ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 963/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată initial la Tribunalul București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței soluționării cauzei în favoarea acestei ultime instanțe, prin sentința nr. 8473/28.09.2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea măsurii luate prin Ordinul nr. 407/11.07.2016, până la soluționarea fondului cauzei, ulterior precizând temeiul de drept al cererii ca fiind dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3822 din 29 noiembrie 2016, a respins cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 407/11.07.2016, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., susținând că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în cauză fiind îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, cu privire la cazul bine justificat, nelegalitatea ordinului atacat, întrucât cele trei sancțiuni care au stat la baza emiterii ordinului de suspendare a activității nu au continuitate și nu sunt consecutive, așa încât nu pot conduce la situația sancționării sale cu suspendarea dreptului la liberă practică, iar prin mențiunea acestui ordin s-ar produce o pagubă iminentă, având în vedere că are în derulare contracte de prestări servicii, dar și oferte de contracte în perioada următoare. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate cu consecința admiterii cererii și suspendării executării actului administrativ atacat.

Apărarea intimatului-pârât Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții a invocat excepția nulității pentru motivare insuficientă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, prin Raportul asupra admisibilității, s-a constatat că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, potrivit art. 486 alin. (3) din același cod, neindicarea denumirii și sediului intimatului nu sunt sancționate cu nulitatea. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Ordinului nr. 407/11.07.2016, prin care intimatul-pârât îi suspendă, pe o perioada de un an de zile, autorizația de diriginte de șantier, până la soluționarea fondului cauzei. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei legate de aspecte ce vizează blocarea totală a activității reclamantei, atât în ceea ce privește contractele aflate în derulare, dar și ofertele de muncă din perioada următoare, situația materială și familială. Așadar, motivele circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat privesc cerința "pagubei iminente", cum corect a reținut și prima instanță. În dovedirea existenței unui caz bine justificat, recurenta invocă și nelegalitatea ordinului atacat, făcând referire la sancțiunile aplicate care, în opinia sa, nu pot conduce la măsura luată. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. Prin urmare, aspectele ce țin de fondul cauzei nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății. Înalta Curte reține, totodată, că prin sentința nr. 2037 din 31 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă privind anularea Ordinului nr. 407/11.07.2016, astfel că măsura suspendării executării acestui act administrativ ar fi produs efecte până la momentul pronunțării primei instanțe în privința acțiunii în anulare. În plus, acțiunea reclamantei, care viza anularea actului administrativ în litigiu, fiind respinsă de prima instanță, reprezintă implicit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită, soluție în raport cu care a fost respinsă și cererea de suspendare formulată de parte în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004, se reține că existența pagubei iminente a fost reținută de prima instanță, însă nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.