ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, obligarea pârâtului la plata sumei de 364.888 de RON, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a instituirii interdicției de exercitare de către reclamant a activității de diriginte de șantier; încetarea interdicției impuse reclamantului de a desfășura activitatea de diriginte de șantier; obligarea pârâtului de a radia de pe site-ul instituției (http:/isc. gov.ro) sancțiunea luată față de reclamant, înscrisă în Registrul diriginților de șantier autorizați de Inspectoratul de Stat în Construcții; obligarea pârâtului la plata daunelor interese în cuantum de 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea sancțiunii din registru; obligarea pârâtului de a publica pe site-ul instituției (http:/isc. gov.ro), hotărârea ce se va pronunța în cauză, după rămânerea definitivă și de a o păstra timp de doi ani; obligarea pârâtului de a publica și de a menține, timp de doi ani, la rubrica sancțiuni/observații din Registrul diriginților de șantier scuzele privind consemnarea interdicției impuse reclamantului de a desfășura activitatea de diriginte de șantier, cu cheltuieli de judecată. La 1 martie 2021, reclamantul a precizat capătul trei de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtului de a înscrie pe site-ul instituției (http:/isc. gov.ro) datele sale de contact în registrul diriginților de șantier autorizați de Inspectoratul de Stat în Construcții, respectiv numerele de telefon, adresa de poștă electronică și localitatea de domiciliu. Pin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Maramureș în soluționarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, respingerea cererii de chemare în judecată în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Hotărârea Tribunalului Maramureș Prin sentința nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată prin întâmpinare, de către pârât. A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții. A constatat că petitele având ca obiect obligarea pârâtului de a dispune încetarea interdicției impuse reclamantului de a desfășura activitatea de diriginte de șantier și de a radia, de pe site-ul https:/isc. gov.ro, sancțiunea dispusă față de reclamant, înscrisă în registrul diriginților de șantier autorizați de Inspectoratul de Stat în Construcții au rămas fără obiect și le-a respins ca atare. L-a obligat pe pârât să înscrie pe site-ul instituției, https:/isc. gov.ro, datele de contact ale reclamantului în Registrul diriginților de șantier autorizați de Inspectoratul de Stat în Construcții. L-a obligat pe pârât să publice pe site-ul instituției, https:/isc. gov.ro, sentința, timp de doi ani de la rămânerea sa definitivă, însoțită de scuze pentru menținerea la rubrica observații a interdicției de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021. A respins petitele având ca obiect obligarea pârâtului la plata beneficiului nerealizat și la plata daunelor interese de 700 RON/zi. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Cluj Prin decizia nr. 29A din 20 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței nr. 528 din 20 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția I civilă. L-a obligat pe apelantul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții să plătească intimatului-reclamant A. suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 29A din 20 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții. 4.1 Recursul reclamantul A. Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 alin. (3) și art. 1531 alin. (2) C. civ., privind repararea prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, fiind constatată existența prejudiciului, apelul nu putea fi respins cu argumentul că nu s-a făcut dovada cuantumului acestuia. A apreciat că prejudiciul nerealizat este determinabil, putând fi cuantificat prin comparație, în raport cu veniturile pe care le-a realizat anterior impunerii sancțiunii, aspect ce reprezintă cea mai fidelă și plauzibilă ipoteză de calcul. Recurentul-reclamant a susținut că, în situația în care instanța de apel a achiesat la considerentele hotărârii instanței de fond, implicit a acreditat și ipoteza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv că, prin acțiunile descrise la pct. III și IV în cererea de chemare în judecată, pârâtul i-a cauzat un prejudiciu. A considerat că este evidentă natura patrimonială a prejudiciului. Fiind vorba despre un beneficiu nerealizat, cuantumul acestuia putea avea drept criteriu de evaluare obiectiv și pertinent veniturile anterioare obținute, astfel cum acestea au fost indicate prin acțiunea civilă și prin cererea de apel. Fiindu-i interzis de către pârât dreptul la