ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirii în cuantum total de 2.010.000 euro, echivalent în RON la data plății, din care 2.000.000 euro cu titlu de daune morale și 10.000 euro daune materiale, aduse ca urmare a decesului fiului reclamantei, B., deces cauzat de fapta ilicită a pârâtei.

La ultimul termen de judecată, prin apărător ales, reclamanta a arătat că renunță la suma de 2000 euro ce reprezintă contravaloarea autoturismului distrus în accident, păstrându-și din petitul privind daune materiale doar pretențiile pentru suma de 8.000 euro, reprezentând contravaloare cheltuieli de înmormântare și cele ocazionate de respectarea tradițiilor și obiceiurilor ortodoxe ale locului, depunând la dosar procura autentificată sub nr. x/09.08.2018 de C., prin care avocatul era împuternicit în prezentul dosar inclusiv cu restrângerea sau retragerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 622 din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în pretenții având ca obiect plata de daune morale și daune materiale reprezentând cheltuieli de înmormântare, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..

A fost respinsă, ca nefondată, solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 2.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune materiale constând în contravaloare autoturism.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în formularea acestui din urmă capăt de cerere.

Prin decizia nr. 416 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 622 din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro daune morale, în echivalent RON la data plății și a sumei de 4.000 euro daune materiale în echivalent RON la data plății.

A obligat pe intimata-pârâtă la plata sumei de 14.520,70 RON cheltuieli de judecată (prima instanță și apel), reprezentând jumătate din onorariul avocațial și expertiză prima instanță, respectiv onorarul avocațial pentru apel.

A respins cererea reclamantei de acordare a sumei de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat - cheltuieli de judecată prima instanță.

Împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, reclamanta A. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, considerând recurenta că, deși instanța a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuși nu a găsit argumente în stabilirea proporției acestei contribuții, considerent pentru care a aplicat dispozițiile art. 1383 teza a II-a C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel avea la dispoziție toate elementele necesare de a stabili proporția răspunderii pârâtei, respectiv a victimei la producerea accidentului. Susține că instanța de apel a reținut că leziunile traumatice constatate (fractură cominutivă de bazin și secționarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural, cu hemoragie externă marcată consecutivă) au legătură directă cu decesul și că aceasta, citând din concluziile expertizelor D., a ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost montat atenuatorul de șoc, s-ar fi exclus perforarea autoturismului și, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au generat decesul conducătorului auto, viteza cu care victima circula neavând relevanță în economia accidentului.

În aceste condiții, chiar dacă victima ar fi avut vreo contribuție la producerea accidentului, având în vedere gravitatea faptei ilicite a pârâtei de a nu monta un element de protecție la capătul parapetului, împrejurarea că pătrunderea acestuia în habitaclu a provocat moartea victimei, față de constatările instanței de apel în sensul că nemontarea acestui element în sine scoate din discuție diverse timpuri de amortizoare de impact și relevanța vitezei, a unghiului de impact, a rezistenței materialelor, apreciază că instanța de apel avea la dispoziție toate elementele necesare stabilirii proporției răspunderii pârâtei, respectiv a victimei la producerea accidentului, care este covârșitoare în sarcina pârâtei, în acest context fiind aplicabile speței dispozițiile art. 1383 teza I C. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1371 C. civ.. Susține că teza stabilită de acest text de lege, respectiv posibilitatea de evitare în tot sau în parte de către victimă a prejudiciului, era imposibil de îndeplinit având în vedere lipsa elementului de protecție de la capătul parapetului, recurenta-reclamantă arătând că nu se poate reține o culpă comună a victimei și a pârâtei, ci doar o culpă exclusivă a pârâtei, care, potrivit art. 1349 și art. 1357 C. civ., are obligația să repare prejudiciul adus reclamantei prin nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau. Consideră că viteza de circulație este lipsită de relevanță cât timp, indiferent de viteză, la momentul impactului cu parapetul aflat în paza/administrarea pârâtei, acesta a pătruns în habitaclu, această pătrundere fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, așa cum cere art. 1351 C. civ.. Ca atare, nu a existat posibilitatea concretă de evitare de către victimă a pătrunderii parapetului în interiorul habitaclului, fapt ce o exonerează pe acesta de orice răspundere. În opinia recurentei-reclamante, expertiza auto ale cărei concluzii si constatări sunt ambigue trebuia înlăturată de către instanța de apel în ceea ce privește calcularea vitezei de deplasare

În ceea ce privește cuantumul stabilit de instanță cu privire la daunele morale, recurenta-reclamantă arată că acesta încalcă dispozițiile art. 1385 C. civ., fiind redus față de valorile încălcate prin fapta ilicită a pârâtei. Face trimitere la probele administrate din care a rezultat prejudiciul moral încercat de recurenta-reclamantă, prin pierderea unicului său fiu, manifestat prin stările depresive pe care aceasta le traversează de la data producerii accidentului și până în prezent, precum și prin compromiterea capacității sale lucrative.

