ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6460/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/30.03.2015, întocmit de pârâtă.

1.2. Prin sentința civilă nr. 7289 din 27 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 martie 2016.

1.4. Prin notele scrise înregistrate la dosarul instanței de fond la data de 26 octombrie 2017, reclamantul A. a invocat excepția prescripției extinctive a răspunderii administrative, ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare contestat.

Prin sentința civilă nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii și anularea raportului de evaluare contestat.

3.1 În motivare arată că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material chiar în ceea ce privește cea mai importantă chestiune de drept aplicabilă în cauză, și anume prevederile legale care reglementează conflictul de interese pentru viceprimar, instanța de fond făcând aplicarea unui text de lege care nu are incidență în cauză - art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Conflictul de interese, în cazul viceprimarului, este reglementat de art. 77 din Legea nr. 161/2003, care trimite la art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. Atât raportul contestat, cât și sentința recurată se întemeiază, însă, pe o dispoziție legală inaplicabilă în cauză.

Astfel, definiția "interesului personal" al alesului local conținută de art. 75 din Legea nr. 393/2004 este dată în scopul determinării sferei intereselor personale care trebuie declarate în conformitate cu art. 74 din aceeași lege, nicidecum pentru definirea abaterii disciplinare a conflictului de interese, la care se referă art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Această definiție a abaterii disciplinare conținută în Legea nr. 215/2001 se întemeiază pe noțiunea de "interes patrimonial", care este în mod evident diferită și mult mai restrânsă decât aceea de "interes personal", folosită exclusiv în contextul și pentru scopul Registrului de interese instituit de Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali.

Prima instanță a săvârșit o eroare gravă în aplicarea legii, când în analiza motivelor cererii introductive, a reținut că reclamantul ar face o confuzie între existența unui interes personal și obținerea unui folos material. Conform legii, pentru a fi îndeplinite condițiile conflictului de interese este necesar ca hotărârile la adoptarea cărora a participat recurentul-reclamant să prezinte pentru acesta un interes patrimonial. Or, se observă că un astfel de interes patrimonial al recurentului nu există, neputând decurge din hotărârile de consiliu local cu caracter normativ reținute prin raportul contestat.

Lipsa interesului patrimonial este confirmată și de faptul că recurentul-reclamant a renunțat la indemnizația de ședință cuvenită membrilor consiliului de administrație al Spitalului Orășenesc Hațeg, aspect reținut și în cuprinsul raportului de evaluare.

3.2 A doua critică din recurs se referă la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor imperative de drept material privitoare la prescripția extinctivă, dat fiind că în cauză a intervenit prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentului-reclamant, prin împlinirea termenului de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptelor imputate, termen care s-a împlinit la 23.05.2016.

În materia administrativ-disciplinară a conflictelor de interese, termenul de prescripție a răspunderii este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., termen care curge de la data săvârșirii faptei. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin considerentele deciziei nr. 449/2015.

Trimițând expres la paragraful 29 al deciziei amintite, recurentul-reclamat arată că, aplicând termenul de prescripție privind faptele săvârșite în cursul anilor 2012 și 2013, ultima datând din 23.05.2013, trebuia constatat împlinit termenul de prescripție a răspunderii administrative a reclamantului, cu consecința anulării raportului de evaluare contestat.

Instanța de fond a ignorat dispozițiile legale referitoare la prescripție, invocând două categorii de argumente, ambele greșite.

Prin primul rând de argumente, instanța i-a amputat grav reclamantului dreptul de acces la instanță, neluând în considerare excepția, recalificând-o ca un motiv nou de nelegalitate a raportului de evaluare și, după recalificare, considerând-o tardivă. În acest fel a adăugat la lege, reținând că motivele contestației împotriva raportului ANI trebuie formulate în termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii în anularea raportului.

Instanța a săvârșit o eroare, pentru că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., avea obligația de a aplica legea care trebuie să-i fie este cunoscută, inclusiv normele referitoare la prescripția extinctivă. Indicarea acestora de către reclamant nu reprezintă o completare a acțiunii în anulare, pentru că nu se referă la fapte noi, respectiv nu se încadrează în sfera motivelor de fapt și nu schimbă cauza juridică a acțiunii.