muncă, recurentul-reclamant a considerat că existența prejudiciului este prezumată, iar cuantumul acestuia (beneficiul nerealizat) se poate stabili doar prin raportare la veniturile anterioare realizate din exercitarea activității. Beneficiul nerealizat are ca temei legal prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ. și reprezintă venitul net pe care l-ar fi putut realiza pe o perioadă de doi ani. Acest venit ar fi putut fi mai mare față de cel la care s-a realizat raportarea, respectiv venitul net din anul 2008 (182.444 RON), fiind de natura activității exercitate o evoluție pozitivă. A menționat că, pentru perioada invocată (doi ani), beneficiul nerealizat este de 364.888 RON. Recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și prin prisma faptului că instanța nu s-a pronunțat asupra unuia dintre motivele de apel, respectiv asupra celui referitor la modul de calcul al daunelor interese solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, și nici asupra criticii aduse hotărârii primei instanțe din perspectiva faptului că s-a apreciat că acordarea acestor daune reprezintă o dublă despăgubire. A arătat că daunele-interese solicitate la pct. 4 al cererii de chemare în judecată vizează perioada cuprinsă între 12 aprilie 2020 (când expira "termenul" impus arbitrar de pârât), până la 1 februarie 2021 (dată la care, în timpul procesului, s-a radiat sancțiunea din registru). La momentul introducerii acțiunii, radierea nu fusese efectuată (și cel mai probabil nici nu s-ar fi efectuat în lipsa formulării acțiunii), motiv pentru care solicitarea inițială, de la petitul patru, a vizat momentul radierii. Întrucât, în prezent, durata menținerii abuzive a sancțiunii este certă, recurentul a afirmat că poate indica valoarea netă a prejudiciului, respectiv 206.500 RON, calculată astfel: 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la 1 februarie 2021, în total 295 zile x 700 RON, adică 206.500 RON. Recurentul-reclamant a menționat că nu se pune problema unei duble despăgubiri, întrucât daunele-interese solicitate la pct. 4 al cererii de chemare vizează perioada de după 12 aprilie 2020, iar despăgubirile pentru beneficiul nerealizat se referă la perioada 12 aprilie 2018 - 12 aprilie 2020. A arătat că modul de calcul a fost explicitat în motivarea acțiunii, în scopul de a face dovada că nu s-au suprapus perioadele pentru care a solicitat despăgubiri. 4.2 Recursul pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcții În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin sentința nr. 2073 din 12 septembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Baia-Mare în dosarul nr. x/2010, s-a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa de doi ani închisoare și doi ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., ca pedeapsă complementară. Totodată s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate, sub supraveghere, fixându-se, în acest sens, un termen de doi ani. Judecătoria Baia-Mare - Departamentul Executări Penale, prin adresa înregistrată la Inspectoratul Județean în Construcții Maramureș sub nr. x din 19 iunie 2020, a solicitat efectuarea mențiunilor cuvenite în evidențele registrului activității de diriginte de șantier, publicat pe pagina de internet a pârâtului, www.isc. gov.ro, pedeapsa accesorie și cea complementară aplicată de instanțele de judecată fiind menționată la rubrica sancțiuni/observații, respectiv textul "interzicerea dreptului de a desfășura activitatea de dirigenție de șantier prin decizia penală nr. 550/A din 12 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj, definitivă." Prin adresa din 25 aprilie 2019, recurentul-pârât a arătat că i-a adus la cunoștință reclamantului faptul că, prin punerea în executare a hotărârilor instanței, nu îi îngrădește dreptul la muncă, acesta putând beneficia de dreptul menționat. Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 253 C. civ., considerând că este corectă sentința tribunalului cu privire la obligarea sa la înscrierea pe site-ul său, pe o perioadă de doi ani, a sentinței civile nr. 528 din 20 mai 2021 a Tribunalului Maramureș, însoțită de scuze pentru menținerea la rubrica observații din registrul diriginților de șantier a interdicției de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu se poate face prin aplicarea unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de partea vătămată în plan fizic, psihic și afectiv, de importanța valorilor lezate, de măsura în care acestea au fost lezate și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Recurentul-pârât a susținut că reclamantul a obținut venituri din activitatea desfășurată în perioada în care pe site-ul instituției