ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1987/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra apelului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 407 din 11.07.2016, prin care se dispune suspendarea pe o perioada de 1 an a autorizației de diriginte de șantier nr. x/22.06.2010, măsura ce contravine normelor în vigoare referitoare la Regulamentul de funcționare al Inspectoratului de Stat în Construcții, contestație prin care a solicitat următoarele:

- anularea Ordinului nr. 407/11.07.2016 și obligarea pârâtului sa-i mențină drepturile ca și pana în prezent, referitoare la autorizația de diriginte de șantier.

- suspendarea măsurii de suspendare pana la soluționarea prezentului litigiu, pentru a nu fi prejudiciata în contractele ce le are în derulare și a nu compromite ofertele de contracte din perioada următoare.

Prin sentința civilă nr. 303 din 19.01.2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La data de 28.02.2017, reclamanta A. a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat și repararea pagubei produse prin Ordinul nr. 407/11.07.2016.

Prin încheierea pronunțată la termenul de dezbateri din 24.05.2017, parte integrantă din hotărârea atacată, Curtea de Apel a respins ca neîntemeiate excepțiile tardivității și nulității cererii modificatoare.

Prin sentința civilă nr. 2037 din 31 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată și precizată.

Împotriva sentinței civile nr. 2037 din 31 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat apel reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 466 și următoarele din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii contestației și a cererii de obligare a intimatului la plata daunelor produse de efectele ordinului de suspendare a activității.

În motivarea căii de atac, apelanta a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe și a arătat că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fără a se ține cont de probatoriul administrat în cauză de ambele părți.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa indicării intimatului și sediului acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra căii de atac exercitate

Analizând, cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., regularitatea învestirii instanței cu apelul de față, Înalta Curte reține următoarele.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Ordinului nr. 407/11.07.2016 și obligarea pârâtului sa-i mențină drepturile ca și pana în prezent, referitoare la autorizația de diriginte de șantier; suspendarea măsurii de suspendare pana la soluționarea prezentului litigiu, pentru a nu fi prejudiciata în contractele aflate în derulare și a nu compromite ofertele de contracte din perioada următoare, repararea pagubei produse prin Ordinul nr. 407/11.07.2016.

Curtea de Apel a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege specială în materie, stabilește, derogând de la norma generală de procedură civilă, pentru hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță calea de atac a recursului, declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

În cauză, reclamanta a înțeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe, și nu recurs.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că se impune, cu prioritate, analizarea admisibilității căii de atac declarate în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. privind principiul legalității căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 din C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită."

În considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016 date în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (4) din C. proc. civ., în care legiuitorul vorbește expres despre recalificarea căii de atac, s-au reținut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] și fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.

În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.".

Prin dispozitivul deciziei menționate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis următoarele:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că:

Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanței supreme.

Raportat la considerentele și la dispozitivul deciziei menționate, Înalta Curte reține că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menționat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul în condițiile în care în hotărârea Curții de Apel București s-a menționat în mod legal că poate fi atacată cu recurs.

De asemenea, în măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, urmează să se dea eficiență dispozițiilor legale relevante în rezolvarea excepției inadmisibilității căii de atac a apelului declarat și a se respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în speță.

Examinând conținutul cererii de apel formulate de reclamantă se constată că aceasta a solicitat admiterea apelului și a indicat temeiul de drept ca fiind art. 466 din C. proc. civ.

Totodată, din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinței atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres și limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, cererea părții trebuie să cuprindă suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 19/2016 incidentă în cauză.

Totodată, față de cele arătate anterior privind admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte apreciază că este de prisos analizarea excepției nulității invocate de intimatul-pârât.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2037 din 31 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2037 din 31 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2020.