Este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor morale nu trebuie să determine o îmbogățire fără justă cauză, însă se impune ca despăgubirile să fie proporționale cu prejudiciul adus și deopotrivă capabile să îl repare în limite rezonabile. Indică practică judiciară - decizia nr. 1827/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a admis, într-o speță similară, obligarea CNADR S.A. la plata sumei de 1.000.000 euro, recurenta-reclamantă apreciind că este necesară o redimensionare a daunelor morale într-un cuantum rezonabil și echitabil.

Pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat recurs, solicitând în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și rejudecarea litigiului pe fond.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a:

- art. 9 alin. (2), art. 20, art. 22 alin. (6), art. 477 C. proc. civ. în sensul că, reținând cauza spre rejudecare, cu reanalizarea probatoriului deja administrat, instanța de apel a depășit limitele învestirii sale de către apelanta-reclamantă, care a solicitat rejudecarea cauzei în ideea administrării probatoriilor noi și nu rejudecarea prin prisma probatoriului existent;

- art. 1349 și art. 1357 C. civ. și a dispozițiilor incidente ale Normativului AND 593/2021, reinterpretând trunchiat probatoriul și apărările pârâtei, formulate atât în etapa de fond, cât și în cea de apel ceea ce a condus la admiterea unei legături de cauzalitate artificial create.

În dezvoltarea recursului, prezintă caracteristicile de natură tehnică ale celor două dispozitive: "amortizorul de șoc", respectiv "atenuatorul de șoc", susținând că explicațiile expertului au generat confuzie, ce a fost preluată de instanțele de fond. Potrivit art. 1-5, art. 7, art. 10, art. 13, art. 14, art. 17, art. 26, art. 29, art. 33, art. 38 și altele din Normativul AND 593/2021 și anexelor sale, rezultă cu puterea evidenței că parapetul de siguranță și protecție este un element distinct de atenuatorul de șoc, însă, din motivarea instanței de apel, reiese că aceasta nu a înțeles distincția.

Deși prevederile art. 38 "Amortizoare de soc" și menționarea Anexei 7 alături de acest articol pot crea neconcordanță, aceasta nu este de neînlăturat și nu conduce la imposibilitatea înțelegerii și aplicării prevederilor normativului. Menționarea Anexei 7 în titlul art. 38 este, în fapt, o eroare materială a normativului atâta timp cât, pe de o parte, această anexă se referă la atenuatoarele de soc și când/unde anume acestea se pot monta iar, pe de altă parte, amortizoarele de șoc la care face referire art. 38 pentru diferite tipuri de parapet metalic sunt prezentate în Anexele nr. 2 (2/3 - b, 2/3 - c, 2/3 - d), fiind pentru redirecționare. Studierea cu atenție a conținutului Anexei 7 (chiar dacă este numită "amortizoare de șoc"), ar fi condus la concluzia potrivit căreia aceasta reglementează situațiile care conduc la montarea unui atenuator de șoc de impact poziționat întotdeauna în fața unei zone de pericol, a unui obstacol rigid (ceea ce, în speța, nu exista); parapetul metalic de siguranță nu poate fi considerat un obstacol rigid, deoarece, prin însăși structura sa, este deformabil, flexibil, elastic, fiind prevăzut doar cu amortizoare de șoc, ca elemente din structura sa, cu rol de redirecționare a vehiculelor. Ca atare, în mod cu totul eronat reține instanța de apel că "pretinderea nedovedirii legăturii de cauzalitate este fără acoperire probatorie și normativă".

Critică reținerile parțiale ale instanței de apel și înlăturarea unor concluzii pertinente din rapoartele de expertiză, susținând că, în condițiile concrete de producere a accidentului, respectiv prin impact frontal între autoturism și parapetul metalic cu atenuator de impact, la o viteză de deplasare de 85 km/h, "valoarea decelerației (...) ar fi fost de 126G (de 126 de ori valoarea accelerației gravitaționale), ceea ce ar fi dus la decesul tuturor ocupanților autoturismului întrucât limita maximă de suportabilitate a organismului uman este de 30G pe perioade scurte de timp", iar urmările ar fi fost la fel de tragice și cu privire la ceilalți participanți din mașină. Instanța de apel, în mod eronat, a concluzionat că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, din moment ce însuși probatoriul administrat în cauză relevă că lipsa acelui "element de siguranță" nu numai că nu ar fi înlăturat decesul conducătorului auto, dar și că urmările ar fi putut fi mult mai grave, dat fiind viteza cu care a intrat frontal în parapet și conduita la volan lipsită de prudență și cu nerespectarea reglementarilor legale pe care a avut-o conducătorul auto. Ca atare, elementul generator al accidentului a fost culpa conducătorului auto și nu lipsa atenuatorului de soc - dovedindu-se că, însăși existența acestuia, în condițiile concrete de impact ale speței, ar fi condus la consecințe mai grave decât cea produsă.