era înscrisă în registrul de evidență a activității de diriginte de șantier pedeapsa accesorie și cea complementară aplicată de instanța penală. De asemenea, a solicitat să se constatate că nu există consecințe negative suferite de către reclamant sau un prejudiciu real și dovedit, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel în mod greșit considerând că sunt întrunite cerințele art. 1349 C. civ. Recurentul-pârât a susținut că, potrivit art. 253 alin. (3) C. civ., instanța poate să dispună orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. Însă, în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la a publica hotărârea pronunțată, însoțită de scuze, pe site-ul instituției, timp de doi ani. Fiind respinsă cererea privind obligarea la repararea pretinsului prejudiciu material invocat prin acțiune, recurentul-pârât a susținut că este nelegală și obligarea sa la repararea prejudiciului moral, prin instituirea altor măsuri, respectiv prezentarea scuzelor și afișarea hotărârii pe site-ul instituției timp de doi ani. Referitor la obligarea sa de a menționa pe site datele de contact ale reclamantului, recurentului-pârât a apreciat că instanța de apel a nesocotit și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 677/2001 și ale Legii nr. 506/2004. A arătat că această obligație apare ca fiind o sancțiune aplicată pentru o conduită necorespunzătoare, iar, odată cu implementarea reglementărilor privind protecția datelor cu caracter personal pe pagina principală a site-ul instituției, la rubrica aferentă, au fost publicate formulare de exercitare a drepturilor de către persoanele de specialitate, respectiv un model de acord privind publicarea datelor diriginților de șantier. Cum reclamantul nu a completat, semnat și transmis acest acord, în mod justificat datele personale ale acestuia nu figurează pe site, în prezent. Astfel, nu poate fi reținută culpa recurentului-pârât pentru faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată și a recursului nu figurau pe site datele personale ale reclamantului, întrucât, în condițiile legislative actuale, fără acordul expres al acestuia, datele nu pot fi afișate.

Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 8 noiembrie 2022, recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC) a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. La 24 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului pârâtului, pentru neîncadrarea motivelor expuse în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile din perspectiva criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., instanța reține că motivele invocate vizează, pe de o parte, nepronunțarea curții de apel asupra criticilor referitoare la modul de calcul al daunelor-interese pe zi, solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, și a celor aduse sentinței din perspectiva faptului că s-a apreciat că acordarea acestor daune reprezintă o dublă despăgubire (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 alin. (3) și art. 1531 alin. (2) C. civ. în raport de solicitarea sa de reparare a prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat. Analizând incidența cazului de casare prevăzut de at. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la criticile invocate în susținerea acestuia și la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru următoarele argumente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC) la plata despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a menținerii nejustificate a interdicției de a exercita profesia de diriginte de șantier, precum și acordarea daunelor interese în cuantum de 700 RON pe zi, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea din registrul diriginților de șantier a interdicției menționate. Astfel, pentru aceeași pretinsă faptă ilicită, recurentul-reclamant a solicitat repararea prejudiciului și prin acordarea unor despăgubiri pe zi, în cuantum de 700 RON, începând cu 12 aprilie 2020, până la radierea sancțiunii din registrul diriginților de șantier, veniturile indicate ca reper al cuantificării acestui prejudiciu fiind tot cele din anul 2008. Prin sentința nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins aceste capete de cerere, reținând că daunele menționate au fost solicitate prin raportare la venitul net din anul fiscal 2008, deși condamnarea definitivă a recurentului-reclamant și executarea pedepsei au intervenit în perioada 2016 - 2018, iar pentru perioada în care interdicția a fost menținută nejustificat (2018 - 2021), nu au fost prezentate elemente obiective de stabilire a prejudiciului, nefiind administrat un probatoriu adecvat care să permită determinarea concretă a