ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – secția I civilă în data de 29 martie 2022, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Est Bacău, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în baza prevederilor Legii nr. 50/1991; a penalităților de întârziere aferente debitului, calculate începând cu data de 02.08.2021 și până la data plății efective a debitului, fără a depăși valoarea cotei de 0,1%, datorată în baza Legii nr. 50/1991; sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; a penalităților de întârziere aferente debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, calculate începând cu data de 02.08.2021 și până la data plății efective a debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, datorate în baza prevederilor Legii nr. 10/1995, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 2372 din 7 octombrie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, la plata către reclamantă a sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în baza prevederilor Legii nr. 50/1991; a penalităților de întârziere aferente debitului, calculate începând cu data de 02.08.2021 și până la data plății efective a debitului, fără a depăși valoarea cotei de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991; a sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; a penalităților de întârziere aferente debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, calculate începând cu data de 02.08.2021 și până la data plății efective a debitului reprezentat de 50% din cota legală de 0,5%, datorate în baza prevederilor Legii nr. 10/1995; la plata sumei de 20,06 RON, cheltuieli de judecată - taxe poștale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 18/2023 din 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul pârâtei și a păstrat sentința tribunalului.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și rejudecarea litigiului pe fond. În dezvoltarea motivelor formulate, recurenta-pârâtă a invocat faptul că în mod eronat a invocat instanța de apel Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 46/23.01.2020. Faptul că în denumirea Legii nr. 255/2010 se regăsește sintagma de "expropriere pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local" nu înseamnă că respectiva lege nu ar reglementa și situația lucrărilor de refacere, întreținere, reabilitare a bunurilor proprietate publică în general. Chiar dacă în titlul Legii nr. 255/2010 se regăsește sintagma anterior menționată, precizează că aceasta a preluat în integralitate dispozițiile Legii . 198/2004, care nu reglementează doar procedura exproprierii. Acest fapt reiese din prevederile art. 1 din Legea nr. 255/2010, conform cărora "prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru luarea măsurilor necesare executării: lucrărilor de construcție, reabilitare și modernizare de drumuri de interes național, județean și local." Sensul acestui articol este identic cu cel al art. 1 al Legii nr. 198/2004, care prevedea că "prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local prevăzute la art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Reiese, astfel, faptul că Legea nr. 255/2010 nu reglementează doar procedura exproprierii, ci și lucrările de refacere, întreținere și reabilitare a bunurilor proprietate publică, acestea constituind lucrări de interes public, conform definiției de la art. 2. Conform art. 25 alin. (2) din același act normativ, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale, privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și de Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Apreciază că legiuitorul a avut în vedere că pentru toate proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes național, cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, recurenta este scutită de la plata taxelor către ISC, această exceptare decurgând, în mod indubitabil, din prevederile legale menționate. Un act normativ poate să cuprindă, pe lângă dispoziții generale, și dispoziții speciale, neexistând o normă legală care să interzică faptul ca un act normativ să cuprindă reglementări legale cu aplicare specială referitoare la situații distincte față de reglementările care fac obiectul principal al actul normativ. Precizează că legiuitorul a dispus scutirea pentru toate proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes național cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, nefăcând distincție între obiective care necesită expropriere sau care nu necesită expropriere. În acest sens, apreciază că, din interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, nu se poate restrânge aplicarea unui text care a fost formulat general, generalitatea formulării ducând la generalitatea aplicării. Mai mult decât atât, reiterează că, odată cu intrarea în vigoare (respectiv în data de 17.08.2018) a Legii nr. 233/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 255/2010, prin care se modifica și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, legiuitorul a specificat expres că nu se vor mai plăti taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții pentru lucrările de utilitate publică de interes național pentru a căror realizare este necesară declanșarea procedurilor de expropriere. Ca atare, per a contrario, până la modificarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în sensul menționării în mod expres a lucrărilor de utilitate publică exceptate de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții, toate lucrările cuprinse în programul Ministerului Transporturilor care intrau sub incidența art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 sunt scutite de la plata acestor tarife. De asemenea, consideră ca fiind incidente și prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care stipulează faptul că "o reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie". Aceasta este și situația din prezenta cauză, unde excepțiile de la prevederile privind plata taxelor stabilite prin Legea nr. 10/1995 și Legea nr. 50/1991, care constituie reglementările generale în materie, sunt prevăzute în Legea nr. 255/2010.