Nu există o prevedere în Normativ și nici raportat la logica evidentă a situației de fapt în sensul că parapetul de siguranță are rolul de a proteja vehiculele și persoanele în toate situațiile unui accident, ci de a le reține, redirecționa și opri, dar doar în anumite limite de viteză, masă și unghi de lovire.

Contrar susținerilor instanței de apel, arată că este nerelevantă indicarea nivelul de protecție pentru parapetul de siguranță întrucât acesta își dovedește eficiența în condiții normale de exploatare și nu când a fost lovit frontal și nu lateral, sub un unghi de lovire pentru care nu a fost conceput să lucreze și să asigure nivelul de protecție. Consideră că obligația de a monta parapetul de siguranță și protecție (inclusiv cu amortizorul de șoc) a fost îndeplinită, acesta fiind montat ținând cont și de factorii prevăzuți la art. 7 Normativ. Tot în calitate de administrator al drumului, și-a îndeplinit și obligația de semnalizare cu indicator obligatoriu de ocolire la dreapta, tocmai pentru a atenționa participanții la trafic de existența a două sensuri de mers și a evita pătrunderea acestora pe contrasens.

Citând din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, susține că accidentul putea fi evitat de conducătorul auto dacă la intrarea în curba ușoară la dreapta se deplasa după o traiectorie care urmărea raza de curbură a sectorului de drum unde părăsește partea carosabilă, dacă nu ar fi avut preocupări de natură a-i distrage în mod periculos atenția (...) și dacă ar fi respectat prevederile legale cu privire la viteza de deplasare în curba pe un carosabil acoperit cu mâzgă (de 30 km/h).

Referitor la analiza legăturii de cauzalitate de către instanța de apel, critică reținerile acesteia conform cărora vina conducătorului auto este văzută ca o cauză necesară iar lipsa "elementului de siguranță" ca o condiție cauzală, susținând că pot fi considerate drept condiții cauzale care au influență majoră în determinarea existenței sau nu a legăturii de cauzalitate în sarcina pârâtei nerespectarea semnificației și distrugerea indicatorului obligatoriu de ocolire la dreapta (amplasat exact înaintea locului în care s-a produs impactul), distrugerea stâlpului pe care era montat acesta în protejarea conducătorilor auto pentru a evita pericolul, distrugerea a 7 stâlpi din metal care susțineau parapetul și a cea 20 ml de parapet, condiții cauzale care au apărut din cauza vitezei neadecvate, lipsei de experiență la volan concomitentă cu necunoașterea autoturismului (luat în acea zi), respectiv neatenția cauzată de preocuparea de a schimba muzica la radiocasetofon. Or, prin probatoriul administrat, nu s-a făcut dovada certă (îndoiala profitând făptuitorului - in dubio pro reo), dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezența acelui atenuator de șoc ar fi condus la salvarea vieții conducătorului auto ci, din contră, prezența acestuia ar fi dus la urmări mai grave, în condițiile concrete de impact.

Prin urmare, instanța de apel, în mod eronat, a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, din moment ce probatoriul administrat în cauză a relevat că lipsa acelui element de siguranță nu numai că nu ar fi înlăturat decesul conducătorului auto, dar și că urmările ar fi putut fi mult mai grave.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată pentru fondul cauzei, constând în onorariu apărător ales în cuantum de 12.000 RON, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont și de poziția sa procesuală, care în fața instanței de fond a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 451 C. proc. civ., aspect ce nu rezultă din considerentele deciziei.

La 25 februarie 2021 recurenta-pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La 3 martie 2021 recurenta-reclamantă A. a transmis prin e-mail și, ulterior, prin poștă întâmpinare la recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La 22 martie 2021 recurenta-pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a transmis prin e-mail și ulterior prin poștă răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de reclamantă, cu precizarea că în cuprinsul cererii sale de recurs sunt dezvoltate critici de natură a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva deciziei civile nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen la 3 februarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă, în calitate de ascendent privilegiat, împotriva administratorului drumului public, pentru prejudiciul cauzat prin decesul fiului său într-un accident de circulație care a avut loc prin impactul autoturismului cu un parapet de protecție instalat de pârâtă.