prejudiciului material invocat. Tribunalul a apreciat că solicitarea de acordare a daunelor interese pe zi reprezintă o cerere de dublă reparație a prejudiciului pretins, lipsită de temei legal și de suport probatoriu, iar venitul net indicat de recurentul-reclamant include toate activitățile desfășurate de acesta și nu doar pe cele de diriginte de șantier, neputând constitui, din această perspectivă, un element obiectiv pentru determinarea prejudiciului. Recurentul-reclamant a criticat soluția tribunalului, prin apelul formulat în cauză arătând că durata menținerii abuzive a sancțiunii cu privire la exercitarea activității de diriginte de șantier este certă. Cu privire la considerentele Tribunalului Maramureș, prin care s-a reținut că acordarea daunelor interese reprezintă o dublă despăgubire, recurentul-reclamant a precizat că nu există o suprapunere a perioadelor pentru care acestea au fost solicitate, întrucât despăgubirile pe zi vizează perioada ulterioară datei de 12 aprilie 2020, iar despăgubirile pentru beneficiul nerealizat se referă la perioada 12 aprilie 2018 - 12 aprilie 2020. În privința modului de calcul al daunelor-interese solicitate prin capătul patru al cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susținut că a avut în vedere perioada cuprinsă între 12 aprilie 2020 (când expira "termenul" impus arbitrar de pârât) și 1 februarie 2021 (dată la care, în timpul procesului, s-a radiat sancțiunea din registrul evidenței activității diriginților de șantier). Recurentul-reclamant a menționat că, la momentul introducerii acțiunii radierea interdicției nu fusese realizată (și, cel mai probabil, nici nu s-ar fi efectuat în lipsa formulării acesteia), solicitarea inițială, inserată în petitul patru al acțiunii, fiind formulată prin raportare la momentul radierii interdicției. Examinând decizia recurată, din perspectiva ipotezei reglementate prin cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a supus analizei critica menționată, din considerente reieșind că aceasta nu a fost primită pe motiv că s-a constatat că reclamantul nu a dovedit că suma indicată cu titlu de prejudiciu, reprezintă venitul pe care l-ar fi realizat dacă pârâtul ar fi procedat la radierea de pe site-ul său a interdicției de a profesa. Curtea a apreciat că simpla menținere de către recurentul-pârât a acestei sancțiuni nu poate atesta faptul că recurentul-reclamant ar fi avut oferte de muncă în virtutea funcției de șef de șantier, iar acestea au fost pierdute, exclusiv, din cauza menținerii interdicției. Deși este real că prin hotărârea recurată s-a reținut că fapta pârâtului, constând în menținerea pe site-ul său, la rubrica destinată observațiilor din cadrul registrului activității diriginților de șantier, a interdicției de exercitare a profesiei în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, are caracter ilicit, fiind dispusă prin ignorarea hotărârii penale de condamnare, a dispozițiilor art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) lit. g), art. 68 și art. 92 C. pen. și a adresei emise de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Baia Mare, curtea, analizând probatoriul administrat în cauză și modalitatea de interpretare a acestuia de către instanța de fond, a constatat că în mod corect s-a stabilit că recurentul-reclamantul nu a făcut dovada faptului că încasările din anul 2008 reprezintă venitul net pe care l-ar fi putut obține în perioada de doi ani în care a fost înscrisă nejustificat interdicția de exercitare a profesiei. Instanța de apel a arătat că, potrivit corespondenței purtate de părți și propriilor afirmații ale recurentului-reclamant, acesta a colaborat, în scop lucrativ, cu entități private în perioada ulterioară executării pedepsei, iar acest aspect prezumă realizarea unor venituri. Iar, câtă vreme această situație nu a fost contestată, curtea a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că recurentul-reclamant nu a oferit repere obiective pentru a se putea stabili existența prejudiciului și întinderea sa. În contextul arătat, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele pentru care curtea a procedat la respingerea apelului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței primei instanțe, fiind efectuată analiza juridică a criticilor invocate de această parte în cererea de apel. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, considerentele hotărârii atacate corespund obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar o expunere sintetică a motivelor care au condus la adoptarea soluției din apel nu poate echivala cu o nemotivare a hotărârii, de vreme ce aceasta cuprinde împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratează, într-o manieră concisă, punctele litigioase ale pricinii și apărările formulate. În acest sens s-a exprimat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, statuând că obligația instanțelor naționale de a motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, paragr. 