Decizia nr. 2060/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 170/2021 a Tribunalului Brașov

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat-o în judecată pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru prejudiciului suferit ca urmare a decesului fiului, respectiv, fratelui lor, F., după cum urmează; reclamantei A., 200.000 euro, reprezentând daune morale, și suma de 4.750 RON, daune materiale, reclamantului B., suma de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, și suma de 1.750 RON, daune materiale, iar, fiecăruia dintre reclamanții C., D. și E. suma de 100.000 euro, cu titlu de daune morale. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 C. proc. civ., pe prevederile O.U.G. nr. 195/2002 și ale O.G. nr. 43/1997, precum și pe dispozițiile art. 1357, art. 1376, art. 1377, art. 1381, art. 1382, art. 1390 și următ. din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 170/S din 12 iulie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 1654/Ap din 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A., B., C., D., E. împotriva sentinței nr. 170/S din 12 iulie 2021, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Recursul Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., C., D. și E., în nume propriu și în calitate de succesori ai reclamantului inițial B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. În susținerea recursului, reclamanții, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii istoricului cauzei, au arătat că soluția curții de apel este greșită, fiind rezultatul interpretării eronate a mai multor norme legale din care reiese că administratorul drumului, potrivit art. 1357 C. civ., trebuie să răspundă și pentru cea mai mica culpă. Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei și prejudiciu, recurenții au susținut că, potrivit concluziilor expertizei tehnice efectuate în dosarul de fond (dar și ale raportului de expertiză întocmit în faza de urmărire penală), cauza producerii accidentului a constituit-o atât viteza conducătorului auto, cât și lipsa parapetului și montarea, pe segmente, în mod defectuos a capetelor acestuia, cu capătul liber în pământ, responsabilitatea pentru montarea corespunzătoare a acestor elemente de siguranță rutieră revenind intimatei. Lipsa parapetului de protecție pe o distanță de 30,9 m, dar și montarea segmentului de parapet cu capătul liber în pământ, care a condus la escaladarea acestuia de către autoturismul x, la desprinderea de la sol, la planare, la impactul cu solul și la decesul conducătorului auto, reprezintă o încălcare a obligațiilor legale referitoare la întreținerea corespunzătoare a drumului național DN 13, care reveneau intimatei, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) teza 1 din O.G. nr. 43/1997 - "Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță de către administratorul drumului." Recurenții au făcut mențiune despre adresa nr. x/11.01.2016 emisă de Direcția Regională de Drumuri și Poduri, anexată cererii de chemare în judecată, din care reiese că intimata avea cunoștință despre lipsa unor segmente din parapetul metalic de protecție, din cauza unor accidente care au avut loc în decursul anilor, însă, până la data producerii accidentului nu a depus niciun demers în sensul reinstalării acestui element de siguranță. Prin adresa nr. x/01.09.2014, atașată, de asemenea, cererii de chemare în judecată, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a solicitat expres Direcției Regionale de Drumuri și Poduri luarea măsurilor necesare pentru creșterea gradului de siguranță a circulației rutiere, în vederea prevenirii pierderii vieților omenești. Neexecutarea acestei remedieri a condus la producerea accidentului. Potrivit Normativului AND 593/2012 pentru sisteme de protecție pentru siguranța circulației pe drumuri, poduri și autostrăzi, art. 3 și 4 din secțiunea I, parapetul are rolul de a diminua la maxim efectul producerii unui accident rutier sau chiar redresarea autovehiculului. Recurenții au apreciat că raționamentul instanței de apel conform căruia, în absența faptei victimei, lipsa parapetului nu avea niciun rol în producerea rezultatului vătămător este greșit. Potrivit art. 40 din O.G. nr. 43/1997, drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute de administratorul drumului în stare corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță. Or, potrivit adreselor mai sus menționate, administratorul drumului cunoștea problemele de siguranță ale acestui tronson de drum și nu a luat măsuri pentru creșterea gradului de siguranță a circulației rutiere în vederea prevenirii pierderii vieților omenești, astfel că, în concordanță cu dispozițiile art. 1357 C. civ. trebuie să răspundă și pentru cea mai mică culpă. Îngroparea în pământ a capetelor parapetelor, ca o măsură de protecție, nu este dispoziție legală, care să respecte normativele privind administrarea, exploatarea, întreținerea și repararea drumurilor. Neglijența în îndeplinirea atribuțiilor