Circumstanțele accidentului care a avut loc în ziua de 15 ianuarie 2014, în orașul Târgu Neamț, pe strada x, la intersecția cu strada x, la intrarea pe podul de peste râul Ozana, astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, au fost acelea că bara metalică din capătul parapetului de protecție de pe marginea drumului a pătruns în habitaclul autoturismului condus de fiul reclamantei, a străpuns corpul acestuia și i-a cauzat mai multe traumatisme grave și secționarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural.

Instanța de fond a analizat fapta ilicită imputată pârâtei constând în neamplasarea la nivelul parapetului de protecție a unui dispozitiv tehnic de amortizare a șocului. În acest sens a reținut că, față de modul ambiguu de redactare a Normativului AND 593/2012 și față de concluziile expertizei în specialitatea drumuri și poduri, în cauză s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtei constând în faptul de a nu fi montat, anterior momentului 15 ianuarie 2014, la capătul parapetului de protecție ce desparte sensurile de mers din zona producerii accidentului, respectiv pe DN 15B km 44+852, un atenuator de șoc. A reținut însă, că nu s-a făcut dovada existenței unei legături de cauzalitate între această faptă și prejudiciu, întrucât, față de circumstanțele accidentului (conducătorul auto avea o viteză estimată de 85 km/h, pe un drum în curbă, și preocupări de natură a-i distrage în mod periculos atenția de la trafic, având doar mâna stângă pe volan, nu avea experiență foarte mare la volan, având permisul obținut de mai puțin de un an, iar autovehiculul nu îi era suficient cunoscut, fiind achiziționat în aceeași zi, 15 ianuarie 2014), nu există vreo dovada certă că existența atenuatorului de șoc, la momentul și în condițiile întregului context faptic în care a survenit impactul, ar fi salvat viața șoferului, experții exprimând puncte de vedere privind posibile urmări, care s-ar fi putut produce, ipotetic, în circumstanțele concrete ale accidentului, fără a putea avea certitudinea producerii lor, motiv pentru care a respins acțiunea.

Instanța de apel a admis apelul reclamantei și în parte acțiunea, acordând acesteia daune morale în cuantum de 20.000 euro și 4.000 euro daune materiale.

În esență, instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru anularea hotărârii de primă instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, că probele solicitate în apel nu sunt utile față de împrejurarea că au intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, statuările privind existența faptei culpabile a pârâtei de a nu fi montat la capătul parapetului de protecție un atenuator de șoc ca dispozitiv de absorbție al impactului potrivit art. 43 alin. (2) Normativ, culpa șoferului victimă prin nerespectarea unor prevederi din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 29 alin. (1), art. 35 pct. 1, art. 48), precum și existența unui prejudiciu, rămânând în discuție existența/inexistența legăturii de cauzalitate și culpa concurentă a conducătorului auto victimă a accidentului.

A constatat astfel că fapta reținută și vinovăția (cerută de legea civilă, știut fiind că soluția din penal pe acest aspect nu leagă, potrivit art. 1365 C. civ., instanța civilă), nefiind contestată printr-un apel pe considerente - potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se impun deci și prezentei instanțe, rămânând fără relevanță reluarea apărărilor de către pârâtă pe eventualele distincții dintre noțiunile de atenuator de șoc/dispozitiv de absorbție al impactului și amortizor de șoc, pe existența sau inexistența unei atare obligații ori pe oportunitatea/neoportunitatea montării vreunui sistem de siguranță suplimentar.

Contrar concluziilor primei instanțe, instanța de apel a apreciat că există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, valorificând noțiunea reținută în sentința pronunțată de instanța de fond și necontestată de pârâtă, întemeiată pe efectul de absorbant de impact, indiferent cum este denumit acest dispozitiv, denumire cu privire la care nici experții, nici pârâta nu au căzut de acord față de neconcordanțele din normativ, considerând de necontestat faptul că terminația parapetului trebuia obligatoriu protejată, absența sa ducând la neasigurarea protecției vehiculului condus de victimă la 15 ianuarie 2014 în sensul vizat de Normativul AND 593/2012, deoarece prezența sa ar fi putut duce la multiple alte posibilități de dinamică a accidentului, de care însă, victima nu a avut cum beneficia.