Considerentele deciziei nr. 44/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost greșit apreciate ca fiind incidente în cauza de față.

Prin cea de a doua categorie de argumente, prima instanță a reținut că, oricum, considerentele deciziei CCR nr. 449/2015 sunt facultative, producând efecte doar inter partes. Or, considerentele generale privind intervenirea prescripției extinctive în cazul incompatibilităților și conflictelor de interese au fost emise și produc efecte nu numai pentru partea care a invocat excepția, ci sunt obligatorii erga omnes, de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale. Constituția și legea Curții Constituționale nu disting între efectele deciziilor de respingere și ale celor de admitere a excepției de neconstituționalitate, așa cum a distins instanța de fond.

Pe de alt[ parte, prima instanță nu avea nevoie neapărat de considerentele deciziei CCR pentru a aplica dispozițiile legale referitoare la prescripție.

3.3 A treia critică se referă la pronunțarea sentinței cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de CJUE în cauza C-201/14, Bara.

Procedura de evaluare a conflictului de interese prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis raportul contestat, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal. Se solicită instanței de recurs să facă aplicarea principiului efectului direct, prioritar și util al dreptului Uniunii Europene și să înlăture de la aplicare prevederile legislației naționale contrare, iar pe cale de consecință, în rejudecare, să anuleze raportul ANI, emis în urma desfășurării unei proceduri lipsite de efecte juridice.

Trimițând la conținutul hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-201/14, recurentul arată că problema transmiterii și prelucrării datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune și în cazul evaluării conflictelor de interese.

Argumentul reținut de instanța europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006, în sensul că acesta nu face decât să se refere în principiu la transmiterea datelor personale deținute de autorități sau instituții publice, în timp ce definiția informațiilor transmisibile și modalitățile de transmitere nu au fost elaborate prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unui protocol încheiat între autorități, nepublicat oficial, este valabil și în procedura de față, întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 176/2010. Transmiterea informațiilor către Agenția Națională de Integritate se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, unele publicate pe site-ul ANI, iar altele nu, dar care nu pot fi asimilate unor măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicate în mod corespunzător și opozabile persoanelor vizate de transmiterea datelor respective.

În cauză, Agenția Națională de Integritate a solicitat și a primit date cu caracter personal care îl vizează pe recurent. Prin urmare, în aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene, trebuie să se constate că procedura de evaluare a conflictului de interese contravine acestui dreptului la protecția datelor cu caracter personal și, în consecință, nu poate produce efecte juridice.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În privința primului motiv de recurs, a arătat că reclamantul nu a invocat în fața instanței de fond motivul de nelegalitate a raportului de evaluare, potrivit căruia art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 ar fi fost greșit reținut de inspectorul de integritate. O astfel de critică nefiind supusă analizei instanței de fond, se solicită instanței de recurs înlăturarea ei, ca inadmisibilă.

Mai mult, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul recunoaște că situația de conflict de interese a fost reținută în sarcina sa în raport de funcția de consilier local, nicidecum de viceprimar, cum greșit se susține prin cererea de recurs.

Și dacă s-ar trece peste aceste apărări, este de menționat că situația de conflict de interese a fost reținută în considerarea funcției reclamantului de consilier local și că instanța de fond a analizat corect atât situația de fapt cât și dispozițiile legale aplicabile.