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, întrucât susținerile cuprinse în memoriul de recurs nu pot fi apreciate drept o critică a deciziei atacate, argumentată juridic și susceptibilă a fi încadrată în vreunul dintre cazurile prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În dezvoltarea excepției nulității recursului a invocat și că, în speță, recurenta nu a indicat temeiul de drept al cererii de recurs, lipsind inclusiv mențiunile privitoare la motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, cerință impusă de lege sub sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, a menționat și că, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate în raport cu soluția pronunțată și cu argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, având în vedere că în mod legal au fost înlăturate, de către instanța de apel, susținerile pârâtei din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor normelor de drept material, în sensul că ar fi scutită de la plata acestor taxe. După reluarea considerentelor instanței de apel și a cadrului factual, intimatul-reclamant a precizat că, potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, investitorii sunt obligați să vireze cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, iar întârzierea la plată a cotei se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Totodată, cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepția la terminarea lucrărilor, iar, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991, "investitorul are obligația să înștiințeze autoritatea emitentă a autorizației de construire, precum și inspectoratul teritorial în construcții asupra datei la care vor începe lucrările autorizate." De asemenea, art. 43 din Legea nr. 10/1995 stabilește în mod neechivoc obligația investitorilor de a vira către Inspectoratul de Stat în Construcții o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea autorizată, fără TVA, a lucrărilor de construcție, iar întârzierea la plată a cotei de 0,5% se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere. În anunțul de începere a lucrărilor, înregistrat la Inspectoratul Județean în Construcții lași sub nr. x/02.08.2021, recurenta-pârâtă a menționat că este scutită de la plata a cotei de 0,1%, stabilită de Legea nr. 50/1991, și a cotei de 0,5%, stabilită de Legea nr. 10/1995, în baza art. 1 pct. 4 din Legea nr. 184/2008 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, întrucât se efectuează exproprieri de terenuri pentru realizarea acestei investiții. A mai precizat și că recurenta-pârâtă nu este scutită de la plata taxelor datorate către Inspectoratul de Stat în Construcții, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, din moment ce scutirea operează doar pentru proiectele pentru dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean local, care necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în înțelesul acestei legi, care sunt datorate pentru lucrările de construcții executate pe coridorul de expropriere. Un argument suplimentar celor evocate este dat de faptul că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 fac parte din Capitolul VI al legii, denumit "Avize, acorduri, certificate autorizații", care se referă la alte obligații ale expropriatorului, respectiv la alte scutiri de la plata taxelor, tarifelor, aferente procedurilor de intabulare a terenurilor necesare realizării obiectivelor de interes național, județean sau local. Recurenta-pârâtă nu a invocat și nici nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte faptul că au fost realizate exproprieri pentru cauză de utilitate publică în vederea executării lucrărilor de construcții în cauză, care să intre sub incidența Legii nr. 255/2010. Pentru aceste motive a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca fiind legală.

Înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat în data de 03.03.2023 pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație Justiție, iar, prin încheierea nr. 1644 din 19 septembrie 2023, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, fiind dispusă declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație Justiție. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt subsumabile motivului de casare indicat de către recurentă și astfel, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimat, nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. Cu titlu preliminar, se constată că reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, la plata sumei de 250.708,25 RON, reprezentând cota legală de 0,1% datorată în temeiul Legii nr. 50/1991, respectiv a sumei de 626.770,64 RON, reprezentând 50% din cota legală de 0,5% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum și a penalităților de întârziere aferente acestor debite, în legătură cu autorizația de construire nr. x/12.05.2021 eliberată recurentei-pârâte de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii în legătură cu investiția "modernizare DN 288 Târgu-Frumos - Botoșani km 0+000 - km 76+758". Prin hotărârea primei instanțe a fost admisă acțiunea, reținându-se, pe de o parte, că obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010 este reprezentat de exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, astfel încât prevederile art. 25 alin. (2) din acest act normativ, care dispun scutirea de la plata cotelor datorate reclamantului în temeiul Legii nr. 10/1995 și a Legii nr. 50/1991 în legătură cu atare obiective, care necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică și care sunt datorate pentru lucrări de construcții executate pe coridorul de expropriere, nu pot fi extinse și la alte situații, care nu fac obiectul reglementării, iar, pe de altă parte, că pârâta nu a invocat și nici nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte faptul că pentru lucrările executate au fost realizate exproprieri pentru cauză de utilitate publică, în vederea