Concluzionând că în raționamentul legăturii de cauzalitate nu are relevanță numai cauza necesară, ci și condițiile cauzale, instanța de apel a evaluat circumstanțele producerii accidentului, menținând concluziile privind culpa concurentă a victimei. Analizând proporția impusă de art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de apel a remarcat faptul că, din probatoriul administrat, nu se desprinde cu certitudine care dintre conduitele culpabile reținute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, ci că toate au concurat spre sfârșitul tragic al șoferului autoturismului; și cum litigiul nu este despre o răspundere a șoferului în solidar cu administratorul drumului în raport de un terț ocupant al autoturismului, se exclude regula instituită de teza I a art. 1383 C. civ., devenind incidentă cea de la teza a II-a a aceluiași text de lege, astfel că a stabilit culpa în proporție de 1/2 în sarcina fiecăruia.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere circumstanțele obiective și subiective invocate și probate (vârsta victimei, relația de filiație și afectivă cu reclamanta, sentimentul inutilității, al imposibilității de a mai repara ceva ori de a preveni astfel de tragedii) și jurisprudența deja conturată pentru cauze similare.

Privitor la cheltuielile de judecată, instanța le-a acordat pe cele suportate de reclamantă în primă instanță (c/val expertize în sumă de 2.600 și 12.000 RON onorariu apărător în proporție de 1/2), iar în apel, onorariu avocat de 7.220,70 RON, integral.

Prima critică din recursul reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. În acest sens, recurenta arată că, deși instanța a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuși nu a găsit argumente în stabilirea proporției acestei contribuții, considerent pentru care a aplicat dispozițiile art. 1383 teza a II-a C. civ.. Susține recurenta că, deși instanța de apel a constatat că leziunile traumatice au legătură directă cu decesul și ar fi fost evitate dacă ar fi fost montat atenuatorul de șoc, nefiind relevantă viteza cu care victima circula, elementele reținute permiteau instanței să stabilească o răspundere a pârâtei în proporție covârșitoare și să aplice dispozițiile art. 1383 teza I C. civ., chiar dacă ar fi reținut și contribuția victimei la producerea accidentului.

Critica este nefondată.

Dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; precum și când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speță, nu poate fi reținută niciuna dintre aceste teze.

Astfel, instanța de apel, analizând pe fond condiția legăturii cauzale între fapta ilicită și prejudiciu, a reținut că lipsa elementului de siguranță are valoare cauzală în producerea prejudiciului, valorizat în lanțul cauzal și circumstanțele concrete ale producerii accidentului (neadaptarea vitezei la condițiile meteorologice nefavorabile, lipsa de experiență și de atenție a șoferului, împrejurarea că autoturismul fusese achiziționat în acea zi, nefiindu-i suficient cunoscut, precum și nerespectarea indicatoarelor de circulație). În acest sens, a apreciat că din circumstanțele factuale astfel cum au rezultat din probele administrate nu se poate stabili cu certitudine care dintre conduitele culpabile reținute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, toate concurând spre sfârșitul tragic al șoferului. Reținând culpa concurentă potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., în lipsa unor elemente care să facă posibilă stabilirea contribuției fiecărui părți implicate în accident, care să stea la baza repartizării reparației între acestea, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1383 teza a II-a C. civ., stabilind în sarcina pârâtei o cotă de 1/2 din prejudiciu.

Raționamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu i se poate asocia acestuia un viciu de nemotivare întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili o măsură distinctă în care fiecare dintre acțiunile calificate ca fiind fapte prejudiciabile au contribuit la cauzarea prejudiciului, aplicând astfel prezumția instituită de art. 1383 teza a II-a C. civ.

Un alt motiv de recurs invocat în cauză întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit art. 1371 C. civ.. Susține recurenta că victima nu avea posibilitatea de evitare în tot sau în parte a prejudiciului, față de lipsa elementului de protecție de la capătul parapetului, astfel că nu se poate reține o culpă comună a victimei și a pârâtei, ci doar o culpă exclusivă a pârâtei. Consideră că viteza de circulație este lipsită de relevanță cât timp, indiferent de viteză, la momentul impactului cu parapetul aflat în paza/administrarea pârâtei, acesta a pătruns în habitaclu, această pătrundere fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, așa cum cere art. 1351 C. civ., ceea ce o exonerează pe victimă de orice răspundere.

Prin critica astfel formulată, recurenta invocă un caz de forță majoră, considerând că victima este exonerată de răspundere, neputând, indiferent de comportamentul său, să înlăture faptul prejudiciabil.

