ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2023

HOTĂRÂRE

15.06.2023

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în data de 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Constanța, solicitând obligarea pârâtei la actualizarea statusului notificărilor pe Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în municipiul Constanța, str. x, pe amplasamentul fostei baze B., constatând că acestea au rămas fără obiect, precum și obligarea pârâtei la eliberarea către reclamantă a adeverinței din care să rezulte faptul că în ceea ce privește imobilul nu există notificări pe Legea nr. 10/2001 în curs de soluționare.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2), art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1428/2022 din 17 martie 2022, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ si fiscal, a admis excepțiile necompetenței materiale procesuale și necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că litigiul, având ca obiect constatarea faptului că notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 au rămas fără obiect, precum și actualizarea statusului notificărilor în acest sens, privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, presupunând soluționarea notificărilor formulate în baza acestei legi speciale. Emiterea adeverinței solicitate de reclamantă, din care să rezulte că în ceea ce privește imobilul său nu există notificări pe Legea nr. 10/2001 în curs de soluționare, este un capăt de cerere accesoriu care depinde de modalitatea de soluționare a notificărilor.

Pentru ca litigiul referitor la nesoluționarea în termenul legal a unei cereri să fie de competența instanței de contencios administrativ, este necesar ca cererea respectivă să privească emiterea unui act administrativ, însă notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 se soluționează prin dispoziții care nu sunt acte administrative, ci acte juridice civile, astfel cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. IX/2006 pronunțată de Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, dar și în alte decizii de speță cum sunt decizia nr. 1797/13.03.2012, decizia nr. 1819/11.06.2014, decizia nr. 299/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Așadar, litigiile referitoare la soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt de competența instanței civile, nu de competența instanței de contencios administrativ.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal", dar în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară."

În speță, contestarea nesoluționării cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 se face prin procedura judiciară reglementată de art. 33-35 din Legea nr. 165/2013.

Concluzionând, această instanța a reținut că reclamanta nu este persoana care a formulat notificările în baza Legii nr. 10/2001, ci un terț care este interesat de modalitatea de soluționare a acestor notificări, iar această împrejurare nu poate să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea altei instanțe decât cea prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție de află imobilul.

Învestit prin declinare, Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 3208 din 24 octombrie 2022, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, această instanță a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, care atribuie competența de soluționare în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul și în baza cărora a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prezenta cauză nu este inițiată de titularul unei notificări depuse la pârâtul Municipiul Constanța, în temeiul Legii nr. 10/2001, ci de un terț, iar obiectul cererii nu este nici contestarea deciziei emise de unitatea deținătoare și nici sancționarea pe cale judiciară a refuzului culpabil de a emite o astfel de decizie.

De aceea, neregăsindu-se în speță rațiunea pentru care textul a fost edictat, nu se aplică competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul.

Obiectul cererii de față constă în actualizarea statusului notificărilor la Legea nr. 10/2001 și eliberarea unei adeverințe din care să rezulte faptul că în ceea ce privește imobilul nu există notificări pe Legea nr. 10/2001 în curs de soluționare, iar obiectul cererii trebuie privit prin intermediul temeiului juridic invocat în susținerea acțiunii, care vizează dispozițiile Legii nr. 554/2004, motiv pentru care analiza cererii trebuie făcută prin raportare la temeiul juridic expres indicat de reclamant.

Așadar, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său interesului legitim.

Conchizând, această instanță a apreciat că, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său, instanța competentă să judece cauza este Tribunalul Bucuresti, secția a II-a de contencios administrativ si fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de reținerile diferite ale celor două instanțe cu privire la dispozițiile legale incidente în speță, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, sens în care competența de soluționare soluționare a cauzei aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, iar Tribunalul Constanța, secția I civilă reținând că nu se contestă o decizie emisă în temeiul dispozițiilor art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 și nici nu se solicită sancționarea pe cale judiciară a refuzului culpabil de a emite o astfel de decizie, sens în care nu sunt incidente prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013, ci dispozițiile art. 8 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte constată că obiectul demersului judiciar inițiat de reclamantă vizează constatarea faptului că notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 au rămas fără obiect, actualizarea statusului notificărilor, precum și eliberarea unei adeverințe din care să rezulte că pentru imobilul ce face obiectul cererii nu există notificări în curs de soluționare formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Se reține, totodată, că reclamantul nu este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ci este o terță persoană interesată de modalitatea de soluționare a acestor notificări efectuate în temeiul legii speciale.

Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013:

"1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor."

În raport cu obiectul litigiului, care nu vizează contestarea unei decizii emise în temeiul art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013, ci modalitatea de soluționare a notificărilor, se reține că norma de competență incidentă raportului juridic litigios este cea prevăzută de art. 35 alin. (1

) din Legea nr. 165/2013, potrivit cu care "litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii".

Înalta Curte reține că art. 35 alin. (1

) din Legea nr. 165/2013 a fost introdus prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018, legiuitorul realizând astfel un regim unitar de soluționare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, litigii generate de o pretenție de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată, instanțele de drept civil dobândind plenitudine de jurisdicție în soluționarea acestor cauze.

După cum se poate constata din conținutul acestui text legal, nu se precizează circumscripția în a cărei rază de competență aparține secția civilă a tribunalului, după cum se precizează în conținutul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe cale de consecință, rezultă că și în ipoteza în care titularul acțiunii este o entitate situată la nivel central competența soluționării acestor litigii va reveni tribunalului, cu mențiunea că, în lipsa unei precizări exprese, întrucât obiectul unor astfel de litigii este reprezentat de imobile, vor deveni incidente dispozițiile art. 117 C. proc. civ., conform cărora, cererile referitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul. Astfel, instanța competentă cu soluționarea litigiilor privind modalitatea de aplicare a acestei legi va fi secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție este supus imobilul.

O atare concluzie se impune în considerarea faptului că, deși textul alin. (1

) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 face referire la litigii privind modalitatea de aplicare a acestei legi, în contextul în care obiectul de reglementare a legii îl reprezintă restituirea unor imobile și, în contextul în care dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 modificat prin Legea nr. 111/2019 stabilesc competența secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se află imobilul, litigiile privind modalitatea de aplicare a Legii nr. 165/2013 vizează imobilul supus restituirii, respectiv modalitatea de executare a deciziilor emise în aplicarea acestei legi.

În ceea ce privește natura juridică a actelor adoptate în aplicarea Legii nr. 165/2013, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție- Secțiile unite, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a statuat că, în măsura în care cel îndreptățit, potrivit Legii nr. 10/2001, dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența Legii nr. 10/2001 sunt acte juridice civile (și nu administrative), iar litigiile generate de aceste dispoziții nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în cea specifică contenciosului administrativ.

În același context, instanța de contencios constituțional a fost învestită cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, referitor la competența instanțelor civile, și nu a instanțelor de contencios administrativ, în soluționarea litigiilor având ca obiect acte emise în aplicarea Legii nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 189/2016, Curtea Constituțională a aratat că în cauzele care intră sub incidența art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deși una dintre părți este o autoritate publică, nu se poate spune că se încadrează strict în semnificația noțiunii de contencios administrativ, întrucât litigiul este generat de o pretenție civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată.

Pe cale de consecință, aceste considerente se aplică prin analogie și în ceea ce privește ligiile la care face referire art. 35 alin. (1

) din Legea nr. 165/2013, entitățile investite cu atribuții în aplicarea acestei legi speciale intră în raporturi de drept civil, care vizează revendicarea unui drept de proprietate privată, astfel că pentru ca un litigiu să fie încadrat în categoria litigiilor de contencios administrativ nu este suficient ca una din părți să fie o autoritate publică, deoarece există posibilitatea ca autoritatea publică, prin actul emis, să intre într-un raport juridic de drept civil, situație în care actul emis generează un raport de drept civil, deci competența soluționării unui astfel de litigiu, derivat dintr-un raport juridic de drept civil, revine instanței civile.

Prin urmare, dat fiind că imobilul cu privire la care s-a solicitat actualizarea statusului notificărilor este situat în Constanța, competența de soluționare a cauzei revine, în temeiul art. 117 coroborat cu art. 35 alin. (1

) din Legea nr. 165/2013, Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.