Decizia nr. 1476/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2022, sub nr. x/2022, pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași, a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 200.196,33 RON, compusă din suma de 179.729,19 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018 și din suma de 20.467,14 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350 și urm. C. civ., ale O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ale H.G. nr. 925/2006.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 1679/29.09.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.714,79 RON, reprezentând cheltuielile de transport efectuate de avocatul ales al pârâtei, și de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocat ales, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 525/12.12.2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a sumei de 200.196,33 RON, compusă din 179.729,19 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018 și 20.467,14 RON fără TVA, reprezentând contravaloarea daunelor-interese aferente obiectului contractului subsecvent de lucrări nr. x/05.06.2018.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.R.L.. - Întemeindu-se pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel nu a interpretat în mod conform prevederile contractuale, fiind încălcate, pe de o parte, regulile privind interpretarea contractului prevăzute la art. 1.266-1.268 C. civ., iar, pe de altă parte, că au fost aplicate în mod eronat dispozițiile art. 1.350 din același cod, atât timp cât, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii sale contractuale. Totodată, a susținut că au fost aplicate eronat și prevederile art. 1.322 C. civ. Arată că, astfel cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză și contrar celor reținute de instanța de apel, lucrările au fost realizate cu bună-credință și cu respectarea prevederilor contractuale. Susține că în mod greșit s-a reținut existența unei fapte ilicite în sarcina sa, atât timp cât cadrul contractual specific a stabilit în concret, prin dispozițiile art. 4.1, faptul că "Executantul se obligă să execute și să finalizeze lucrările privind întreținerea periodică după ordinul de începere a lucrărilor". Prin urmare, instanța de judecată avea obligația verificării certitudinii informațiilor furnizate de oricare parte din litigiu pentru stabilirea corectă a împrejurărilor de fapt. În speță, contrar celor reținute de instanță, lucrările au fost realizate în termenul contractual stabilit, iar orice nemulțumire a părții adverse ivită după momentul împlinirii termenului de garanție este una tardivă. Contrar celor reținute în cuprinsul deciziei recurate, în speță, obligația de garanție a operațiunilor de execuție a lucrărilor era una limitată în timp, pe o perioadă de 24 de luni din momentul aprobării proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor, perioadă care, în prezenta cauză, s-a împlinit, prin urmare nu putea fi imputat prejudiciul reclamat. Cum termenul de 24 de luni de garanție vizează perioada în care pârâta se afla sub incidența răspunderii contractuale în ceea ce privește obligația de garanție, împlinirea acestui termen atrage, în mod automat, înlăturarea oricăror sancțiuni care ar fi vizat o neexecutare a obiectului contractual. Rezultă, deci, că situația de fapt din prezenta cauză este total diferită de cea reținută de instanța de judecată, considerentele și dispozitivul instanței fiind eronate și lipsite de orice fundament prin raportare la prevederile contractuale aplicabile, neexistând în speță o minimă dovadă a existenței unei fapte ilicite. Instanța de apel a achiesat practic la criticile nefondate ale intimatei-reclamante, rezultând totodată o lipsă a rolului activ al judecătorului. Teza aplicării eronate a dispozițiilor art. 1.322 C. civ. este construită pe edificiul alegației conform căreia lucrările contractuale au fost executate potrivit ordinelor de începere a lucrărilor, iar pretențiile părții adverse s-au ivit cu mult după momentul finalizării raporturilor contractuale dintre părți, perioada de garanție fiind împlinită. Interpretarea pe care instanța de apel o dă clauzei din art. 13.1 lit. b) din contractele în discuție depășește însăși voința părților, care nu transpare în această formă din actele supuse analizei, instanța de apel extinzând, practic, efectele acesteia și în raport cu o altă presupusă obligație, referitoare la remedierea deficiențelor manifestate în perioada de garanție, obligație a cărei existență și asumare nu rezultă din cuprinsul actelor încheiate. Practic, instanța de apel creează, în mod artificial, un raport obligațional nou între părți, considerând că societatea pârâtă ar avea o obligație de achitare a unor penalități în temeiul unei clauze contractuale aplicabile, însă, în altă situație, respectiv cea a unei neexecutări totale a obligațiilor asumate. Instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului între părți, prin