Critica privind incidența unui caz de forță majoră este formulată omisso medio și nu va fi analizată în condițiile în care, în apel, reclamanta a combătut exclusiv netemeinicia reținerii de către instanța de fond a vitezei de deplasare ca element cauzal și a solicitat instanței să constate că "în mod covârșitor, vina de a nu fi montat un amortizor de șoc, precum și dispozitive reflectorizante aparține pârâtei". Aceasta nu a invocat explicit forța majoră ca motiv de înlăturare în totalitate a culpei victimei, ci a susținut că, "în măsura în care se reține că victima a avut o parte din vină, aceasta este mai mică în comparație cu vina intimatei pârâte care nu a respectat obligațiile impuse de lege."

În ceea ce privește problema culpei exclusive a pârâtei, recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel în constituirea lanțului cauzal, reiterând doar aserțiunile referitoare la lipsa de relevanță a vitezei de impact, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că determinarea sa, realizată prin raportul de expertiză, nu a fost contestată de reclamantă. Or, înlăturarea dintre cauzele accidentului a vitezei neadaptate condițiilor de circulație, motivată pe interpretarea coroborată a probatoriului, reprezintă un element de fapt ce nu poate fi reevaluat de instanța de control judiciar în recurs.

O altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost aceea în sensul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1385 C. civ., întrucât ar fi stabilit un cuantum al daunelor morale redus față de valorile încălcate prin fapta ilicită a pârâtei și nu ar fi luat în considerare probele administrate din care a rezultat starea depresivă pe care reclamanta o traversează și compromiterea capacității sale lucrative, apreciind că este necesară o redimensionare a daunelor morale într-un cuantum rezonabil și echitabil, ținând cont și de jurisprudența instanțelor naționale.

Critica nu poate fi analizată în recurs întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie a soluției pronunțate în apel, întemeiată pe o solicitare de reapreciere a probatoriului administrat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Or, argumentele expuse de recurenta reclamantă se circumscriu unor chestiuni de fapt ale cauzei, respectiv unor aspecte legate de administrarea probatoriilor, ce nu pot fi analizate de către instanța de recurs în controlul de legalitate specific acestei căi de atac. În plus, jurisprudența instanțelor nu reprezintă un izvor de drept pentru a fi invocată drept criteriu de legalitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor, acestea fiind evaluate în raport de circumstanțele factuale specifice fiecărui caz în parte.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., într-o primă critică formulată, aceasta a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a art. 9 alin. (2), art. 20, art. 22 alin. (6), art. 477 C. proc. civ. în sensul că, reținând cauza spre rejudecare, cu reanalizarea probatoriului deja administrat, instanța de apel a depășit limitele învestirii sale de către apelanta-reclamantă, care a solicitat rejudecarea cauzei prin administrarea unor probatorii noi și nu prin prisma probatoriului existent.

Critica astfel formulată, este nefondată.

Solicitarea părții adresate instanței de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, nu poate fi valorizată decât în condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege menționat. Or, chestiunea încălcării dreptului de dispoziție al părții sau a limitelor învestirii în ceea ce privește devoluțiunea cauzei în apel, pe lângă faptul că interesul de a o invoca revine, de principiu, părții care a formulat cererea, este incidentă sub aspectul chestiunilor de fapt și de drept analizate, și nu a soluției procedurale pe care instanța este ținută a o aplica în raport de cele constatate. De altfel, instanța de apel a înlăturat motivat această solicitare, argumentând de ce nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurentă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este cea privind interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. și a dispozițiilor incidente ale Normativului AND 593/2021, considerând recurenta că au fost interpretate trunchiat probatoriul și apărările pârâtei, formulate atât în etapa de fond, cât și în cea de apel, ceea ce a condus la admiterea unei legături de cauzalitate artificial create.

Pentru a combate reținerea de către instanța de apel ca fiind îndeplinită condiția răspunderii civile delictuale a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, recurenta utilizează următoarele argumente:

-instanțele de fond au confundat caracteristicile tehnice ale celor două dispozitive: "amortizorul de șoc", respectiv "atenuatorul de șoc", acestea fiind elemente distincte. Eroarea materială din Normativ nu împiedica instanța să stabilească că amortizoarele de șoc, la care face referire art. 38, sunt pentru redirecționare, iar montarea unui atenuator de șoc de impact se face doar în fața unei zone de pericol, a unui obstacol rigid (ceea ce, în speță, nu există). Consideră că și-a îndeplinit obligația de a monta parapetul de siguranță și protecție (inclusiv cu amortizorul de șoc), ținând cont de factorii prevăzuți la art. 7 din Normativ;

-greșit instanța de apel a reținut că vina conducătorului auto este văzută ca o cauză necesară, iar lipsa "elementului de siguranță" ca o condiție cauzală, recurenta considerând că nu s-a făcut dovada certă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezența atenuatorului de șoc ar fi condus la salvarea vieții conducătorului auto, din contră, prezența acestuia ar fi condus la urmări mai grave, în condițiile concrete de impact, elementul generator al accidentului fiind culpa conducătorului auto și nu lipsa atenuatorului de șoc.

