ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1218/2023

Ședința publică din data de 19 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secția civilă, la data de 07 octombrie 2022, sub nr. x/2022, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B., a formulat contestație la executare împotriva încheierii nr. 3 din data de 25 mai 2022, pronunțată de Biroul Executorului Judecătoresc C. în dosarul execuțional nr. x/2015.

Totodată, contestatorul a solicitat suspendarea executării, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 711 C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2008, Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992.

2.1. Prin sentința civilă nr. 7766 din 20 decembrie 2022, Judecătoria Oradea, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a contestației la executare, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, prin raportare la art. 651 alin. (1) C. proc. civ. și la decizia nr. 20/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanta a reținut că soluționarea contestației la executare revine Judecătoriei Sectorului 2 București, întrucât este instanța care a încuviințat executarea silită împotriva debitorului A., la data de 23 septembrie 2015, prin încheierea de învestire cu formulă executorie a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/01.02.2010, în dosarul nr. x/2015.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 4434 din 13 aprilie 2023, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Oradea; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență; a suspendat judecata până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, în referire la competența în materia executării silite, a avut în vedere dispozițiile art. 641 alin. (1) și (2), art. 666 alin. (1)-(4) și (6), art. 651 alin. (1)-(4) C. proc. civ., instanța a reținut că la momentul formulării cererii de executare silită, legiuitorul stabilise competența de a încuviința executarea silită în favoarea executorului judecătoresc, iar nu instanței de executare.

Învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, prevăzută de dispozițiile art. 641 C. proc. civ. - în forma la data de 20 octombrie 2015 - constituia o operațiune prealabilă încuviințării executării silite, prin care instanța efectua un control formal al înscrisului în vederea executării pe cale silită a titlului respectiv, neputând fi pus un semn de egalitate între cele două etape (succesive și de competența unor organe diferite).

Astfel, competența teritorială de învestire cu formulă executorie aparținea judecătoriei în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, iar în ipoteza în care domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, și judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales, în timp ce instanța de executare, conform dispozițiilor art. 651 alin. (1) era judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Așadar, legiuitorul a stabilit în mod diferit instanța competentă pentru învestirea cu formulă executorie, pe de o parte, și instanța de executare, pe de altă parte.

Consecința firească, în această situație, este aceea că instanța care învestește titlul executoriu cu formulă executorie (de la sediul creditorului) nu devine instanță de executare (de la domiciliul debitorului), cele două fiind diferite, în principiu, prin chiar prevederile art. 641 și 651 C. proc. civ.

De asemenea, a avut în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2021, pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., în sensul stabilirii instanței de executare competente teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu (paragrafele 47 și 48).

Analizând cele statuate de instanța supremă, se subliniază că acestea privesc interpretarea și aplicarea dispozițiilor din C. proc. civ. - formă în vigoare la momentul sesizării, neputând fi extinse prin analogie și în interpretarea dispozițiilor anterioare, fundamental distincte ca premisă, respectiv în ipoteza în care competența de a încuviința executarea silită revenea executorului judecătoresc, iar nu instanței de executare. În acest context, se reiterează faptul că instanța competentă să învestească titlul cu formulă executorie nu devenea instanța de executare prin efectuarea acestei operațiuni, conform art. 641 raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, verificând competența în temeiul art. 651 alin. (1) C. proc. civ. - forma în vigoare la data de 20 octombrie 2015, instanța a reținut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că, la data începerii executării silite, domiciliul contestatorului debitor era situat în municipiul Oradea, județul Bihor, conform verificărilor efectuate de către instanță în baza de date DEPABD.

În aceste condiții, din punct de vedere teritorial, prin raportare la obiectul cauzei și domiciliul contestatorului debitor, instanța a apreciat că instanța de executare, în accepțiunea art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este Judecătoria Oradea.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secția civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit actelor ce formează dosarul de executare nr. 784/2015 al Executorului Judecătoresc C., atașat dosarului nr. x/2022 al Judecătoriei Oradea, secția civilă, prin încheierea din 23 septembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, a admis cererea formulată de petenta D., prin mandatar E. S.R.L. privind învestirea cu formula executorie a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din 01 februarie 2010.

Prin încheierea din 20 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, executorul judecătoresc C. a admis cererea formulată de creditoarea D. împotriva debitorului A. și, în consecință, a încuviințat executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din 01 februarie 2010, învestit cu formula executorie, pentru recuperarea creanței în cuantum de 41.552,17 RON reprezentând credit restant, dobânda restantă și comisioanele (echivalentul a 9.356,49 eur la cursul de schimb de 4,4410 RON din data cesiunii) plus cheltuielile de executare, prin executarea silită, în toate formele prevăzute de lege, asupra bunurilor mobile, prin proprire asupra sumelor de bani, veniturilor, titlurilor de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, și asupra bunurilor imobile, aparținând debitorului.