Intimata reia enumerarea hotărârilor de consiliu local la adoptarea cărora a participat reclamantul și care au privit: aprobări sau rectificări de buget local, aprobare a bugetului creditelor interne, garantare credit bancar, virare de credite bugetare, toate cu consecințe asupra resurselor bugetare alocate Spitalului Orășenesc Hațeg de către UAT Orașul Hațeg. De asemenea, se referă la interesul consilierului local, reclamant în cauza de față, care rezultă din relația de angajament pe care acesta o are cu Spitalul Orășenesc Hațeg, în sensul dispozițiilor art. 75 lit. b) din Lega nr. 373/2004. În acest context, era clară posibilitatea reclamantului de a anticipa că faptele sale vor crea un beneficiu material spitalului (în al cărui consiliu de administrație este membru) așa încât avea obligația de a anunța la începutul dezbaterilor interesul pe care îl avea în problema supusă dezbaterii și de a nu participa la deliberarea și adoptarea hotărârilor menționate.

Cât privește problema prescripției extinctive a răspunderii administrative, intimata-pârâtă trimite la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care reglementează termenul de contestare a raportului de evaluare și apreciază că dispozițiile acestui articol nu disting între declararea, motivarea sau modificarea contestației, așa încât instanța de fond, cu aplicarea corectă a legii, a reținut nerespectarea termenului amintit în ceea ce privește formularea motivului de contestație referitor la prescripție.

De altfel, termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 din C. civ. nu este aplicabil în speța dedusă judecăți, sancțiunile prevăzute de art. 25 și 26 din Legea nr. 176/2010 intervenind după rămânerea definitivă a raportului de evaluare. Prin urmare, de la acest ultim moment începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii administrative, iar analiza prescripției răspunderii administrative poate fi efectuată de instanța învestită cu acțiunea în răspundere disciplinară, contravențională sau patrimonială, iar nu de instanța de contencios administrativ învestită cu analiza legalității raportului de evaluare. În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 924/2016 și 1950/2016).

Cât privește ultima critică din recurs, încălcarea art. 13 din Legea nr. 176/2010, referitor la modul de utilizare a informațiilor personale colectate, este singurul caz de nulitate absolută a raportului de evaluare, prevăzut în mod expres de legiuitor. În speță, Agenția Națională de Integritate a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 176/2010, iar scopul urmărit prin prelucrarea datelor privind persoana evaluată este unul legal.

Apreciază nepotrivit raționamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-și rațiunea, având în vedere că nu poate fi asimilat actului administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) actul normativ cu caracter special emis de puterea legislativă. Transmiterea de date și informații de la instituțiile sau autoritățile statului ori de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocoale fiind reglementate numai procedurile de transmitere a datelor. Prin urmare, situația este clar diferită de cea expusă în cauza Bara.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Raportul de evaluare contestat în cauză se întemeiază pe dispozițiile art. 70, art. 71, art. 77 din Lega nr. 161/2003, art. 25, art. 47 alin. (1) devenit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, art. 2 alin. (1) și art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, în forma acestor acte normative în vigoare în perioada evaluată - iulie 2012 - mai 2013 - în raport de care s-a constatat încălcarea regimului conflictului de interese.

O primă observație care se impune este aceea că, deși cererea de recurs se referă la calitatea recurentului-reclamant de viceprimar, actele dosarului atestă că nu această funcție a fost cea avută în vedere în cadrul evaluării, ci calitatea de consilier local al orașului Hațeg.

Apoi, așa cum remarcă intimata în cadrul apărărilor sale, prin cererea în anulare îndreptată împotriva raportului de evaluare, reclamantul nu a expus critici de nelegalitate prin care să fi invocat inaplicabilitatea în cauză a temeiului de drept cuprins în art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004.

Dispozițiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 au fost criticate de către reclamant în fața primei instanțe pentru neconstituționalitate (excepția fiind soluționată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 291/4.05.2017), ceea ce afirmă implicit recunoașterea legăturii cu cauza a acestei dispoziții legale.

Invocarea unui motiv de nelegalitate nou direct în calea de atac a recursului, prin care se susține greșita aplicare de către instanța de fond a art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004, în sensul neincidenței textului de lege în situația conflictului de interese, excede cauzei juridice a cererii supuse judecății și este, pe cale de consecință, inadmisibilă.

Și dacă s-ar trece peste acest principal argument care pledează pentru respingerea criticii din recurs, se constată că recurentul-reclamant afirmă fără temei că dispozițiile art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 nu ar face parte din cadrul normativ care reglementează conflictul de interese, în cazul aleșilor locali.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

Potrivit art. 71 din același act normativ, "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public."

De asemenea, conform art. 77, "Conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în art. 47 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare."

Potrivit art. 47 devenit art. 46 din Legea nr. 215/2001 "(1) Nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local."

Potrivit art. 75 din Legea nr. 393/2004 "Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru:

a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;

b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relație de angajament, indiferent de natura acestuia;

c) o societate comercială la care dețin calitatea de asociat unic, funcția de administrator sau de la care obțin venituri;

d) o altă autoritate din care fac parte;

e) orice persoană fizică sau juridică, alta decât autoritatea din care fac parte, care a făcut o plată către aceștia sau a efectuat orice fel de cheltuieli ale acestora;

f) o asociație sau fundație din care fac parte."

Potrivit art. 77 din aceeași lege, "(1) Consilierii județeni și consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea și adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii.

(2) În situațiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali și consilierii județeni sunt obligați să anunțe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă.

(3) Anunțarea interesului personal și abținerea de la vot se consemnează în mod obligatoriu în procesul-verbal al ședinței."

Din enunțarea tuturor acestor dispoziții legale rezultă cu claritate că ele reglementează complementar materia conflictului de interese în activitatea consilierilor locali și că se impune coroborarea lor, prevederile art. 75 din Legea nr. 393/2004 neputând fi excluse din sfera normelor incidente în materia conflictului de interese întrucât se referă explicit la cazuri de conflict de interese ale aleșilor locali.

Prin urmare, sintagmele "interes patrimonial" și "interes personal" din cuprinsul legilor amintite se confundă, în final, de vreme ce sunt utilizate în reglementarea aceleiași situații juridice.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant conform căreia "interesul personal" este o noțiune mai largă decât "interesul patrimonial" și nu ar atrage existența conflictului de interese în lipsa dovedirii unui folos material de care ar fi beneficiat recurentul-reclamant prin adoptarea hotărârilor de consiliu local. Aceasta pentru că art. 75 reglementează clar situațiile de conflict de interese, enumerând la lit. b) situația în care alesul local are un interes personal într-o anumită problemă, care decurge din posibilitatea de a anticipa că decizia autorității publice din care face parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru persoana fizică sau juridică cu care are o relație de angajament, indiferent de natura acesteia.

Înalta Curte pleacă de la premisa că, în conformitate cu decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale, cu prilejul analizei legalității raportului de evaluare, instanța de contencios administrativ verifică împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, față de data săvârșirii faptelor care reprezintă conflict de interese. Aceasta înseamnă că problema prescripției răspunderii administrative are legătură cu actul final al procedurii de evaluare și, pe cale de consecință, este aptă a fi analizată în cadrul procesual care are ca obiect acțiunea în anularea raportului de evaluare.

Însă, considerentele deciziei Curții Constituționale nu se referă la aspectele de drept procesual ale problemei prescripției răspunderii.

Recurentul-reclamant afirmă că, prin sentința recurată, s-a adus atingere dreptului său de acces la instanță prin reconsiderarea excepției prescripției extinctive invocate pe parcursul procesului ca motiv nou de nelegalitate, considerat apoi tardiv, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2010, care stabilește termenul de contestare a raportului de evaluare.

Înalta Curte constată că însuși reclamantul a calificat excepția prescripției răspunderii disciplinare ca reprezentând un motiv de nelegalitate a raportului de evaluare, în cuprinsul notelor scrise prin care a înțeles să invoce această excepție .

Pe de altă parte, chiar și fără această precizare, calificarea invocatei excepții ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare este rațională în cadrul procesual în care se judecă legalitatea raportului de evaluare, iar nu atragerea răspunderii administrative a reclamantului (întemeiată pe constatarea referitoare la încălcarea regimului conflictului de interese).