Primul argument utilizat în susținerea acestui motiv de recurs este cel referitor la faptul că instanțele ar fi confundat cele două elemente tehnice în analiza nerespectării obligației pârâtei de a le monta corespunzător, obligație a cărei încălcare a determinat reținerea, în sarcina sa, a unei fapte ilicite. Or, existența faptei ilicite săvârșite de pârâtă nu poate fi analizată în recurs, în modalitatea pretinsă de recurentă, în condițiile în care instanța de apel a reținut că fapta ilicită a fost stabilită în primă instanță iar pârâta nu a formulat apel împotriva considerentelor, pentru a combate această statuare, motiv pentru care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. În recurs, pârâta nu a criticat această dezlegare, limitându-se în a relua, pe fond, aspectele ce țin de soluția tehnică pe care era obligată sau nu să o implementeze în acel sector de drum. Cum acest aspect a fost tranșat definitiv încă din fața primei instanțe în sensul că "în cauză s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtei constând în faptul de a nu fi montat, anterior momentului 15 ianuarie 2014, la capătul parapetului de protecție ce desparte sensurile de mers din zona producerii accidentului, respectiv pe DN 15B km 44+852, un atenuator de șoc", instanța de apel a statuat corect că "fapta reținută și vinovăția (...), nefiind contestată printr-un apel pe considerente - potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se impune deci și prezentei instanțe, rămânând fără relevanță reluarea apărărilor de către pârâtă pe eventualele distincții dintre noțiunile de atenuator de șoc/dispozitiv de absorbție al impactului și amortizor de șoc, pe existența sau inexistența unei atare obligații, ori pe oportunitatea/neoportunitatea montării vreunui sistem de siguranță suplimentar conform solicitării." Prin urmare, în lipsa unei critici cu privire la modalitatea în care a fost reținută autoritatea de lucru judecat, existența sau nu a faptei ilicite nu mai poate fi repusă în discuție.

Un alt argument al recurentei este cel potrivit căruia instanța de apel ar fi reținut greșit că vina conducătorului auto este doar o cauză necesară, nu exclusivă, coroborând-o cu o altă condiție cauzală, respectiv "lipsa elementului de siguranță". Astfel, recurenta susține că elementul generator al accidentului a fost culpa conducătorului auto și nu lipsa atenuatorului de șoc și că nu s-ar fi făcut dovada certă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezența acelui atenuator de șoc ar fi condus la salvarea vieții conducătorului auto ci, din contră, prezența acestuia ar fi condus la urmări mai grave, în condițiile concrete de impact.

Aserțiunea recurentei nu poate fi primită. În primul rând, instanța de recurs reține că, în apel, a fost înlăturată concluzia raportului de expertiză referitoare la urmările potențial mai grave în cazul instalării atenuatorului de șoc, instanța reținând că este o concluzie bazată pe alte tipuri ipotetice de dispozitive de acest gen care nu s-au aflat în viziunea părților. Pe de altă parte, susținerea că, pentru a fi reținută legătura de cauzalitate, ar fi fost necesară o dovadă mai presus de orice îndoială că prezența acelui atenuator de șoc ar fi condus la salvarea vieții conducătorului auto reprezintă o cerință excesivă și lipsită de temei legal, în condițiile în care, în lanțul cauzal, pot exista mai mulți factori care concurează la producerea prejudiciului, atât factori care au declanșat cauzalitatea, cât și cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o. Or, în cauză, instanța de apel nu a reținut culpa exclusivă a pârâtei în producerea accidentului, ci un concurs de fapte prejudiciabile care au constituit un complex cauzal, în care a inclus atât acțiunea cauzală, cât și pe cele care au făcut-o posibilă, în sensul că lipsa elementului de siguranță, coroborat cu acțiunile și circumstanțele particulare în care se afla victima, au dus la decesul acesteia.

Recurenta a criticat și modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în primă instanță, susținând că instanța de apel nu a ținut cont de poziția sa procesuală prin care a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 451 C. proc. civ.. Această critică, vizând dreptul de apreciere al instanței, recunoscut de lege, de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată sub forma onorariului avocațial, nu reprezintă un aspect de legalitate ci de temeinicie, întrucât constituie o chestiune de apreciere a calității și cantității activității apărătorului și nu o încălcare a unei norme procesuale, motiv pentru care nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară de atac.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține va reține legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., cu opinie majoritară, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2022.