80-81; decizia de inadmisibilitate Jahnke și Lenoble c. Franței, nr. 40490/98), ci acestea pot fi analizate grupat, răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele expuse cu privire la chestiunile aflate în legătură directă. Aplicând aceste statuări ale instanței de contencios european la speță, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin prisma faptei ilicite invocate de recurentul-reclamant, explicând care au fost rațiunile pentru care a apreciat că nu există posibilitatea atragerii unei astfel de răspunderi a pârâtului față de lipsa dovezilor cu privire la determinarea și întinderea prejudiciului. Referitor la motivul de recurs încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente: Răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi reținută în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului. Se subsumează noțiunii de faptă ilicită, conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acțiunile sau inacțiunile ce conduc la înfrângerea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. În ceea ce privește prejudiciul, acesta presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, ca efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, care, pentru a putea fi supus reparării, trebuie să aibă caracter cert. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existența acestuia este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă. Art. 1385 alin. (1) C. civ. obligă la repararea integrală a prejudiciului, autorul faptei ilicite fiind ținut să acopere prejudiciul efectiv (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), urmărindu-se restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului. Chiar dacă legiuitorul a statuat principiul potrivit căruia orice prejudiciu este susceptibil de reparație (art. 1381 alin. (1) C. civ.), reparația poate surveni doar în condițiile prevăzute de lege. Astfel cum s-a arătat, pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să aibă caracter cert (art. 1385 și art. 1532 C. civ.), direct (să fie urmarea faptei ilicite), personal (doar persoana care a suferit prejudiciu injust având dreptul să pretindă repararea lui) și să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim. În cauză, recurentul-reclamant a susținut că existența prejudiciului este prezumată, acesta constând în interzicerea nejustificată a dreptului său la muncă, iar cuantumul beneficiului nerealizat se poate stabili prin raportare la veniturile anterioare, realizate din activitatea de diriginte de șantier, respectiv la venitul net pe care l-ar fi putut obține pe o perioadă de doi ani, în care, pe site-ul instituției a figurat interdicția de exercitare a profesiei, de referință fiind realizările sale pecuniare din anul 2008 (182.444 RON), ce rezultă din situațiile fiscale depuse la Registrul Comerțului și la organele fiscale. Prin decizia recurată, curtea a reținut caracterul ilicit al faptei pârâtului, arătând că aceasta constă în prelungirea în timp, peste ceea ce a hotărât instanța penală de condamnare, a pedepsei și a interdicției de exercitare de către recurentul-reclamant cu privire la exercitarea profesiei de diriginte de șantier. Potrivit considerentelor hotărârii recurate, soluția de respingere a cererii de apel formulate de reclamant și de menținere a sentinței tribunalului cu privire la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat și a daunelor interese pe zi a fost fundamentată pe lipsa dovezilor care să ateste că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu reprezintă venitul posibil a fi fost realizat în situația în care pârâtul ar fi radiat la timp, de pe site, interdicția de a profesa. Curtea a apreciat că menținerea acestei interdicții nu face dovada că recurentul-reclamant ar fi avut oferte de muncă în funcția vizată, de șef de șantier, și că aceste oferte au fost pierdute, exclusiv, pe considerentul menținerii de către pârât a interdicției. Concluzia instanței de apel a intervenit ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, constând în înscrisuri ce reflectă corespondența purtată de părți, care a evidențiat că recurentul-reclamant a lucrat cu entități private în perioada ce a urmat executării pedepsei, aspect ce a fost considerat că prezumă realizarea de către acesta a unor venituri. În ceea ce privește mijloacele de probă existente la dosar, curtea le-a apreciat ca fiind irelevante