Drept urmare, cu aplicarea corectă a legii, instanța de fond s-a raportat la termenul legal de exercitare a acțiunii în anulare prevăzut de art. 15 din Legea nr. 176/2010, care este un termen de decădere. Susținerea potrivit căreia termenul este aplicabil formulării acțiunii în anuare, însă nu și formulării/completării motivelor acțiunii în anulare va fi înlăturată întrucât nu se poate disocia obiectul de cauza juridică a cererii.

Vor fi înlăturate și argumentele recurentului potrivit cărora normele referitoare la prescripție ar avea caracter obligatoriu și, în raport de aceasta, ar fi trebuit aplicate de judecătorul fondului, fără a fi socotite o completare a acțiunii în anulare.

Aceste susțineri sunt vădit nefondate întrucât, potrivit art. 2512 C. civ., prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar instanța nu poate aplica prescriția din oficiu. De asemenea, adăugarea unui motiv de nelegalitate nou referitor la actul administrativ supus controlului instanței de contencios administrativ, fără îndoială, schimbă cauza juridică a acțiunii în anulare, în sensul extinderii ei.

Principiul de drept iura novit curia, reafirmat în decizia nr. 45/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu își găsește tărâm de afirmare în cauza de față pentru că instanța de fond nu a lăsat neaplicată legea incidentă unor argumente de nelegalitate deja expuse, ci a lăsat netratat un motiv de nelegalitate invocat tardiv.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază corectă soluția instanței de fond, care a socotit tardiv motivul de recurs nou invocat, în raport de prevederile exprese din art. 15 al Legii nr. 176/2010.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, considerentele deciziei CCR nr. 449/2015 nu au produs efecte numai inter partes, însă pentru motivele arătate anterior, criticile recurentului referitoare la neaplicarea prescripției se impun a fi respinse, ca nefondate.

În subsidiar, chiar dacă reclamantul ar fi invocat problema prescripției în termenul prevăzut de lege, dată fiind calificarea ei ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare, calculul termenului de prescripție trebuie să aibă în vedere, ca dată de început, data ultimei fapte, precum și întreruperea curgerii termenului prin declanșarea procedurii administrative de evaluare, în temeiul art. 2537 pc. 4 C. civ.. Or, în cauza de față procedura s-a declanșat la data de 28.09.2012, prin înregistrarea la Agenția Națională de Integritate a sesizării privind încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese, iar recurentul-reclamant susține împlinirea termenului de prescripție la 23.05.2016, mult după însăși emiterea raportului de evaluare.

Raportul contestat este actul final al procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 176/2010, în cadrul căreia Agenția Națională de Integritate a colectat informații despre persoana evaluată de la alte autorități și instituții, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2010, cu respectarea art. 13 din aceeași lege, referitoare la informarea persoanei evaluate.

Așa cum a arătat intimata-pârâtă, statuările CJUE din cauza C-201/14 nu se pot aplica mutatis mutandis în cauza de față și nicidecum nu ar putea conduce la anularea raportului de evaluare. Transmiterea de date și informații de la instituțiile sau autoritățile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate, care sunt necesare activității de evaluare, are temei legal în dispozițiile art. 15 din Legea nr. 176/2010, ce asigură informarea prealabilă a persoanei vizate de transmiterea datelor, în sensul art. 11 din Directiva 95/46. De asemenea, potrivit art. 13 din Directivă, statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge domeniul de aplicare al obligațiilor și drepturilor prevăzute de Directivă referitoare la protecția datelor personale, atunci când o astfel de restricție constituie măsură necesară pentru a investiga o încălcare a eticii pentru profesiile reglementate sau pentru a exercita funcția de monitorizare, inspecție sau reglementare legată de exercitarea autorității oficiale, între altele, în cazul anterior menționat.

În acest context, nu rezultă ce drept anume prevăzut de Directiva 95/46 ar fi fost încălcat, care este vătămarea suferită de recurentul-reclamant și care ar fi raționamentul juridic și temeiul în virtutea cărora remediul l-ar constitui anularea raportului de evaluare, în aplicarea efectului direct al Directivei.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.