Prin încheierea nr. 3 din 25 mai 2022, același executor judecătoresc a stabilit suma de 5.526,50 RON (TVA inclus), ce reprezintă cheltuieli de executare silită calculate până la acest moment, în dosarul de executare nr. 784/2015, în sarcina de plată a debitorului A..

Prin art. 1 pct. 20 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, legiuitorul a reintrodus procedura învestirii cu formulă executorie, corelativ cu schimbarea competenței în ceea ce privește încuviințarea executării silite în favoarea executorului judecătoresc.

În ceea ce privește aplicarea legii în timp, art. XI din Legea nr. 138/2014, prevede faptul că "hotărârile arbitrale sau ale altor organe cu atribuții jurisdicționale, cu excepția hotărârilor judecătorești, precum și alte înscrisuri pronunțate sau, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formula executorie prevăzută de C. proc. civ.."

Corelativ acestei reglementări exprese privind învestirea cu formulă executorie trebuie avute în vedere și dispozițiile de drept comun ale C. proc. civ.. Astfel, potrivit art. 622 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel", iar potrivit art. 25 alin. (1) C. proc. civ., "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Așadar, odată începută executarea silită prin sesizarea executorului judecătoresc se determină legea aplicabilă, iar eventualele intervenții legislative ulterioare nu produc efecte asupra executărilor în curs, cărora li se aplică legea veche, adică Legea nr. 138/2014 în ceea ce privește cererile de încuviințare a executării silite înregistrate de către executorii judecătorești după data intrării în vigoare a actului normativ anterior menționat.

Referitor la competența în materia executării silite, sunt avute în vedere următoarele dispoziții legale din C. proc. civ.:

"Art. 640 - (1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătorești, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.

(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părților. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se afla în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales. (...)."

Art. 666 - (1) Cererea de executare silită se soluționează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.

(2) Executorul judecătoresc se pronunță asupra încuviințării executării silite, prin încheiere, fără citarea părților. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare.

(3) Încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor prevăzute la art. 657 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviințat urmărirea, când s-a încuviințat urmărirea silită a bunurilor debitorului, și modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.

(. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)

(6) încheierea prin care s-a dispus încuviințarea executării silite poate fi supusă controlului instanței de executare pe calea contestației la executare, în condițiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanța de executare".

Art. 651 C. proc. civ. - "1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.

(3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe. (…)"

Așadar, din analiza coroborată a dispozițiile legale mai sus menționate rezultă că la momentul formulării cererii de executare silită, legiuitorul stabilise competența de a soluționa cererea de încuviințare a executării silite în favoarea executorului judecătoresc, iar nu instanței de executare.

Drept urmare, executarea silită și implicit contestația la executare sunt supuse dispozițiilor C. proc. civ. în forma în vigoare la data formulării cererii de executare de către creditoarea-cesionară D. - 20 octombrie 2015.

Față de cele ce preced, dispozițiile art. 640 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc care este instanța competentă să soluționeze cererea de învestire cu formulă executorie și prevăd că aceasta se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se afla domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz.

În același timp instanța de executare, conform dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este judecătoria în a cărei circumscripția se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Se concluzionează, așadar, că legiuitorul a stabilit în mod diferit instanța competentă pentru învestirea cu formulă executorie, pe de o parte, și instanța de executare, pe de altă parte.

Consecința firească, în această situație, este aceea că instanța care învestește titlul executoriu cu formulă executorie (de la sediul creditoarei) nu devine instanță de executare (de la domiciliul debitorului) prin efectuarea acestei operațiuni, chiar dacă ele pot coincide în aplicarea aceluiași criteriu de determinare, cele două instanțe fiind reglementate în mod distinct prin chiar prevederile art. 641 și art. 651 C. proc. civ.

Astfel, verificând competența în temeiul art. 651 alin. (1) C. proc. civ. - forma în vigoare la data sesizării organului de executare, respectiv 20 octombrie 2015, Înalta Curte reține că domiciliul debitorului A. era situat în municipiul Oradea, str. x, în perioada 14 octombrie 2008 - în prezent, astfel cum rezultă din datele furnizate de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date - dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 București, același domiciliul fiind indicat de creditoare în cererea de executare silită, în actele de executare întocmite de executorul judecătoresc C. în dosarul de executare nr. 784/2015, precum și în contestația la executare formulată de debitor - dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Oradea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Oradea, secția civilă este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2023.