pentru determinarea prejudiciului reclamat, pe motiv că nu ofereau indicii concrete pentru cuantificarea acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 1537 C. civ., creditorul are obligația de a dovedi prejudiciul, atât sub aspectul existenței, cât și din perspectiva întinderii sale, fiind necesar ca prejudiciul să aibă toate prerogativele unei evaluări obiective. În sensul normei enunțate, recurentul-reclamant trebuia să depună dovezi din care să rezulte în mod concret că, pentru perioada pentru care s-a constatat că pârâtul a menținut în mod nejustificat, pe site-ul său, interdicția de exercitare a profesiei în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, a avut oferte de muncă pe care nu le-a putut onora. De asemenea, recurentul-reclamant trebuia să probeze împrejurările concrete care au condus la împiedicarea încheierii unui contract de muncă, în calitatea sa de diriginte de șantier în intervalul menționat. Ignorând aceste obligații procesuale, recurentul-reclamant s-a prevalat în susținerea cererii sale de reparare a prejudiciului de veniturile obținute anterior perioadei menționate, respectiv de cele din anul 2008, deși condamnarea penală definitivă și executarea pedepsei au intervenit în anii 2016-2018, iar pentru perioada în care interdicția a fost menținută nejustificat, 2018-2021, nu au fost identificate repere obiective de stabilire a prejudiciului, respectiv dovezi concrete ale unor venituri care să facă posibilă determinarea acestuia. În aceste condiții, Înalta Curte constată că era impropriu a se reține de către instanța de apel că veniturile din anul 2008 puteau fi realizate și în perioada de incidență a faptei ilicite și a se proceda la cuantificarea prejudiciului invocat. Aceasta deoarece beneficiul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert în ceea ce privește existența și posibilitatea sa de evaluare, iar, în speță, suma pretinsă de recurentul-reclamant cu acest titlu nu a fost dovedită prin mijloace probatorii care să conțină elemente obiective, de natură să permită determinarea concretă a daunelor produse în patrimoniul său prin fapta ilicită reclamată. În lipsa unor criterii obiective care să confere caracter cert prejudiciului invocat, recurentului-reclamant nu i se puteau acorda despăgubirile materiale corespunzătoare sumelor pretins a fi fost obținute dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs. Același raționament se impune și în privința daunelor solicitate pe zi de către recurentul-reclamant. Astfel cum acesta a precizat în susținerea cererii sale, suma de 700 RON/zi, solicitată cu acest titlu, a fost calculată prin raportare la situația financiară din anul 2008 și a venitului aferent, de 182.444 RON/an, în legătură cu care s-a arătat anterior motivul pentru care nu pot constitui reperul juridic pentru determinarea prejudiciului reclamat. Chiar dacă în susținerea motivelor de recurs formulate recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la muncă, pentru care dispozițiile art. 1388 C. civ. dau dreptul la reparație, potrivit acelorași norme, (alin. (1), despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă urmează a se stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească. Dimpotrivă, prin mijloacele probatorii depuse la dosar recurentul-reclamant a solicitat determinarea prejudiciului în raport de veniturile încasate în anul 2008, fără a justifica motivul pentru care a ales acest an ca referință, de vreme ce condamnarea sa definitivă și executarea pedepsei sub supraveghere a intervenit în perioada 2016-2018, iar pentru perioada 2018-2021, când interdicția de a profesa a fost menținută nejustificat de către pârât, nu există indicii concrete prin intermediul cărora să se analizeze motivele care au determinat lipsa încheierii unui contract de muncă. Astfel, veniturile din anul 2008 nu prezintă relevanță în operațiunea juridică de evaluare a prejudiciului suferit după data de 12 aprilie 2020 și nu pot constitui bază a venitului lunar net pe care recurentul-reclamant l-ar fi putut realiza prin raportare la calificarea sa profesională, potrivit art. 1388 alin. (1) C. civ. Pe de altă parte, astfel cum corect curtea de apel a constatat, venitul net din anul 2008 include toate activitățile desfășurate de recurentul-reclamant, nu doar pe cea de diriginte de șantier. Înalta Curte concluzionează, astfel, că în condițiile în care instanța de apel s-a raportat la întregul prejudiciu pretins, constatând că nu este cert, nefiind dovedit, nu se impunea în apel o analiză distinctă în legătură cu cererea de despăgubiri aferentă perioadei 12 aprilie 2020 - februarie 2021. Astfel, chiar dacă legiuitorul statuează regula conform