ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2023

Ședința publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 572/2013.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizie nr. 414/A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 77/2.05.2022 pronunțată de Tribunalul Galați.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată cu privire la menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă, susținând în acest sens că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente cazurile de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, prevăzute la art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2532, art. 2537, art. 2524 alin. (1) C. civ. prin stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, ca fiind data descoperirii neregulii în efectuarea evaluării, respectiv anul 2013.

Totodată, recurenta a învederat că termenul de prescripție începe să curgă de la data când reclamanta a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, indicat în cererea de chemare în judecată. Prin urmare, având în vedere că reclamanta a solicitat recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, dreptul său este actual, iar termenul de prescripție extinctivă nu s-a împlinit cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat și prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, susținând că s-a conformat dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor Curții.

S-a mai învederat că momentul de la care se poate susține că recurenta-reclamantă a luat la cunoștință de prejudiciul suferit a fost atunci când evaluatorul desemnat a stabilit că este necesară analizarea rapoartelor de expertiză, respectiv neconformitatea acestora cu Standardele Internaționale de Evaluare, iar acest moment coincide cu data de 2 septembrie 2020, data întocmirii raportului de evaluare, de la acest moment putând fi imputată reclamantei orice inactivitate în ceea ce privește recuperarea prejudiciului. Raportat la aceste considerente, recurenta a susținut că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 02.06.2021, a fost formulată în interiorul termenului de trei ani de prescripție a dreptului material la acțiune.

În consecință, recurenta a precizat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale referitoare la prescripție, reținând eronat că cererea de chemare în judecată este prescrisă.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele de recurs constituie o reluare a apararilor formulate în calea de atac a apelului, iar acestea nu cuprind critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, cu indicarea normelor de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel și care pot conduce la casarea hotărârii în condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului.

Intimata-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 16 mai 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat conține în mare parte o o reluare a criticilor din calea de atac devolutivă, motivul de casare invocat de reclamantă fiind întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare sau încălcarea normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale referitoare la prescripție, respectiv dispozițiile art. 2532, art. 2537, art. 2524 alin. (1) C. civ. prin stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, ca fiind data descoperirii unor neregulii în efectuarea evaluării, respectiv anul 2013. Recurenta-reclamantă a precizat că momentul luării la cunoștință de prejudiciul suferit a fost atunci când evaluatorul desemnat a stabilit că este necesară analizarea rapoartelor de expertiză, respectiv neconformitatea acestora cu Standardele Internaționale de Evaluare, iar acest moment coincide cu data de 2 septembrie 2020, data întocmirii raportului de evaluare.

Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argument în respingerea apelului reclamantei considerentele cuprinse în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, s-a constatat că raportul juridic civil între cele două părți s-a născut la momentul încheierii contractului cadru de prestări servicii nr. x/2008. Totodată, s-a reținut că raportul de evaluare a fost întocmit la data de 06.02.2009, a fost înregistrat la sediul apelantei reclamante la data de 23.02.2009, iar inspecția imobilului a avut loc în data de 19.01.2009. Față de momentul nașterii raporturilor juridice dintre părți și data depunerii raportului, instanța de apel a reținut că prescripția dreptului material la acțiune nu ar putea fi guvernată de dispozițiile noului C. civ. în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (2), art. 3 C. civ. și prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, recurenta a învederat că, în mod greșit, a constatat instanța de apel că, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, prevăzute la art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la cazurile de întrerupere sau suspendare ale prescripției extinctive, s-a subliniat că în nicio situație nu se pot asimila licitațiile inițiate de reclamantă, precum și termenele necesare rapoartelor, cauzelor de întrerupere a cursului prescripției.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acesteia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material cuprinse în C. civ., respectiv art. 2532, art. 2537, art. 2524 alin. (1), precum și art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, criticile au caracter general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o simplă reluare, în recurs, a susținerilor formulate în instanțele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reiterarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, vizând momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, precum și criticile privind cazurile de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive, fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la criticile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.

Totodată, recurenta-reclamantă readuce în discuție aspecte de fapt privind neîndeplinirea termenului de prescripție, raportat la faptul că reclamanta a solicitat recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, aspecte care nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății.

Reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea, argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat și aplicarea greșită a prevederilor 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, însă aceasta nu a expus argumentele din care să reiasă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege invocat, ci doar a reiterat argumentele prezentate în apel.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte A. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) împotriva deciziei nr. 414/A din 16 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.