ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1087/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 07.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata sumei de 989.928,58 RON, din care 61.870,54 RON reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții; 61.870,54 RON penalități de întârziere calculate - fără a depăși suma datorată - la suma de 4.850 RON reprezentând cota de 0,1% prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991, 433.094.75 RON reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcții, cotă instituită prin art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și 433.094.75 RON reprezentând penalități de întârziere calculate - fără a depăși suma datorată - conform art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Prin sentința civilă nr. 1552 din 19 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate și penalitățile de întârziere calculate cu privire la aceasta.

A respins aceste capete de cerere, ca prescrise.

A respins excepția prescripției cu privire la cota de 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate și penalitățile de întârziere calculate cu privire la aceasta.

A admis în parte cererea formulată de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Regional în Construcții Sud-Est, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța.

A obligat pârâta la plata sumei de 433.094,75 RON reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcții și la plata sumei de 433.094,75 RON penalități de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 296 din 22 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă a respins ambele apeluri formulate de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții, prin Inspectoratul de Stat în Construcții Sud-Est, și de apelanta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, împotriva sentinței civile nr. 1552/19.10.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 296 din 22 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recursuri reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și pârâta Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța.

4.1. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Inspectoratul de Stat în Construcții a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de acesta.

După reluarea pe scurt a situației de fapt din dosar, arată că apreciază ca fiind nelegală hotărârea Curții de Apel București, față de pronunțarea acesteia cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, rezumându-se la afirmația că nu se putea deduce din probele administrate dacă în cauză era aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44/2019 pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

În speță, motivarea nu conține silogismul judiciar pe care s-a întemeiat soluția și nici expunerea argumentelor fundamentale care prin conținutul lor sunt susceptibile să fundamenteze soluția instanței.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 și art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009.

Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită, încălcarea unor principii generale de drept.

Susține recurentul, contrar celor reținute de instanțele de fond, că soluția pe excepția prescripției dreptului material la acțiune este greșită, că în cauză sunt incidente dispozitiile Codului administrativ de procedură fiscală în vigoare la momentul recepției cu referire la art. 91 din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia termenul de prescripție este cel de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie ale anului următor celui în care s-a născut obligația de plată.

Afirmă că intimata - pârâtă nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, în sensul că nu a adus la cunoștiința Inspectoratului de Stat în Construcții data și ora începerii lucrărilor de contrucții și nici nu a achitat o sumă în valoarea echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate.

Astfel, instanța de apel, în mod greșit a calculat termenul de prescripție de 5 ani de la data de 01.01.2012 și a apreciat că s-a împlinit la data de 01.01.2017, ignorând astfel condiția conform căreia reclamanta să fi cunoscut acest moment. Termenul se calculează în același mod, dar prin raportare la data luării la cunoștință a recepției la terminarea lucrărilor de construcții.

Conform art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate.

Se invocă de către recurent decizia nr. 13/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Susține că deși hotărârea se referă la accesiunea imobiliară, este evident că fără efectuarea recepției o construcție nu poate fi considerată finalizată deoarece în lipsa unei hotărâri judecătorești care să țină loc de titlu de proprietate, construcția nu poate fi înscrisă în evidențele de carte funciară.

Din perspectivă fiscală, momentul recepției la terminarea lucrărilor de construcții este acela la care se cunoaște în concret valoarea lucrărilor realizate și în consecință întinderea obligațiilor de plată ale persoanei care a edificat o construcție.

În aceste condiții, consideră că termenul de prescripție pentru sumele datorate cu titlu de cote de 0,1% și și 0,7% începe să curgă de la recepția la terminarea lucrărilor de construcții, întrucât acesta este momentul la care se cunosc obligațiile de plată ale investitorului.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, beneficiarul autorizației de construire are obligația ca la terminarea lucrărilor să regularizeze taxa pentru autorizația de construire. Odată cu regularizarea acestei taxe, beneficiarii autorizației de construire vor regulariza și celelalte cote prevăzute de lege.

Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor anterior menționate rezultă faptul că doar la finalizarea lucrărilor de construcții, respectiv la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în cuprinsul căruia, potrivit dispozițiilor legale, se precizează valoarea finală a lucrărilor în raport cu care se stabilește valoarea creanței, această creanță izvorâtă din dispozițiile 30 din Legea nr. 50/1991 și ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 devine certă, lichidă și exigibilă.

Conchizând, solicită a se avea în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții cu consecința admiterii recursului, casarea în parte a sentinței civile nr. 552/19.10.2021 pronunțate de Tribunalul București, în sensul admiterii acțiunii în tot și obligării inimatei - pârâte la plata sumei totale de 989.928,58 RON, reprezentând contravaloarea cotelor de 0,1% și 0,7% și penalități de întârziere aferente.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

4.2. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate si, în rejudecare, modificarea în parte a deciziei civile nr. 296/22.02.2023 în sensul admiterii apelului formulat de aceasta, cu consecința respingerii pretențiilor în cuantum total de 195.972,74 RON, ca fiind prescrise.

În motivare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost data cu încălcarea/aplicarea greșita a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., precum si a dispozițiilor art. 2523 din același cod, prin raportare la dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, despre care apreciază că nu sunt incidente în cauză, întrucât deoarece aceasta nu a ascuns reclamantului executarea lucrărilor realizate în baza Autorizației de construire nr. x/20.04.2011, acest fapt fiind dovedit de înștiințarea privind începerea lucrărilor emisă de instituția pârâtă în data de 08.11.2011, transmisă si înregistrata la I.S.C. sub nr. x/09.11.2011.

Solicită a se avea în vedere că, potrivit art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 63/2001 privind înființarea Inspectoratului de Stat in Construcții " Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. este obligat sa participe la toate fazele determinante stabilite prin proiect si acceptate de inspectoratele teritoriale în construcții", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții "I.S.C. răspunde de exercitarea controlului statului cu privire la aplicarea unitară a prevederilor legale în domeniul calității construcțiilor, în toate etapele și componentele sistemului calității în construcții".

Pe cale de consecință, ținând cont de faptul că reclamantul a fost informat cu privire la începerea lucrărilor, iar pe parcursul executării lucrării I.S.C. era obligat să participe la toate fazele determinante de execuție a lucrării, consideră pârâta că nu se poate retine incidența în cauză a dispozițiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ.

Mai mult, având in vedere faptul ca art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 prevede faptul că suma echivalentă cotei de 0,7% se calculează și se virează eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor, fiind vorba de prestații succesive, în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 2526 din C. civ., potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă.

Mai arată recurenta că, prin apelul formulat împotriva sentinței fondului, aceasta a arătat faptul că a efectuat în anul 2012 o serie de plăți către prestatorul A. S.R.L., care a executat lucrările și a emis facturi fiscale, respectiv:

- factura nr. VGA 40110021/21.06.2012 în cuantum de 459.620,33 RON și factura nr. VGA 4011003.4/26.06.2012 în cuantum de 1.243.529,82 RON, achitate în data de 02.08.2012 cu O.P. nr. x/02.08.2012 suma de 1.565.799,34 RON și cu O.P. nr. x/02.08.2012 suma de 137.350,81 RON;

- factura nr. VGA 20111450/23.07.2012 în cuantum de 1.756.486,68 RON, factura nr. VGA 40110091/17.10.2012 în cuantum de 5.049.515,72 RON și factura nr. VGA 20111515/17.10.2012 în cuantum de 5.488.900,74 RON, achitate în data de 17.10.2012 cu O.P. nr. x/17.10.2012 suma de 11.303.306,70 RON și cu O.P. nr. x/17.10.2012 suma de 991.596,44 RON.

Astfel, arată că în cursul anului 2012 au fost efectuate plăți în cuantum total de 13,998.053,29 RON, iar cota de 0,7 %, aferenta acesteia era în cuantum de 97.986,37 RON.