faptul că a atribuit în sarcina recurentei-pârâte obligații care nu au fost indicate prin ordinele de începere a lucrărilor, așa cum erau acestea reglementate de voința părților (conform art. 1.266 C. civ.) și de normele contractuale. În speță, se impunea a se stabili cu claritate dacă a operat sau nu o încetare a contractului, iar în ipoteza unei concluzii pozitive, ar fi trebuit prezentate raționamentele/argumentele care ar fi fundamentat concluzia lipsei incidenței prevederilor art. 1.322 C. civ. Soluția de casare cu trimitere, spre rejudecare, instanței de apel se impune și în considerarea faptului că decizia recurată nu explică nici mecanismul prin care clauza penală, instituită în cuprinsul art. 13.1 lit. b) din contracte, a fost activată, în condițiile în care aceasta se referă la situația neexecutării unor obligații indicate în ordinele de începere a lucrărilor. Astfel, pentru aplicarea corectă a legii, instanța de apel trebuia să țină seama de circumstanțele concrete în care sunt invocate, de intimată, actele și faptele deduse judecății, iar, din acest punct de vedere, curtea de apel a încălcat prevederile răspunderii contractuale, din moment ce, în lipsa unor temeiuri pentru remedierea deficiențelor reclamate după momentul încheierii perioadei de garanție, nu se puteau stabili penalități prin raportare la o neexecutare totală a contractelor. Consideră că aprecierile instanței de apel care au condus la schimbarea soluției primei instanțe sunt rezultatul unei cercetări necorespunzătoare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv a unei interpretări greșite a dispozițiilor contractuale și legale aplicabile. - Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că statuarea instanței de apel în sensul că "nu poate fi reținut argumentul primei instanțe conform căruia nu poate fi imputată societății intimate nerespectarea obligațiilor contractuale atât timp cât la momentul suspendării procesului de recepție finală, i-au fost comunicate deficiențele constatate", nu constituie o motivare adecvată, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură să susțină soluția adoptată, instanța de apel încălcând, în același timp, dispozițiile art. 1.538 C. civ. în raport cu care aceasta se activează doar dacă există o neexecutare a obligației principale asumate, ceea ce nu este cazul în speță. Precizează și că instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii sale contractuale, respectiv fapta ilicită, constând în neîndeplinirea obligației de a remedia defectele constatate, prin stabilirea prejudiciului sub forma prevăzută la art. 13.1 lit. b) din contracte, fără niciun argument. Mai mult, instanța de apel reține faptul că: "fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligației contractuale de remediere a defectelor constatate prin adresele și procese de suspendare a procesului de recepție finală." Or, motivarea deciziei recurate este deficitară și din acest punct de vedere, maniera în care au fost analizate cererile și apărările părților în apel fiind nu doar insuficientă, dar și improprie pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând, în realitate, cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept soluția adoptată. Inconsistența concluziei referitoare la neîndeplinirea/neexecutarea parțială a obligațiilor contractuale și stabilirea prejudiciului prin raportare la cele prevăzute în art. 13.1 lit. b) din contracte, denotă o insuficientă examinare și valorificare a clauzelor contractuale, instanța nedefalcând riguros obligațiile și responsabilitatea autorității în raporturile cu societatea executantă, pe de o parte, și cele care au revenit societății comerciale pârâte în raporturile cu compania națională, în limitele expres temporale stabilite contractual, pe de altă parte. Apreciază că hotărârea este nemotivată în ceea ce privește soluția dată, în contextul în care lipsesc, în concret, motivele pentru care instanța a reținut îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale, menționând, totodată, că instanța a analizat superficial îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile. Decizia atacată cu recurs nu cuprinde o argumentare în fapt și în drept care să releve, într-o manieră clară și coerentă, considerentele care justifică antrenarea răspunderii contractuale, reținerile instanței de apel neavând corespondent în clauzele convenției dintre părți și excedând cadrului contractual care a stat la baza formulării cererii de obligare a sa la plata penalităților. Afirmă, totodată, că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii și din perspectiva faptului că, la analiza faptei ilicite a recurentei-pârâte, s-a constatat că aceasta ar reprezenta o nerespectare a obligației de remediere a defectelor, pentru ca ulterior, cercetând prejudiciul solicitat potrivit clauzei prevăzute la art. 13.1 lit. b) din contracte, să se observe că acesta este datorat doar în situația unei neexecutări a obligației corespunzătoare ordinului de începere, nu și în cazul unor neexecutări de remediere a deficiențelor. Așadar, nu poate fi confundată ipoteza unei neexecutări a contractului constând, în nerespectarea obligației de executare a lucrărilor în termenul contractual, cu situația unei neexecutări de remediere, în alți parametri decât cei agreați, constată ulterior termenului de garanție. Precizează că modalitatea de motivare a soluției pronunțate este nelegală, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultând că intimata nu și-a dovedit pretențiile, deși, conform art. 249 C. proc. civ., îi revenea sarcina probei. Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind fapta ilicită imputată recurentei, iar prezentarea argumentelor pentru care instanța de apel a admis solicitarea intimatei nu conduce la existența unui raționament logico-juridic în adoptarea soluției, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, a menționat că argumentele prezentate în cuprinsul memoriului de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta nu argumentează în ce a constat, în concret, nemotivarea soluției instanței de apel și care sunt normele de drept material încălcate și sub ce formă s-a produs această încălcare, indicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. fiind una exclusiv formală, deoarece nu cuprinde motive reale de recurs, ci se reiau o mare parte din susținerile formulate în fața primei instanțe și a instanței de apel. Susține că recurenta nu a adus critici punctuale de nelegalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege, partea rezumându-se la a prezenta elemente care circumstanțiază situației de fapt și probatoriului în cauză. În ceea ce privește motivarea pur formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., menționează că soluția pronunțată a fost dată cu respectarea art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. Arată, totodată, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, iar nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, nefiind necesar ca motivarea să fie una amplă. Relevanța elementelor care au stat la baza motivării hotărârii este decisă de instanța de judecată, iar lipsa detalierii unor elemente sau aspecte nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Pe fondul cererii de recurs, arată că a chemat-o în judecată pe recurentă tocmai pentru numeroasele degradări apărute ulterior recepției la terminarea lucrărilor intervenite în perioada de garantare a lucrărilor și în privința cărora i-a atras atenția privind îndeplinirea obligației, fiind încheiat anterior un proces-verbal de suspendare a procesului de recepție la terminarea lucrărilor, prin care i-a pus în vedere executantului că trebuia să remedieze defecțiunile constatate. Prin urmare, până la recepția la terminarea lucrărilor, executantul a avut de remediat lucrările executate, pentru a se putea încheia procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Astfel, recurenta trebuia să manifeste vigilență și diligență în efectuarea remedierilor la degradările identificate în termenele stabilite, tocmai pentru a da posibilitatea investitorului de a realiza recepția finală fără intervenirea unor suspendări sau chiar respingeri ale recepției. Relevând cadrul factual, a precizat că instanța de apel a reținut în mod corect că a fost stabilit un termen de remediere a deficiențelor constatate, pe care recurenta nu l-a respectat și nici nu l-a contestat. Arată, totodată, și că recurenta a recunoscut, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, că a fost notificată cu privire la existența unor deficiențe. Drept urmare, curgerea termenului îi era opozabilă recurentei, iar în interiorul acelui termen trebuia să facă eventualele remedieri, tocmai pentru a se putea realiza recepția finală fără a se dispune suspendarea recepției din cauza remedierilor ce trebuiau efectuate. Arată și că instanța de apel a reținut în mod corect că prevederile art. 13.1 lit. b) din contract nu se referă doar la lucrările asumate sau care îi revin executantului, ci se referă la neîndeplinirea oricărei obligații contractuale, cea de remediere a defectelor în perioada de garanție fiind prevăzuta la art. 18.1 din contract. Ca atare, aplicarea art. 13.1 lit. b) din contract este una corectă, deoarece lucrările care fac obiectul contractului apar ca fiind neexecutate parțial, dată fiind neefectuarea lucrărilor de remediere a degradărilor constatate. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac, fiind reluate susținerile formulate prin cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare: - Se situează în afara controlului în casație criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează strict chestiuni de temeinicie, excluse verificării jurisdicționale din prezenta fază procesuală. Astfel, deși afirmă, prin trimitere la dispozițiile art. 1.266-1.268 C. civ., că "instanța a încălcat regulile privind interpretarea contractului", recurenta se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, "astfel cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză și contrar celor reținute de instanța de apel, lucrările au fost realizate cu bună-credință și cu respectarea prevederilor contractuale". Drept urmare, evocarea doar a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-a oprit instanța de apel), în sensul că "în mod greșit s-a reținut existența unei fapte ilicite în sarcina sa", dat fiind că "obligația de garanție a lucrărilor era una limitată în timp, pe o perioadă de 24 de luni din momentul aprobării proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor, perioadă care s-a împlinit", se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanței de recurs, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aceasta ignorând, totodată, raționamentul logico-juridic care stă la baza pronunțării deciziei atacate. Or, procedând la verificarea legalității și temeiniciei sentinței tribunalului, instanța devolutivă de control judiciar a stabilit că "nu poate fi reținut argumentul primei instanțe conform căruia nu poate fi imputată societății intimate nerespectarea obligațiilor contractuale, atât timp cât, la momentul suspendării procesului de recepție finală, i-au fost comunicate deficiențele constatate, a fost stabilit un termen de remediere, pe care societatea nu l-a respectat, iar, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, societatea intimată recunoaște că a fost notificată cu privire la existența unor defecțiuni." Raportând aceste împrejurări factuale la cadrul contractual dintre părțile litigante, instanța de apel a stabilit, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, existența "unei neexecutări parțiale a contractului" subsumabile art. 13.1 lit. b) din fiecare convenție (prin care s-a stabilit în sarcina executantului obligația achitării unei despăgubiri în cuantum de 10% din valoarea totală a lucrărilor, sub forma unei clauze penale). Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel, evaluând în ansamblu prevederile contractuale, a reținut că "articolul menționat se referă la neîndeplinirea oricărei obligații contractuale, cea de remediere a defectelor în perioada de garanție fiind prevăzută expres la art. 18.1 din fiecare contract." Continuând silogismul jurisdicțional, instanța de prim control judiciar a înlăturat susținerile pârâtei în sensul că "odată expirată perioada de garanție, aceasta nu ar mai avea nicio obligație față de achizitor", stabilind (de asemenea) prin raportare la probatoriul administrat, că "suspendarea procesului de recepție finală a intervenit după expirarea perioadei de garanție (07.11.2021, respectiv 24.07.2021) și tocmai pentru neremedierea unor degradări apărute în perioada de garanție." Se constată, așadar, că afirmând, fără a releva, în concret, o încălcare a legii, ci doar nesocotirea propriei sale interpretări a art. 13.1 lit. b) din convențiile intervenite între părți (prin aceea că "instanța de apel a extins efectele acesteia în raport cu obligația de remediere a deficiențelor manifestate în perioada de garanție - obligație a cărei existență și asumare nu rezultă din cuprinsul actelor încheiate"), recurenta deduce judecății doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate. Practic, prin aceste alegații, se urmărește aducerea în discuție, inadecvat judecății în recurs, a modalității de interpretare a probatoriului, iar nu a unei eventuale aplicări eronate a dispozițiilor 1.322 C. civ., invocate doar generic și cu referire la împrejurări factuale, prin memoriul de recurs. Așadar, afirmând expres că "situația de fapt din prezenta cauză este total diferită de cea reținută de instanță", respectiv că "aprecierile instanței de apel care au condus la schimbarea soluției primei instanțe sunt rezultatul unei cercetări necorespunzătoare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei", recurenta tinde, în realitate, contrar limitelor controlului în casație, la devoluțiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de temeinicie, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte. Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanța devolutivă de control judiciar. Aceasta cu atât mai mult cu cât, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la "încălcarea, de către instanța de apel, a principiului forței obligatorii a contractului" și fără a se raporta, în mod valid, la statuările curții de apel, anterior expuse, partea afirmă că instanța anterioară "a atribuit în sarcina recurentei obligații care nu au fost indicate prin ordinele de începere a lucrărilor", omițând cadrul în care poate avea loc controlul în casație. În legătură cu aceste aspecte, se constată, însă, că fostul motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 (care prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) nu a mai fost preluat în actuala reglementare, ceea ce relevă intenția legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greșitei