Decizia nr. 2438/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 260/2021 a Tribunalului Brașov

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 26 mai 2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 22 aprilie 2010, emis de reclamantă în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 260 din 2 decembrie 2021, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 646/AP din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 260 din 2 decembrie 2021 a Tribunalului Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă nr. 646 din 13 aprilie 2022 a Curții de Apel Brașov este nelegală, întrucât instanța de apel, în mod greșit, a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită. A reiterat situația de fapt în sensul că prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30 aprilie 2013, prelungit până la data de 28 iunie 2019. În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată. În aprecierea recurentei, față de acest moment, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit. Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției. În dezvoltarea acestei critici a arătat că forța majoră este o cauză de suspendare a cursului prescripției prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar regula contra non valentem agere non currit praecriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției. A subliniat că, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuție este invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând următoarele argumente: În aprecierea sa, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligația de a analiza și verifica raportul de evaluare. A mai susținut că avizarea favorabilă a raportului de evaluare de către reprezentanții reclamantei presupune analizarea raportului și constatarea conformității acestuia. De asemenea, a arătat că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției reglementate de art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (26 mai 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la primul motiv de recurs, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția în cauză și a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare. Între reclamantă și pârât a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâtul a întocmit și a înregistrat la ANRP, în luna martie 2009 raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov, drept consecință fiind emis în favoarea beneficiarului B. titlul de plată nr. x din 22 aprilie 2010, în cuantum de 500.000 RON. Cererea dedusă judecății vizează obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/2010, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestației formulată împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat. Instanțele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală - art. 1350 C. civ., au stabilit în mod corect că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și art. 3 din același act normativ, ce prevede termenul general de prescripție de 3 ani. Recurenta critică însă concluzia instanței de apel în sensul că momentul de început al termenului de prescripție extinctivă este data predării raportului de evaluare - 23 martie 2009. Curtea de apel a înlăturat criticile reclamantei în sensul că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului ar începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A., reținând că nașterea dreptului la acțiune nu este legată de efectuarea vreunui demers prejudicial pentru constatarea pagubei sau de constatarea prin raportul Curții de Conturi a încălcării obligațiilor contractuale asumate de pârât. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției data emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013. Pe un prim palier de analiză, Înalta Curte reține că, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privința căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai și la termen a unei obligații asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod clar că, în acest caz, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Neîndeplinirea obligației asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în litigiul pendinte) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligație trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naște dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii contractuale și implicit curge termenul de prescripție, iar nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi). Or, data la care obligația asumată prin contract, aceea de a evalua conform dispozițiilor legale imobilul, se pretinde că a fost îndeplinită necorespunzător este data depunerii raportului de expertiză, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, respectiv 23 martie 2009, termenul de trei ani împlinindu-se în anul 2012. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin decizia menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești, s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în niciun fel momentul de debut al termenului de prescripție, urmează a fi respinse criticile recurentei. Mai mult, chiar dacă momentul de început al cursului prescripției s-ar raporta la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi, prezenta acțiune ar fi oricum prescrisă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 26 mai 2021. Înalta Curte va înlătura ca nefondate și susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel, în mod greșit, a considerat că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripție, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit. Prin urmare, nu pot fi incidente dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției sau ale art. 16 din același act normativ referitor la întreruperea cursului prescripției, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs, iar nu unor prescripții deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu. În al doilea rând, în acord cu cele statuate de instanța de apel, Înalta Curte reține că decizia Curții de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Ca atare, în condițiile în care actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare, care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator, care să verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de pârât. Pe cale de consecință, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului de control nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârât ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției. În ceea ce privește regula contra non valentem agere non currit praecriptio, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în practica instanțelor a fost reținută în situația în care s-a constatat că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea materială și obiectivă de a acționa, spre exemplu regimul comunist fiind asimilat unei astfel de situații. Însă, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1875 C. civ., potrivit cărora prescripția curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepție anume stabilită prin lege, precum și că forța majoră figurează printre cauzele de suspendare, care au caracter legal și de strictă interpretare și aplicare. În acest context legislativ, întrucât în sistemul nostru de drept cauzele de suspendare sunt determinate numai prin lege, s-a reținut în doctrină că această regulă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a cursului prescripției, ci fie de amânare a începutului prescripției, fie de înlăturare a efectului prescripției împlinite prin repunerea părții interesate în termenul de prescripție, în măsura în care aceasta nu a putut acționa din motive temeinic justificate. Se constată însă, că reclamanta nu s-a prevalat în fața instanțelor de fond de o împrejurare obiectivă, de natură a determina amânarea începutului prescripției, și nici nu a solicitat repunerea în termenul de prescripție, motiv pentru care nu poate formula asemenea apărări față de excepția prescripției dreptului material direct în recurs, raportat la regula statuată în prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care se opune ca în fața instanței de recurs să poată fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părți în această cale devolutivă de atac. Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material care reglementează materia prescripției extinctive, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat, menținând ca legală decizia atacată.