căreia orice prejudiciu este susceptibil de reparație (art. 1381 alin. (1) C. civ.), această reparație poate surveni doar în condițiile prevăzute de lege, respectiv atunci când prejudiciul este cert, adică existența sa actuală este neîndoielnică. Or, această ipoteză nu este întrunită în cauză, de vreme ce prejudiciul solicitat a fi reparat nu are caracter cert. 6.2 Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, criticile invocate de pârât, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, modalitatea de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 253 C. civ., prin validarea soluției tribunalului cu privire la obligarea sa de a înscrie pe site-ul instituției, pe o perioadă de doi ani, sentința primei instanțe, însoțită de scuze pentru menținerea, în mod nejustificat, în registrul de evidență a diriginților de șantier, a interdicției de exercitare de către reclamant a profesiei, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021, iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 677/2001 și ale Legii nr. 506/2004, în contextul lipsei nemenționării pe site a datelor de contact ale reclamantului. Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă l-a obligat pe recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții să publice pe site-ul instituției această hotărâre, timp de doi ani după rămânerea definitivă, însoțită de scuze pentru menținerea la rubrica observații a interdicției de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021. Prin decizia recurată, curtea de apel a menținut această dispoziție a instanței de fond, acreditând constatările acesteia cu privire la existența faptei ilicite ce obligă la repararea prejudiciului moral pentru prelungirea în timp, peste ceea ce a hotărât instanța penală de condamnare, a pedepsei și a interdicției aplicate, de exercitare a activității desfășurate de reclamant, de diriginte de șantier. Prin sentința penală nr. 2073 din 12 septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Maramureș, secția penală a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa de doi ani închisoare, cu executarea sub supraveghere, și doi ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 550/A din 12 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, care a admis apelul declarat de DNA - Serviciul Teritorial Cluj și Consiliul Local al Comunei Rozavlea și a aplicat reclamantul A. pedepsele complementare prevăzute de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.. Recursul în casație declarat de reclamant împotriva acestei ultime hotărâri a fost respins, ca inadmisibil, prin încheierea nr. 300/RC din 13 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Ca urmare a dispozițiilor sentinței penale menționate, astfel cum aceasta a rămas definitivă, recurentul-pârât a procedat la înscrierea pe site-ul său a sancțiunii aplicate reclamantului, respectiv a interdicției de a exercita profesia de diriginte de șantier. Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. În speță, hotărârea de condamnare a reclamantului a rămas definitivă la 12 aprilie 2016, ceea ce înseamnă că, potrivit normei juridice mai sus menționate, pedeapsa complementară aplicată acestuia a fost executată începând de la această dată, până la 12 aprilie 2018, data expirării termenului de executare a pedepsei sub supraveghere. Astfel cum s-a constatat din cercetarea judecătorească efectuată în cauză de instanțele de fond și apel, după împlinirea termenului de executare a pedepsei de către reclamant, până în luna februarie 2021, recurentul-pârât a menținut pe site-ul său, la rubrica observații din cuprinsul registrului de evidență a activității de diriginte de șantier, interdicția de exercitare a acestei profesii. Această măsură contravine dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen., dispozițiilor hotărârii penale de condamnare și adresei din 13 aprilie 2016 emise de Judecătoria Baia Mare - Biroul Executări Penale, conform cărora executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începea de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Ca atare, în mod justificat a reținut curtea de apel că menținerea de către recurentul-pârât pe site-ul său, peste termenul legal, a interdicției privind exercitarea funcției de diriginte de șantier de către reclamant prezintă caracteristicile unei fapte ilicite, care impune repararea prejudiciului în condițiile prevăzute de art. 1349 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1531 alin. (1) C. civ. Această concluzie s-a desprins din probatoriul administrat în cauză (corespondența purtată de părți), care, analizat fiind de către instanța de apel, a fost apreciat că justifică încălcarea