executării lucrărilor de construcții care să intre sub incidența Legii nr. 255/2010. Instanța de apel a dispus respingerea apelului pârâtei împotriva sentinței tribunalului, reținând, în esență, că scutirea de la plata taxelor legale, stabilită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, operează doar pentru lucrările de construcții executate pe coridorul de expropriere, pentru restul lucrărilor acestea fiind datorate integral. - Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenta invocă greșita reținere, de către instanța de apel, a incidenței, în cauză, a dezlegărilor date prin Decizia nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât sintagma de "expropriere pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local", cuprinsă în denumirea Legii nr. 255/2010, nu presupune faptul că acest act normativ nu ar reglementa și situația lucrărilor de refacere, întreținere și reabilitare a bunurilor proprietate publică în general, dat fiind faptul că ar fi preluat, în integralitate, dispozițiile Legii nr. 198/2004, care nu reglementează doar procedura exproprierii. Preliminar, se observă că recurenta atribuie instanței de apel constatări care nu își găsesc corespondent în decizia pronunțată (reținerea, de către instanța de apel, a dezlegărilor instanței supreme, în condițiile în care curtea de apel nu s-a referit, în cuprinsul deciziei atacate, la decizia anterior menționată). Totodată, se constată și că această susținere este concepută în considerarea unei premise eronate, respectiv că decizia instanței supreme, anterior referită, nu și-ar găsi aplicarea în litigiul pendinte. Decizia instanței supreme, la care a făcut referire recurenta, a dispus în sensul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanșării unei astfel de proceduri existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator și cărora le revin obligațiile de obținere a documentației necesare prevăzute în acest capitol (par. 70). De asemenea, a mai statuat și că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerința ca lucrările de construcții să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 71), pentru ca, în final, să se rețină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autoritățile administrației publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72). Aceste rețineri se opun cu forță obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în prezenta cauză, având în vedere că oferă o dezlegare jurisdicțională opozabilă ergo omnes în legătură cu înseși aspectele de drept care fac obiectul analizei în litigiul pendinte. Deși instanța de apel nu a făcut referire expresă la aceste dezlegări cu valoare obligatorie, soluționarea de către aceasta a raportului juridic litigios s-a făcut în mod corect, în sensul statuărilor instanței supreme. Totodată, se constată că recurenta-pârâtă își prezintă propriul raționament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la cadrul incident aplicabil în cauză, precizând, în esență, că "Legea nr. 255/2010 a preluat în integralitate dispozițiile Legii nr. 198/2004", al cărei obiect de reglementare nu era limitat doar la procedura exproprierii. În acest sens, se observă că este adevărat că art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 prevedea că "proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităților publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare", însă prin Legea nr. 255/2010 s-a dispus abrogarea Legii nr. 198/2004. Astfel, potrivit art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010, "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările și completările ulterioare." Drept urmare, se constată că intervenția efectuată de legiuitor cu privire la Legea nr. 198/2004 are în vedere abrogarea expresă, directă și totală a actului normativ, astfel încât acesta este lipsit de efecte juridice la acest moment. Or, a reține alt efect dispoziției prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 ar echivala cu nesocotirea principiului activității legii civile prevăzut de art. 6 alin. (1) C. civ. Așadar, date fiind statuările Înaltei Curți cuprinse în Decizia RIL nr. 44/2019, anterior menționate, va fi înlăturată inclusiv susținerea recurentei privitoare la obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010, scutirea de la taxele datorate în temeiul Legii nr. 10/1995 și al Legii nr. 50/1991 fiind limitată, cum corect s-a reținut de către instanța de apel, doar la lucrările de construcții executate pe coridorul de expropriere. În acest context, referirea la faptul că dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 au fost modificate prin Legea nr. 233/2018 este una lipsită de relevanța pretinsă de recurentă (în sensul că anterior scutirea ar fi operat pentru toate lucrările din portofoliul Ministerului Transporturilor). - Cât privește restul criticilor invocate în cuprinsul memoriului de recurs, se constată că acestea constituie, practic, o reiterare a susținerilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Or, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici, sub acest aspect, susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-pârâtă a nesocotit existența judecății anterioare. Aceasta întrucât a motiva recursul presupune formularea unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Însă, în speță, această cerință nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aceste aspecte, limitându-se a prelua și reitera întocmai aceste motive din cuprinsul căii de atac anterioare, care și-au primit deja dezlegare jurisdicțională. Cum recurenta-pârâtă nu a tins la infirmarea considerentelor hotărârii atacate în legătură cu aceste critici, simplele sale susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, în prezenta cale de atac, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate, motiv pentru care acestea nu pot fi primite. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, împotriva deciziei nr. 18/2023 din 18 ianuarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă.