ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1778/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2039 A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fost casată decizia și sentința nr. 185 SC din 5 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

A fost obligată intimata - reclamantă B. la plata sumei de 13.569 RON cheltuieli de judecată în recurs și apel către recurentă.

Împotriva acestei hotărâri a promovat contestație în anulare contestatoarea B., încadrată în drept în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor cererii, contestatoarea a arătat, în esență, că instanța de recurs motivează decizia contestată în raport de considerentele deciziei civile nr. 1217/2004, pentru a respinge acțiunea în revendicare a contestatoarei ca fiind inadmisibilă.

În fapt, decizia nr. 1217/2004 nu are autoritate de lucru judecat în raport cu cererea în revendicare din prezenta cauză, deoarece nu este îndeplinită condiția de triplă identitate.

În fapt, considerentele deciziei nr. 1217/2004 încalcă autoritatea de lucru judecat a celor două titluri de proprietate, a căror comparare o cere în prezenta cauză.

Considerentele cu privire la faptul că "fiecare dintre părți are dreptul la câte 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză", precum și "Reclamanta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, ci doar asupra cotei de 1/2" din decizia nr. 1217/2014 exced cadrului procesual din prezenta speță și nu pot intra în puterea lucrului judecat.

Este important de observat faptul că astfel de considerente vin să încalce chiar autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești care reprezintă titlurile de proprietate ale părților.

Instanța de recurs, din eroare, a reținut faptul că aceste mențiuni din considerentele deciziei nr. 1217/2004 ar avea autoritate de lucru judecat, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, a cărei anulare o solicită.

În concluzie, solicită admiterea contestației în anulare.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății contestatoarea B. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 195 din 2 februarie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, invocând, ca temei de drept al contestației, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural (cum se pretinde în prezenta contestație).

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatoarea.

În speță, așa cum se poate observa din conținutul contestației în anulare cu privire la acest motiv de contestație, se pune în discuție modul în care instanța de recurs a reținut, în speță, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1217/2004, ca fiind rezultatul unei greșeli materiale, susținând că instanța de recurs a reținut greșit că decizia nr. 1217/2004 are autoritate de lucru judecat în raport cu cererea în revendicare din prezenta cauză.

Se constată că, prin hotărârea criticată, instanța de recurs a apreciat că " ...în prezenta cauză, reclamanta intimată B. a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, str. x, îndreptată împotriva aceleiași pârâte, A., prevalându-se de același titlu de proprietate (reprezentat de decizia nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă), elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/2004, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 1217/A/2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă.."

Susținând că instanța de recurs a dezlegat greșit acest aspect, contestatoarea invocă, practic, o greșeală de judecată. O asemenea greșeală nu se încadrează însă în ipotezele pentru care legea permite remedierea lor pe calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile ce țin de judecata formală și nu de fond a recursului.

Aprecierile făcute de instanța de recurs asupra interpretării unor dispoziții legale și a probelor administrate în cauză nu intră în categoria "greșelilor materiale", astfel definite de textul legal incident în materia contestației în anulare speciale.

Prin urmare, criticile contestatoarei formulate în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanța de recurs a reținut greșit incidența, în speță, a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1271/2004, nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecății și care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea acesteia cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs, nefiind posibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în prezenta cale extraordinară de atac.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe contestatoarea B. la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata A., conform dovezilor de plată depuse la dosar, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea B. împotriva deciziei nr. 195 din 2 februarie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2022.