține că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, iar raportul de evaluare contestat în cauză se referă doar la existența unui conflict de interese de natură administrativă, astfel că instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii și nu ar fi avut oricum competența să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unui conflict de interese de natură penală sau să analizeze raportul de evaluare contestat din această perspectivă.

Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond s-a pronunțat cu privire la cererea de probe în ședința de judecată din data de 28 martie 2018, motivând în acest sens, astfel cum reiese din încheierea de ședință de la acel termen de judecată. De altfel, recurentul-reclamant nu a indicat în concret care au fost probele propuse a căror administrare a fost respinsă de instanța de fond în mod nemotivat și nici nu a formulat o cerere în acest sens în calea de atac a recursului.

Nu în ultimul rând, motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive străine de natura cauzei și, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de casare era necesar ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Criticile privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010, precum și cele referitoare la nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluționarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016 sunt nefondate.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant apreciază că raportul de evaluare contestat în cauză a fost întocmit cu nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010, în raport de necomunicarea lucrării nr. y/21.07.2016, fiind în imposibilitatea să exprime un punct de vedere, să formuleze apărări, precum și contestație la instanța de contencios administrativ, critici care nu se susțin în raport de actele și lucrările dosarului.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, "Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere".

Conform art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010:

"(3) Raportul de evaluare va avea următorul cuprins:

a) partea descriptivă a situației de fapt;

b) punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat;

c) evaluarea elementelor de conflict de interese sau de incompatibilitate;

d) concluzii.

(4) Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor de urmărire penală și celor disciplinare".

Din actele și lucrările dosarului rezultă că procedura de evaluare a recurentului-reclamant a fost declanșată prin Nota cu propunere de sesizare din oficiu nr. x/29.03.2016, întocmită în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010.

Despre declanșarea procedurii de evaluare, recurentul-reclamant a fost informat prin Adresa nr. x/30.03.2016, primită de acesta la data de 06 aprilie 2016 .

Prin Adresa nr. x/22.03.2017, primită de recurentul-reclamant la data de 27 martie 2017, i s-a adus la cunoștința acestuia elementele identificate în sensul existenței unui conflict de interese legat de contractele încheiate cu B. și societatea E. S.R.L.

Recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere în acest sens, înregistrat la autoritatea pârâtă cu nr. x, acesta fiind redat în cuprinsul raportului de evaluare contestat în speță.

Înalta Curte are în vedere că lucrarea nr. y/21.07.2016 a fost conexată la lucrarea nr. x/29.03.2016, care era în curs de soluționare și care privea aceeași persoană supusă evaluării, conform Referatului de conexare din data de 21 iulie 2016, însă din cuprinsul acestei sesizări nu au fost preluate de către intimata-pârâtă elemente noi care să fi fost reținute în sarcina recurentului-reclamantul și asupra cărora să nu i se fi solicitat exprimarea punctului de vedere.

Totodată, Raportul de evaluare nr. x/15.06.2017 a fost comunicat recurentului-reclamant atât la adresa de domiciu, cât și la sediul reprezentantului convențional, iar acesta a formulat contestație la instanța de contencios administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, având posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare.

Prin urmare, având în vedere că recurentului-reclamant i-au fost aduse la cunoștință elementele identificate de autoritatea pârâtă în sensul existenței unui conflict de interese legat de contractele încheiate cu B. și societatea E. S.R.L. care au stat la baza emiterii raportului de evaluare contestat în cauză, iar acesta a formulat un punct de vedere în acest sens, iar apoi contestație la instanța de contencios administrativ, exercitându-și astfel dreptul la apărare, rezultă că Raportul de evaluare nr. x/15.06.2017 a fost emis cu respectarea prevederilor dispozițiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că procedura de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluționarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016 a fost respectată în speță.

Astfel, potrivit rapoartelor de repartizare aleatorie ce se regăsesc la dosarul instanței de fond, rezultă că atât lucrarea cu nr. x/29.03.2016, cât și lucrarea cu nr. y/21.07.2016, conexată ulterior la lucrarea înregistrară inițial, au fost repartizate aleatoriu, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, aceluiași inspector de integritate, acesta fiind cel care a întocmit apoi și raportul de evaluare contestat în cauză. La dosarul cauzei se află și declarațiile inspectorului de integritate de independență și imparțialitate, precum și referatul de conexare .

De altfel, Înalta Curte reține, așa cum s-a menționat deja în precedent, că lucrarea cu nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea cu nr. x/29.03.2016, nu a adus elemente noi cu privire la care recurentul-reclamant să nu își fi exprimat un punct de vedere în etapa administrativă a evaluării sau să nu fi putut formula apărări în fața instanței de contencios administrativ, acesta nedovedind nicio vătămare în acest sens.

Criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea sentinței recurate în raport de de împrejurarea că aceasta este rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 70, art. 71, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, sunt neîntemeiate.

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a reținut că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de primar al comunei B., a semnat Contractul de concesiune pentru terenuri categoria de folosință pășune nr. 431/07.05.2013 cu B., societate unde soția acestuia deținea funcția de administrator și membru cooperator fondator, precum și Contractul de executări de lucrări nr. x din 21.02.2013 cu societatea E. S.R.L. Reșița, în cadrul căreia fiica acestuia era angajată în funcția de contabil, în valoarea totală de 7.397,24 RON.

Constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 70, art. 71, art. 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În acord cu cele reținute de instanța de fond în cadrul analizei conflictului de interese de natură administrativă, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 "prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

În temeiul art. 71 din același act normativ "principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

În cauză, este de necontestat faptul că la momentul intervenirii pretinsului conflict de interese recurentul-reclamant exercita funcția de primar al comunei B., județul Caraș-Severin. De asemenea, acesta nu neagă situația de fapt constând în semnarea celor două contracte și calitățile deținute de soția, respectiv fiica sa, în cadrul celor două societăți cu care s-au încheiat contractele.

Conform art. 75 din Legea nr. 393/2004, privind Statutul aleșilor locali, "aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;(…)."

Aleși locali, în sensul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt consilierii locali și consilierii județeni, primarii, primarul general al municipiului București, viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 161/2003, "(1) Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.(2) Actele administrative emise sau actele juridice încheiate ori dispozițiile emise cu încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".

Se observă că, diferit de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care se referă la "un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I", art. 75 din Legea nr. 393/2004 arată că "aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soț, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv. (…)"

Așadar, sfera conflictului de interese definit de această din urmă lege este mai largă.

Instanța de recurs reține că textul normei juridice trebuie interpretat în primul rând, din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului și al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant relevantă în reținerea stării de conflict de interese este încheierea de către acesta a Contractului de concesiune pentru terenuri categoria de folosință pășune nr. 431/07.05.2013 cu B., societate unde soția sa deținea funcția de administrator și membru cooperator fondator, precum și a Contractului de executări de lucrări nr. x din 21.02.2013 cu societatea E. S.R.L. Reșița, în cadrul căreia fiica sa era angajată în funcția de contabil, în valoarea totală de 7.397,24 RON, iar nu faptul că au existat hotărâri ale Consiliului Local prin care s-a aprobat încheierea respectivelor contracte, întrucât la încheierea contractelor a contribuit și reclamantul care a semnat contractele în numele Consiliului Local B., respectiv Primăriei B.. Prin urmare, în execitarea acestei atribuții proprii a primarului, acesta avea obligația de a respecta regimul conflictelor de interese și de a se abține de la semnarea contractelor în situația în care constata faptul că se află în conflict de interese.

De altfel, legiuitorul nu a distins atunci când a definit conflictul de interese, după cum actele juridice emise sunt sau nu rezultat al unor operațiuni administrative prealabile ori al unor acte premergătoare sau dacă se impune semnarea acelor acte din cauza unor situații neprevăzute, situația de conflict de interese putând fi reținută în oricare dintre ipoteze, atâta vreme cât se verifică condițiile ce pot fi deduse din conținutul art. 70 al Legii nr. 161/2003, referitoare la existența unui interes de natură patrimonială și a posibilității de influențare a modului de îndeplinire, cu obiectivitate, a atribuțiilor aferente funcției elective.

Rolul reglementării conflictului de interese este, așa cum susține intimata-pârâtă, acela de a preveni situațiile în care funcționarii publici, demnitarii sau aleșii locali, cum este cazul de față, ar sluji interesului personal, datorită existenței unei împrejurări care le-ar aduce acestora, soțului, rudelor, prietenilor sau asociaților lor un anumit avantaj.

Normele incidente cauzei nu disting după cum este obținut folosul material de către persoana respectivă, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existența unor garanții de obiectivitate (așa cum este definit de art. 70 și art. 76 din Legea nr. 161/2003) din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese.

Legiuitorul a stabilit că există conflict de interese, nu numai dacă este dovedită exercitarea unei influențe sau lipsă de obiectivitate, cum pretinde recurentul-reclamant, ci și atunci când reclamantului, prin situația juridică în care se află, i-ar fi afectată obiectivitatea în îndeplinirea atribuțiilor funcției în care a fost ales, de natură a influența activitatea instituției, prin exercitarea competențelor în favoarea unei entități juridice în cadrul căreia are interese patrimoniale.

Rațiunea instituirii acestei stări de conflict interese e aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere îndeplinire a atribuțiilor și competențelor legale de către funcționarii publici și de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituțiilor publice sau a bugetului statului.

Prin urmare, reclamantul s-a aflat în conflict de interese, fiind previzibilă obținerea unui folos de cooperativa agricolă al cărei membru cooperator și administrator era soția sa, aceasta urmând să beneficieze indirect de pe urma încheierii Contractului de concesiune pentru terenuri categoria de folosință pășune nr. 431/07.05.2013, dar și a societății angajatoare a fiicei sale, întrucât situația financiară a acesteia putea afecta situația angajaților acestei societăți, inclusiv pe cea a fiicei sale, angajată în funcția de contabil.

Exercitarea atribuțiilor sale legale, indiferent de actul normativ care constituie izvorul lor, nu poate fi făcută cu depășirea limitelor legale de exercițiu ale acestor competențe impuse de alte acte normative, respectiv de Legea nr. 161/2003, astfel că pentru prevenirea situației de conflict de competențe, dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul ar fi trebuit să se abțină de la asumarea acelor acte prin semnare, astfel încât să se elimine orice suspiciune legată de corectitudinea și legalitatea acestora, cum în mod just a reținut instanța de fond.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs reține că dispozițiile legale privind conflictual de interese, reglementate prin art. 70, art. 71, art. 76 din Legea nr. 161/2003 și cele ale art. 75 din Legea nr. 393/2004 respectă definiția conflictului de interese menționată în Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei, iar studiul la care face referire reclamantul nu este un document cu caracter obligatoriu pentru România, nefiind indicată nicio prevedere legală, națională sau europeană, care să susțină această ipoteză.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile conflictului de interese în persoana reclamantului, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt și de drept este legal întocmit și emis, iar hotărârea instanței de fond care îl validează este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2198 din 09 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2198 din 09 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2021.