interpretări a unui contract. Reiese, așadar, în contextul normativ configurat de actuala lege procedural civilă, în care un asemenea motiv de recurs nu a mai fost reținut, că verificarea jurisdicțională de legalitate referitoare la maniera în care instanțele devolutive au interpretat clauzele unui contract este limitată la ipoteza în care au fost aplicate greșit regulile de interpretare stabilite de lege sau normele legale referitoare la calificarea legală a contractelor ori la dispoziții legale supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică în completarea a ceea ce s-a stipulat în mod expres. Or, formulate fiind doar în termeni generali și prin simple referiri la texte de lege, fără a supuse dezbaterii elemente concrete de nelegalitate din perspectiva evocată, susținerile recurentei tind, în realitate, doar la reaprecierea situației de fapt, operațiune care excedează motivelor legale de casare. - În mod similar, nici criticile referitoare la existența unui deficit de motivare nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, ci doar dezacordul părții în raport cu soluția pronunțată. Aceasta întrucât recurenta se rezumă la a invoca, și de această dată, doar greșita stabilire a elementelor de temeinicie atunci când afirmă că "nu există o neexecutare a obligației principale asumate", respectiv că "instanța a analizat superficial îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile" întrucât "interpretarea instanței nu are corespondent în clauzele convenției dintre părți și excede chiar cadrului contractual". Or, concluzia instanței devolutive de control judiciar, care a stabilit, în mod expres, că, "în cauză, fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligației contractuale de remediere a defectelor constatate prin adresele și procesele de suspendare a procesului de recepție finală, invocate de reclamanta-apelantă", "prejudiciul este reprezentat de sumele prevăzute în art. 13.1 lit. b) din contracte, între faptă ilicită și prejudiciu existând legătură de cauzalitate", iar, "conform prevederilor art. 1.548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale (în acest caz, pârâta-intimată), se prezumă prin simplul fapt al neexecutării (în speță, fiind vorba de neexecutarea obligației de remediere)", a rezultat în urma analizării materialului probator, astfel că se plasează în afara cadrului legal al recursului susținerile care tind la o invalidare a modalității de interpretare a elementelor de probațiune, acest aspect fiind unul care se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, conform celor expuse în precedent. În egală măsură, în același registru se înscrie și simpla afirmație privitoare la existența unor motive contradictorii, dat fiind că recurenta omite să evidențieze, în mod efectiv, eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele, apte a genera, astfel, confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Astfel, deși invocă existența unor considerente opuse, susținerile sunt fără suport, din moment ce recurenta, fără a demonstra, printr-o argumentație coerentă, în ce constă contradicția invocată (care să nu facă posibil controlul judiciar al instanței de recurs), antamează, în aceeași manieră (cu ignorarea raționamentului expus de către instanța de prim control judiciar), corectitudinea elementelor de fapt pe care se fundamentează soluția pronunțată. În acest sens, lăsând în afara verificării jurisdicționale a instanței de recurs statuările curții de apel (menționate în cele ce preced) prin care s-a reținut că art. 13.1 lit. b) din convenții "se referă la neîndeplinirea oricărei obligații contractuale", aspect ce a determinat referirea repetată, în cuprinsul deciziei atacate, la fapta ilicită a recurentei ca fiind reprezentată de "neexecutarea obligației contractuale de remediere", recurenta afirmă, doar sub semnul unei aparente contrarietăți, că (ulterior stabilirii faptei ilicite ca fiind reprezentate de nerespectarea obligației de remediere a defectelor constatate) instanța de apel ar fi reținut că "prejudiciul solicitat este datorat doar în situația unei neexecutări a obligației corespunzătoare ordinului de începere, nu și în cazul unor neexecutări de remediere a deficiențelor". Or, formularea unor susțineri cu titlu general și care nu respectă cerința esențială de a se raporta la dezlegările și raționamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. Prin urmare, și această din urmă susținere este una formală, ce expune doar nemulțumirea recurentei în raport cu soluția pronunțată, fără a fi în măsură să învestească legal instanța de recurs. Drept urmare, se constată că recurenta nu a învederat, prin critica formulată, motive contradictorii și nu a pretins că hotărârea recurată este nemotivată, ci doar a expus aprecieri proprii cu privire la stări de fapt și probe, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 525 din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel Iași, secția civilă.