ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2851/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2021, la data de 01.03.2021, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, pentru nerespectarea legii privind majorarea punctului de pensie, cum prevede art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 127/2019, astfel cum a fost votată de Parlamentul României și promulgată de Președintele României.

La data de 30 martie 2021, pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2799/19.04.2021, Tribunalul București, secția a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe sub același număr de dosar la data de 12.07.2021.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul București a reținut că reclamanta este nemulțumită de emiterea O.U.G. nr. 135/2020 și reclamă vătămarea dreptului său la pensie prin dispoziția din această Ordonanță referitoare la valoarea punctului de pensie, apreciind ca fiind incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1229/13.09.2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetentă teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, în favoarea Curții de Apel Constanța, reținând că reclamanta are domiciliul în orașul Tulcea, în cauză fiind incidentă competența teritorială exclusivă instituită de art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 262/CA din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă acțiunea promovată în contencios administrativ de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 262/CA din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A..

În motivarea recursului, a arătat că în speță obiectul era obligație de a face si, deși instanța face referire la acest aspect, se pronunța pe excepția lipsei calității procesuale, ceea ce nu este corect, atât timp cât a cerut ceva și i se impune altceva, dând răspuns la solicitarea instanței cu luarea in considerare a obiectului, deși a făcut precizări în acest sens.

Referitor la admisibilitatea cererii, recurenta a susținut că succintul examen al regimului juridic al acțiunii împotriva ordonanțelor Guvernului relevă faptul că, în această materie, controlul instanțelor judecătorești este limitat, în considerarea naturii juridice a actelor în discuție, respectiv a faptului că "ordonanța este un act administrativ supus unui regim juridic mixt, de drept constituponal și de drept administrativ, spre deosebire de hotărârea Guvernului, supusă exclusiv unui regim juridic administrativ". Se observă, totodată, că mecanismul consacrat în această privință de Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 126 alin. (5) din Constituție, creează o strânsă legătură între instanțele judecătorești și instanța de contencios constituțional, admisibilitatea acțiunii în fața instanței de judecată fiind condiționată de pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei soluții de constatare a neconstituționalității ordonanței Guvernului. Se realizează în acest mod concilierea mai multor exigențe impuse de rigorile statului de drept: asigurarea supremației Constituției, respectarea principiului separației si echilibrului puterilor în stat și protecția drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanelor.

Cu privire la speța de față, recurenta a arătat că instanța de contencios constituțional a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 8 și 9 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 135/2020 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2020, modificarea unor acte normative și stabilirea unor măsuri bugetare sunt neconstituponale; Cu majoritate de voturi a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 1 pct. l-6 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 135/2020 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2020, modificarea unor acte normative și stabilirea unor măsuri bugetare sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În motivarea sentinței civile nr. 3570/18.05.2021, Tribunalul București în dosarul nr. x/2021 - având aceiași obiect - respinge excepția inadmisibilitatii ca neîntemeiata având în vedere ca reclamantul dorește realizarea dreptului sau de plata a pensiei la o alta valoare a punctului de pensie, asa cum a stabilit și Curtea Constituțională si așa cum prevede legea pensiilor, aflată în vigoare – art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea 127/2019 privind majorarea punctului de pensie.

În concluzie, conform acestor considerente, a învederat că obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă obligația de a face, obiect admisibil în raport de cerere, astfel încât excepția inadmisibilitatii promovării acțiunii este nefondată.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât recurenta nu a indicat motivul de nelegalitate care, în opinia sa, atrage nelegalitatea sentintei recurate, iar motivarea recursului nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fond, a arătat că, în mod corect a constatat prima instanță că opinia reclamantei este aceea că instanța ar putea obliga pârâtul Guvernul României ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 135/2020 să emită o altă ordonanță de urgență, în deplină concordanță cu dispozițiile legii nr. 127/2019, în ceea ce privește valoarea punctului de pensie. Or, deși sunt acte emise de Guvern, ordonanțele nu sunt acte administrative astfel încât să se circumscrie art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a susținut că în mod greșit a fost catalogat obiectul acțiunii drept pretenții, acesta fiind obligația de a face. În opinia sa, completul, verificându-și competența, trebuia să pronunțe o încheiere fără citarea părților prin care să dispună trimiterea dosarului completului specializat competent, după caz și nu să judece actiunea si să o respingă ca inadmisibilă.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate prin întâmpinare și prin raportare la dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat este nul.

Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul art. 488 C. proc. civ. care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, în care nu indică niciun motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ., recurenta nu evidențiază care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în articolul antereferit.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenta nu a indicat vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind indicate niciuna dintre ipotezele prevăzute la pct. 1-8 ale acestui articol, nici afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textul de lege menționat.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurentă prin memoriul de recurs, în esență, se referă la opinia acesteia în sensul că instanța ar putea obliga pârâtul Guvernul României ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 135/2020 să emită o altă ordonanță de urgență, în deplină concordanță cu dispozițiile legii nr. 127/2019, în ceea ce privește valoarea punctului de pensie, aspecte pe care le-a prezentat în aceeași formă și în fața instanței de fond, și care nu se referă la nelegalitatea sentinței atacate.

Instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului a arătat motivul pentru care constatat că excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată, respectiv că anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului, act cu caracter normativ cu putere de lege, nu poate face obiectul analizei instanței de contencios administrativ și, cu atât mai puțin obligarea Guvernului la emiterea unui act normativ, care ar echivala cu depășirea limitelor puterii judecătorești.

Așadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurenta-reclamantă prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând motivul pentru care acțiunea este admisibilă.

Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamantă.

Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa.

În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României și va constata nulitatea recursului formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Constată nulitatea recursulului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 262/CA din 13 decembrie 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.