ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1214/2023

Ședința publică din data de 19 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2022 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei dintre părți din culpă comună și revenirea acesteia la numele de C.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 373 lit. b), art. 383, art. 400, art. 402 C. civ., art. 148-151, art. 192, art. 194-195, art. 914-927, art. 933 C. proc. civ.

2.1. Prin sentința civilă nr. 13407 din 12 octombrie 2022, Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Bujor.

Pentru a hotărî astfel, prin raportare la art. 915 C. proc. civ., precum și la conținutul cererii deduse judecății, instanța a reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată niciuna dintre părți nu mai locuia în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuința comună (București, sector 4), reclamanta locuind în Japonia de câțiva ani, iar pârâtul în localitatea Căvădinești, județul Galați, localitate ce se află în raza teritorială a Judecătoriei Târgu Bujor.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Târgu Bujor, secția civilă prin sentința civilă nr. 320 din 17 martie 2023, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București; a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe; a suspendat judecarea cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâtul locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună a părților din anul 2017, respectiv în municipiul București, str. x, bl. 18 B+C.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Bujor, secția civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat desfacerea căsătoriei dintre părți din culpă comună și revenirea acesteia la numele C..

În stabilirea competenței de soluționare a litigiului ambele instanțe în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C. proc. civ., prin circumstanțiere la domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Așadar, normele privitoare la competența teritorială în materie de divorț, stabilite de art. 915 C. proc. civ., sunt imperative; nu doar criteriile de stabilire a competenței teri­toriale, ci și ordinea de aplicare a acestor criterii sunt obligatorii, ele operând "în cascadă", iar nu potrivit opțiunii celor interesați.

Cu toate acestea, în stabilirea instanței căreia îi revine spre soluționare litigiul de față, trebuie plecat de la regimul juridic al invocării excepției de necompetență teritorială, aspect ce impune a fi menționat faptul că una dintre inovațiile actualului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică principiului accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență teritorială, și anume până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii, în sensul că pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii.

În atare context are loc o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței, impunându-se verificarea, în condiții de contradictorialitate, a competenței instanței la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri și probe suplimentare, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

Dacă s-ar accepta ca instanța sesizată să își declare necompetența și într-un moment ulterior celui prevăzut de art. 130 alin. (2) din cod, deși norma este fără îndoială una imperativă, finalitatea reglementării procesual civile ar fi lipsită de esență. Dacă ar fi posibilă o soluție de declinare cu încălcarea termenului stabilit de lege s-ar afecta stabilitatea raportului juridic procesual în fața instanței învestite, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit în termenul legal obligația de a-și verifica competența și de a sesiza motivele care necesită declinarea de competență în favoarea altei instanțe.

Nu în ultimul rând, prin decizia nr. 31/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., că invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, considerente care subzistă și cu privire la necompetența teritorială în materie de divorț.

Or, din actele aflate în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Târgu Bujor, secția civilă, rezultă că ulterior învestirii cu cererea de chemare în judecată, în urma declinării competenței primei instanțe, primul termen de judecată, în sensul dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii, a fost cel din 17 ianuarie 2023, termen la care instanța a dispus amânarea judecății cauzei față de lipsa reclamantei și a avocatului care o reprezintă, apreciind că în raport de obiectul dosarului - divorț se impunea emiterea unei adrese prin care să i se pună în vedere părții să se prezinte la termenul următor, stabilit la data de 14 martie 2023, sub sancțiunea respingerii cererii de chemare în judecată, ca nesusținută.

Or, singurul termen la care s-ar fi putut invoca excepția necompetenței teritoriale era cel din 17 ianuarie 2023, motivul amânării judecății cauzei în contextul relevat nefiind unul care să împiedice în vreun fel discutarea competenței instanței în condițiile art. 130 și art. 131 C. proc. civ.

Așa fiind, în concordanță cu cele statuate în decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectul neinvocării excepției necompetenței teritoriale in limine litis este acela al definitivării competenței instanței pe rolul căreia se află cererea de chemare în judecată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., operând, totodată, o prorogare legală de competență sui-generis.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Bujor, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Bujor, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2023.