ce țin de administrarea drumurilor, neluarea măsurilor de montare a parapetului, de semnalizare a lipsei acestuia și de înlăturare a pericolului, în condițiile în care exista obligația legală de întreținere continuă a drumului, astfel încât să se poată circula în condiții de siguranță, reprezintă o inacțiune culpabilă a intimatei ce trebuie sancționată de instanță (sub aspectul răspunderii civile delictuale, vinovăția presupune atât modalitatea intenției, cât și pe cea a culpei, în dreptul civil răspunderea civilă delictuală operand, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, fiind indiferent gradul acesteia pentru repararea prejudiciului, care trebuie să fie integrală). Astfel, au arătat recurenții că în mod greșit instanța de apel a reținut că defunctul este unicul vinovat de producerea accidentului, întrucât, din situația de fapt și din dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 40 din O.G. nr. 43/1997, Normativul privind administrarea, exploatarea, întreținerea și repararea drumurilor 554-94, Normativul AND 593/2012, art. 1357 și art. 1376 C. civ., trebuie antrenată răspunderea administratorului drumului și pentru cea mai mică culpă.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2022, intimata a solicitat respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat. Pe cale de excepție, a susținut nulitatea recursului pentru invocarea formală a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a lipsei de argumente juridice referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare la 13 mai 2022, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin încheierea din 27 octombrie 2022, Înalta Curte a respins excepția de nulitate invocată de intimată, considerând că cererea de recurs este motivată în fapt și în drept, fiind dezvoltate motive de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, este de reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală este promovată de reclamanți împotriva administratorului drumului public pe care a avut loc accidentul rutier soldat cu decesul fiului, respectiv fratelui lor, F.. Reclamanții au imputat pârâtei lipsa a două segmente de parapet de protecție pe partea dreaptă a drumului și montarea segmentului de parapet cu capul liber în pământ, care au condus, susțin ei, la escaladarea acestuia de către autoturismul condus de defunctul F., desprinderea acestuia de la sol și apoi la impactul cu solul, ceea ce a fost de natură să producă decesului conducătorului auto, considerând că aceasta reprezintă o încălcare a obligațiilor legale, referitoare la întreținerea corespunzătoare a drumului național DN13, care revin părții menționate, conform prevederilor art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997. Instanțele devolutive au constatat lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, reținând, în baza probei cu expertiză tehnică administrate, că viteza excesivă a fost cea care a condus la pierderea de către conducătorul auto a controlului asupra mașinii pe care o conducea, iar elementul referitor la absența pe anumite porțiuni de drum a parapetului de protecție a avut un rol în dinamica accidentului, la fel ca operațiunea de împământare doar pe anumite segmente de drum a capătului liber de parapet, nefiind însă cauze determinante în producerea acestuia. Instanța de apel a apreciat că elementele de protecție corect montate au fost escaladate de autovehicul ca urmare a nerespectării regimului legal de viteză de către victimă. Cu privire la lipsa parapetului metalic pe un segment de drum, a considerat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile legale de păstrare a elementelor de siguranță rutieră în condiții corespunzătoare, astfel cum dispun art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., art. 40 din O.G. nr. 43/1997 și Normativul AND 593/2012, însă lipsește raportul de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și producerea decesului conducătorului auto, întrucât, și în lipsa parapetului metalic lateral, accidentul putea fi evitat dacă autovehiculul x ar fi circulat cu o viteză inferioară celei critice de derapare, determinată la valoarea de 80km/h, care era oricum superioară limitei legale pentru deplasarea în curbe deosebit de periculoase, conduita preventivă a conducătorului auto începător, în acord cu legea, fiind un element cert științific care ar fi făcut ca evenimentul să nu se producă, omisiunea pârâtei neavând, astfel cum corect a stabilit și prima instanță, rolul de condiție cauzală. A fost reținută culpa victimei care nu a respectat nici prevederile art. 50 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 rep., care stabilesc pentru conducătorii auto cu mai puțin de 1 an practică de conducere o limită maximă de viteză redusă cu încă 20 km/h sub viteza maximă admisă de lege, și care se raportează la regimul legal de viteză stabilit de lege pentru zona în care s-a produs evenimentul rutier. Recurenții reclamanți au criticat acest raționament, invocând, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.. Susțin că pârâta a încălcat obligațiile legale ce îi reveneau referitoare la întreținerea corespunzătoare a drumului național DN 13, conform art. 40 alin. (1) teza 1 din O.G. nr. 43/1997 - "Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță de către administratorul drumului", răspunderea civilă delictuală operând, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, în cauză fiind dovedită neglijența pârâtei în îndeplinirea atribuțiilor ce țin de administrarea drumurilor. Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei și prejudiciu, cauza producerii accidentului, afirmă aceștia, a constituit-o atât viteza conducătorului auto, cât și lipsa parapetului de protecție, cu rol de a diminua la maxim efectul producerii unui accident rutier sau chiar de redresare a autovehiculului, pe o distanță de 30,9 m, precum și montarea, pe segmente, în mod defectuos a capetelor, cu capătul liber în pământ, ce au condus la escaladarea acestuia de către autoturismul x, desprinderea de la sol, la planarea, impactul cu solul și la decesul conducătorului auto. Consideră că îngroparea în pământ a capetelor parapetelor, pentru protecție, nu este o măsură legală, care să respecte normativele privind administrarea, exploatarea, întreținerea și repararea drumurilor. Critica este nefondată. Astfel, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut că există o faptă ilicită omisivă a pârâtei care nu a acționat la timp pentru montarea parapetului lipsă, iar în acest mod pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile legale de păstrare a elementelor de siguranță rutieră în condiții corespunzătoare. În ceea ce privește îngroparea în pământ a capetelor parapetelor, acesta a fost considerată de instanța de apel drept un element de protecție corect montat, recurenții neaducând, sub acest aspect, argumente juridice pentru a combate această concluzie. Cu toate acestea, existența faptei ilicite, și chiar a vinovăției, nu sunt suficiente pentru declanșarea mecanismului răspunderii civile delictuale, întrucât, în cauză, corect s-a reținut că lipsește una dintre condițiile ce trebuie întrunite cumulativ, și anume legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul reprezentat de decesul conducătorului auto. Stabilirea raportului de cauzalitate presupune identificarea circumstanței care se află într-un raport suficient de caracterizat pentru a fi reținută în câmpul cauzal ca indispensabilă producerii prejudiciului și înlăturarea acelor elemente care nu sunt eficiente cauzal și nici nu au drept consecință favorizarea sau agravarea efectelor dăunătoare. Raportat la dinamica și împrejurările producerii accidentului, astfel cum au fost reținute de instanțele devolutive în baza raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, elementele de siguranță rutieră nu au avut un rol determinant în producerea accidentului, raportat la celelalte circumstanțe care au avut ca efect direct decesul conducătorului auto, respectiv nerespectarea limitelor de viteză atât din perspectiva obligației de a conduce preventiv, cât și a sectorului de drum marcat de o curbă deosebit de periculoasă, cu limitare de viteză la 50 km/h, locul accidentului fiind în afara localității (art. 123 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002). Prin urmare, viteza de 95 km/h, peste cea critică de derapare de 80km/h, neadaptată circumstanțelor în care se deplasa, a făcut ca victima să piardă controlul autoturismului, aceasta fiind cauza principală și determinantă a accidentului. Doar în situația în care viteza legală ar fi fost respectată, s-ar fi pus problema intervenției altor factori cu legătură cauzală în producerea prejudiciului. Instanța de apel a reținut corect, raportat la concluziile raportului de expertiză, că "aprecierea unor alte consecințe ale evenimentului, în condițiile în care parapetul ar fi fost montat este o situație ipotetică ce nu poate fi evaluată corect, iar prima instanță a stabilit întemeiat că această susținere a reclamanților constituie o speculație, pe când conduita preventivă a conducătorului auto, în acord cu legea este un element cert științific care ar fi făcut ca evenimentul să nu se producă" și că "specularea unor date necunoscute nu este aptă să demonstreze relația de cauzalitate dintre omisiunea pârâtei și producerea accidentului, aceasta trebuind dovedită prin mijloacele legale de probă, iar nu reținută pe baza unor afirmații", aserțiuni necombătute de reclamanți prin argumente cu valoare științifică egală. În consecință, în condițiile unui concurs de fapte prejudiciabile concurente, nu se poate reține decât acțiunea cauzală, cea care a dus la decesul victimei și nu acele elemente pentru care nu s-a dovedit științific că ar fi influențat direct producerea prejudiciului. Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauză au fost corect aplicate dispozițiile art. 1357 C. civ., nefiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.