Concluzionând, consideră că instanța de apel trebuia să constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 2526 din C. civ., fiind vorba de prestații succesive, și să ia în considerare plățile efectuate de pârâtă în anul 2012. Totodată, instanța trebuia să constate că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune de 5 ani a început sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, respectiv de la 1 ianuarie 2013, acesta împlinindu-se la 01.01.2018.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursurile declarate în cauză au fost comunicate reciproc între recurenți la 05 aprilie 2024, dovezile de primire fiind la dosarul de recurs.

La 15 aprilie 2024, intimata Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 23 aprilie 2024, conform dovezii aflate la dosar.

La 23 aprilie 2024 și intimatul Inspectoratul de Stat în Construcții a formulat întâmpinare recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 07 mai 2024, conform dovezii aflate la dosar.

Niciuna dintre părți nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 februarie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, invocată prin întâmpinare de intimata Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța.

A admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, împotriva deciziei civile nr. 296 din 22 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 14 mai 2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Prin recursul declarat de Inspectoratul Teritorial în Construcții se invocă doua motive de casare, respectiv cel prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, rezumându-se la afirmația că nu se putea deduce din probele administrate dacă în cauză era aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44/2019 pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în schimb pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Prin recursul declarat, se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a nu este aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 44/2019 pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății".

Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților.

Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea atacată corespunde exigențelor normelor juridice interne și internaționale antereferite. Astfel, instanța de apel a prezentat argumentele avute în vedere la promnunțarea soluției, ținând cont de limitele apelului, așa cum au fost conturate prin declarațiile de apel depuse de către părți.

În acest sens, Înalta Curtea notează că recurenta a invocat, prin motivele de apel, incidența în litigiul pendinte a Deciziei nr. 13/2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, sub aspectul momentului de la începe să curgă termenul de prescripție pentru cota de 0,1%, și nu decizia nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Prin raportare la decizia în interesul legii menționate supra, instanța devolutivă a prezentat silogismul juridic corespunzător pentru care a reținut lipsa de relevanță a acestei decizii obligatorii.

Recurentul, prin calea de atac declarată, nu a combătut acest raționament juridic al instanței, ci doar a susținut neîndeplinirea obligației instanței de a motiva hotărârea prin luarea în considerare a criticii formulate.

Or, simpla enunțare a lipsei motivării din partea părții nu este de natură a determina incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., în condițiile în care considerentele expuse de către instanța devolutivă reprezintă o motivare corespunzătoare și suficientă.

Pentru aceste motive, se constată că nu este incident motivul de recurs invocat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 cu aplicarea art. 70 și art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009.

Recurentul critică soluția instanței cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru cota de 0,1%, susținând faptul că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 28.05.2015, data întocmirii procesului-verbal de recepție, și nu de la data 01.01.2012, data depunerii notificării, așa cum au reținut instanțele devolutive.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoarea la momentul comunicării declarație către ISC): (1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1 % din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor."

Potrivit art. 37 din Legea nr. 50/1991:

"(3) La terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizației de construire are obligația să regularizeze taxa pentru autorizația de construire, potrivit legii. (4) O dată cu regularizarea taxei prevăzute la alin. (3), beneficiarii autorizațiilor de construire vor regulariza și celelalte cote prevăzute de lege. (5) Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege."

Potrivit art. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994:

"Recepția construcțiilor constituie o componentă a sistemului calității și reprezintă un proces complex prin care se certifică, în condițiile legii, finalizarea lucrărilor pentru realizarea unor construcții noi sau a unor intervenții la construcții existente, cu respectarea cerințelor fundamentale aplicabile și în conformitate cu prevederile autorizației de construire/desființare, precum și ale documentelor prevăzute în cartea tehnică a construcției."

Prin interpretarea sistematică a normelor juridice antereferite, se decelează că, în mod corect, instanțele devolutive au reținut că sumele care reprezintă cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se datorează începând cu data transmiterii înștiințării privind data începerii lucrărilor, și nu începând cu data recepției finale, așa cum pretinde, în mod eronat recurentul.

Singura situație de excepție este prevăzută de alin. (3) și privește diferențele dintre suma cuprinsă în declarație și cea rezultată din actualizarea valorii actualizate care se calculează la momentul recepției, or această prevedere nu-și găsește aplicarea în prezenta cauză, neexistând diferențe de valoare între suma din declarație și cea din procesul-verbal de recepție.