unui interes legitim al reclamantului și că justifică vinovăția recurentului-pârât, de vreme ce acesta a fost sesizat în mod repetat cu solicitarea de a radia interdicția de pe site, însă, printr-o interpretare eronată a legii și a dispozițiilor hotărârii de condamnare, nu a procedat în acest fel. Fiind dovedită astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a recurentului-pârât și prejudiciul creat reclamantului, se constată că în mod justificat a reținut instanța de apel că nu sunt incidente în cauză împrejurări de natură să justifice înlăturarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, cu atât mai mult cu cât, dispozițiile art. 253 C. civ., reclamate a fi fost încălcate, dau dreptul persoanei fizice ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate, să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, respectiv obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare (alin. (3) lit. a), precum și la orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat (alin. (3) lit. b). Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Prin urmare, odată constatată existența faptei ilicite a recurentului-reclamant și a prejudiciului corelativ, în mod legal a păstrat instanța de apel dispozițiile hotărârii instanței de fond cu privire la înscrierea pe site-ul instituției, a sentinței, timp de doi ani de la rămânerea definită, însoțită de scuze, pentru menținerea la rubrica observații a interdicției de exercitare a profesiei în mod nejustificat, în perioada 12 aprilie 2018 - februarie 2021. Cu alte cuvinte, contrar susținerilor recurentului-pârât, curtea a aplicat în mod corect dispozițiile art. 253 C. civ. și a celor care reglementează răspunderea civilă delictuală. Înalta Curte nu va primi motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 677/2001 și ale Legii nr. 506/2004, prin menținerea sancțiunii impuse de instanța de fond cu privire la înscrierea pe site-ul recurentului-pârât a datelor de contact ale reclamantului în registrul diriginților de șantier autorizați de Inspectoratul de Stat în Construcții. Este real că, prin sentința nr. 528 din 20 mai 2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă l-a obligat pe recurentul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții să publice pe site datele de contact ale reclamantului în registrul diriginților de șantier autorizați (numerele de telefon, adresa de poștă electronică și localitatea de domiciliu). Deși recurentul-pârât a exercitat calea de atac a apelului în cauză, prin motivele invocate în memoriul de apel, acesta s-a limitat să critice sentința prin prisma faptului că reclamantului îi aparține culpa nepublicării pe site-ul instituției a datelor sale de contact, întrucât nu a transmis acordul prevăzut de Legea nr. 677/2001, care să cuprindă consimțământul expres și neechivoc pentru prelucrarea datelor cu caracter personal. În realitate, motivul pentru care instanța de fond a dispus obligarea recurentului-pârât să publice datele de contact ale reclamantului pe site-ul său a constat în refuzul nejustificat de a proceda la radierea interdicției privind exercitarea funcției de diriginte de șantier, izvorât din modul eronat de interpretare a dispozițiilor hotărârii penale de condamnare și ale art. 65 alin. (2), art. 66 alin. (1) lit. g), art. 68 și art. 92 C. pen., chiar și după ce, printr-o revenire, reclamantul i-a atras atenția asupra modului greșit de aplicare a acestora. Or, astfel cum corect a constatat instanța de apel, alegațiile formulate de recurentul-pârât prin cererea de apel s-au referit la un pretins refuz al reclamantului de a-i comunica acordul cu privire la publicarea datelor cu caracter personal, iar nu la motivele pentru care instanța de fond a procedat la aplicarea sancțiunii către recurentul-pârât. Limitându-se să invoce aspecte noi, nesupuse analizei primei instanțe, acestea nu au putut fi cenzurate de curtea de apel în exercițiul controlului de legalitate și temeinicie. Prin urmare, și controlul de legalitate în recurs urmează a fi exercitat doar dacă motivele de apel au vizat considerentele instanței de fond cu privire la soluția pronunțată asupra chestiunii deduse judecății, însă, în cauză, nu se regăsește o atare premisă. Cum în fața curții de apel recurentul-pârât nu a formulat apărări cu privire la aspectele reținute de instanța de fond și cum, din acest motiv, curtea de apel s-a aflat în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar asupra motivelor noi de apel invocate, atunci nici instanța de recurs nu poate analiza acest motiv de casare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 29/A din 20 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.