Cu opinie separata:

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În opinia separată, solutia de admitere a recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă,de casare a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel are în vedere următoarele aspecte din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurente și a incidenței dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. .

În ce priveste incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva sustinerilor în sensul că "hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât deși instanța a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuși nu a găsit argumente în stabilirea proporției acestei contribuții, considerent pentru care a aplicat dispozițiile art. 1383 teza a II-a C. civ..", precum și în sensul că " deși instanța a reținut că leziunile traumatice constatate (fractură cominutivă de bazin și secționarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural, cu hemoragie externă marcată consecutivă) au legătură directă cu decesul citând din concluziile expertizelor D., a ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost montat atenuatorul de șoc, s-ar fi exclus perforarea autoturismului și, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au generat decesul conducătorului auto, viteza cu care victima circula neavând relevanță în economia accidentului", opinia separată reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv, sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Astfel, instanța de judecată trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Or, raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C . pr civ., în condițiile în care în analiza gradului de culpabilitate de 1/2 a pârâtei și a victimei în producerea accidentului, nu sunt redate argumentele de drept și de fapt în ce privește stabilirea proporției acestei contribuții, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1383 teza a II-a C. civ.." deși instanța reține " că art. 1371 alin. (1) C. civ., impune sarcina de a determina proporția de culpabilitate"". Opinia separată observă că deși se reține o culpă de 50% a victimei și a pârâtei nu sunt redate argumentele de fapt și de drept ce au determinat efectiv acest procent de culpabilitate în condițiile în care instanța de apel a reținut în pg. 24 paragraf 2, și ultim, în ce priveste culpa pârâtei determinată de lipsa " amortizorului " că ", dacă ar fi fost montat, din însăși materialitatea sa și însuși scopul pentru care a fost instituit, reiese că s-ar fi exclus perforarea autoturismului și, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au survenit în fapt și, indiscutabil (vezi raport necropsie), au generat decesul conducătorului auto"; că" nu trebuie ignorat nici faptul că pârâta, apărându-se pe legătura de cauzalitate a indus constant ideea de culpă a conducătorului auto, ignorând că în calitatea sa de administrator de drum nu și-a îndeplinit ireproșabil măcar obligațiile datorate, nu și cele de diligență"; totodată a acreditat cinic varianta parapetului de siguranță menit a asigura siguranța doar în conditii de exploatare normale (și cum are loc accidentul?) deși acceptă că situațiile sunt total diferite în trafic, cu multe variabile, iar scopul instituirii obligației montării sale, cu toate elementele de siguranță, îl constituia tocmai protecția vehiculelor și a persoanelor în toate situațiile unui accident, majoritatea atipice. De altfel, se observă că, în mod logic, normele de protecție citate nu vizează un participant la trafic care urmează traseul normal, ci tocmai situațiile în care, dintr-un motiv sau altul, imputabil sau nu șoferului, autoturismul se îndreaptă către parapet. A disocia cazurile în care șoferul are o culpă de cele în care acestuia nu i se poate reține nici una, ar transforma normativul într-un non sens, din moment ce în orice caz de impact, parapetul acționează în același fel. Parapetul se numește de protecție și siguranță, iar, apărarea intimatei tinde a-l considera ca protectiv și de siguranță doar pentru șoferii care intră din eroare în acesta. Fapt de neacceptat".(pg. 25 din hotărâre). Opinia separată constată că, instanța de apel deși în considerente are în vedere " că art. 1371 alin. (1) C. civ., impune sarcina de a determina proporția de culpabilitate", fiind evidențiate atât aspecte legate de conduita pârâtei cât și de conduita victimei reține totuși "că din probatoriul administrat nu se desprinde cu certitudine care dintre conduitele culpabile reținute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, ci că toate au concurat spre sfârșitul tragic al șoferului autoturismului" și ca atare face aplicabilitatea doar a dispozițiilor art. 1383 C. civ., teza 2 potrivit cărora "Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului", respectiv stabilirea culpei în proporție de 1/2 fiecare". Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ., prevăd că: "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Astfel, opinia separată are în vedere că acest text de lege reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenție sau din culpă". Consecința aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Or, dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ., nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. În ce privește fapta ilicită, aceasta este o condiție a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altuia. Or, în cauză pentru stabilirea gradului de culpabilitate se impunea o analiză a tuturor aspectelor de fapt și de drept prin prisma dispozițiilor cuprinse în art. 1371 alin. (1) C. civ., și respectiv în decizia nr. 12/2016 Înalta Curte de C