Prin urmare, momentul față de care se calculează începerii curgerii termenului de prescripție este data de 09.11.2011, iar creanța fiind fiscală (aspect necontestat de niciuna dintre părți), termenul de prescripție de 5 ani a început să curgă în data de 01.01.2012 și s-a împlinit în data de 01.01.2017.

Or, cererea reclamantei a fost introdusă în data de 07.05.2018, după împlinirea termenului de prescripție, împrejurare față de care, în mod corect, a fost a respins capătul de cerere privind cota de 0,1% ca fiind prescris.

Alegațiile recurentei referitoare la începutul curgerii termenului de prescripție de la data receptării lucrării, justificate prin invocarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2019 pronunțate în recursul în interesul legii sunt eronate și contrare dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, decizia nr. 13/2019 a fost dată în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată și a statuat că " Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii".

Problema de drept dezlegată prin mecanismul de unificare a practicii judiciare a avut ca obiect recunoașterea pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii, și nu stabilirea momentul de început al curgerii termenului de prescripție pentru cota de 0,1% normată de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991. În aceste condiții, considerentele decizorii ale deciziei nu au nicio relevanță asupra problemei de drept din materia precripției extinctive, care formează obiectul căii de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, se constată că nu este întemeiat nici acest motiv de recurs.

II. Prin recursul declarat de recurenta Comisia Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Prin recursul declarat, s-a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., precum și a dispozițiilor art. 2523 din același cod, prin raportare la dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, apreciindu-se că obligația de plată a cotei de 0,7% s-a stins, ca efect al împlinirii termenului de prescripție, care a început să curgă din momentul transmiterii notificării pentru începerea lucrărilor.

Această critică este nefondată, având în vedere următoarele:

Art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la data de 09.11.2011, stipula că investitorii sau proprietarii trebuiau să vireze lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care s-a emis, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care au executat lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate. Calculul și virarea sumelor respective trebuia să se facă eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizau cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată.

Din norma juridică antereferită se decelează că termenul de prescripție nu curgea de la data transmiterii notificării privind data începerii lucrărilor, așa cum pretinde, în mod greșit, recurentul, ci fiecărei prestații îi corespunde o plată, care se achită eșalonat.

Înalta Curte, spre deosebire de instanța de apel, deduce că această cotă se achită în forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestații curge un termen de prescripție distinct, împrejurare dedusă din interpretarea sistematică a alin. (1) și (2) a normei judirice invocate. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor de către investitor.

Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 2526 din C. civ., care normează că atunci "Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă".

În aplicarea dispozițiilor legale menționate supra, Înalta Curte decelează că pentru fiecare cheltuială executată, era necesar că investitorii să vireze lunar cota de 0,7% către Inspectoratul de Stat în Construcții.

Dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 stabilesc obligația investitorilor de a calcula și a vira lunar sau eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor, către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. suma echivalentă cu o cotă de 0,70 % din cheltuielile pentru executarea construcțiilor.

Din interpretarea gramaticală a normei juridice rezultă că nu există nici o dispoziție legală care să stabilească o obligație similară în sarcina ISC, împrejurare față de care începutul curgerii termenului de prescripție depinde de îndeplinirea obligației legale a investitorului de a încunoștința autoritatea cu privire la existența plăților efectuate pentru executarea construcțiilor. Din acel moment, începe să curgă termenul de prescripție, având în vedere norma generală aplicabilă consacrată de art. 2523 din C. civ., care prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

În condițiile în care titularul dreptului de creanță (Inspectoratul Teritorial de Construcții) nu a avut cunoștință de nașterea dreptului de creanță, în mod corect, a statuat instanța devolutivă că prescripția nu a început să curgă, fiind incidente dispozițiile art. 2.532 alin. (1) pct. 5) din C. civ. care normează că "Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Astfel, în mod corect, s-a reținut că recurenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța datorează cota de 0,7%, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, nefiind întemeiate criticile formulate.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de către recurenți, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, împotriva deciziei nr. 296 din 22 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, împotriva deciziei nr. 296 din 22 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2025.