ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2522/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată în data de 04.01.2016, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, contestație împotriva Deciziei nr. 11/25.06.2015 prin care s-a soluționat plângerea formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.01.2015, solicitând obligarea ANAF DGRFP Cluj-Napoca la soluționarea contestației formulate pentru suma de 337.678 RON și anularea deciziei nr. 338/19.01.2015 privitor la suma de 2.479.271 RON ca netemeinică și nefondată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 60/CA din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca.

A anulat în parte Decizia nr. 11/25.06.2015 emisă de pârâta DGRFP Cluj Napoca, de soluționare a contestației.

A anulat în parte Decizia nr. 338/19.01.2015 de antrenare a răspunderii solidare, emisă de pârâtă pentru suma de 2.021.031 RON.

A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 60/CA din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantul A. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

1.3.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Recurentul-reclamant critică sentința recurată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta prin critici de nelegalitate separate.

În esență, după o expunerea rezumativă a situației de fapt, recurentul-reclamant arată că deși organul fiscal i-a nerespectat dreptul de a fi ascultat și a cunoaște actele dosarului privind angajarea răspunderii solidare, atât decizia primară, cât și cea de soluționare a contestației fiind nemotivate, totuși, instanța de fond a validat parțial actele fiscale contestate, înlăturând fără temei argumentele invocate în cererea de chemare în judecată.

Mai susține recurentul că, în mod greșit, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite în cauză cerințele cumulative ale art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. civ., aplicabile speței, apreciind, în mod superficial, că faptul nedeclarării sau a neachitării la termen a obligațiilor fiscale prezumă reaua-credință a administratorului societății intrate în insolvabilitate, fără a se face dovada unei conduite fiscale defectuoase a acestuia, care prin acțiuni sau inacțiuni specifice a condus la starea de insolvență a B. S.R.L.

În continuare, recurentul-reclamant arată că motivarea sentinței instanței de fond este și contradictorie, în sensul că deși a luat act de faptul că Decizia de impunere nr. x/29.05.2016 emisă pe numele societății și în temeiul căreia s-a dispus atragerea răspunderii solidare a recurentului, a fost anulată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru suma de 2.021.031 RON (debitul principal impus societății), menține răspunderea solidară pentru restul debitului, rezultat dintr-o decizie de impunere fiscală emisă ulterior declarării stării de insolvență, respectiv decizia nr. 1239/28.10.2014, la care se adaugă suma de 337.678 RON, asupra căreia organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației administrative.

De asemenea, susține recurentul că, după pronunțarea instanței de fond, prin Decizia nr. 3660/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal s-a dispus, în Dosarul nr. x/2016, disjuns din prezentul dosar, obligarea autorității fiscale pârâte la soluționarea pe fond a contestației administrative îndreptată împotriva acelorași acte fiscale de angajare a răspunderii solidare, dar pentru suma de 337.678 RON.

În concluzie, recurentul-reclamant solicită casarea sentinței atacate și în rejudecare, pe fond, anularea în tot a celor două decizii privind angajarea răspunderii solidare.

1.3.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor

Recurenta-pârâtă își întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susținând că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Afirmă recurenta că instanța a încălcat prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 92/2003, prin faptul că deși, în mod temeinic, constată că sunt îndeplinite cerințele atragerii răspunderii solidare a administratorului reclamant, totuși, în temeiul Deciziei nr. 2269/18.04.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a anulat în parte Deciziile emise de pârâtă, pentru suma de 2.021.031 RON.

În continuarea acestui raționament, recurenta-pârâtă susține că, în raport de soluția definitivă de anulare a Deciziei de impunere emisă pe numele societății nr. 593/29.05.2013, pentru suma de 2.021.031 RON, singura soluție legală pe care instanța de fond a putea pronunța era de respingere a acțiunii reclamantei ca rămasă fără obiect pentru suma respectivă, și ca neîntemeiată pentru restul.

Recurenta-pârâtă își întemeiază acest raționament pe dispozițiile art. 24 din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora "Creanțele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege". În acest sens, afirmă recurenta că anularea unei creanțe fiscale prin hotărâre judecătorească duce la stingerea acesteia.

Ultima critică vizează acordarea cheltuielilor de judecată, invocându-se art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, instanța poate să reducă motivat partea din cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaților.

1.4 Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus la dosarul cauzei sentința nr. x din 11.11.2021 a Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin Decizia nr. 241/CA din 01.04.2022 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal prin care a fost anulată Decizia de impunere nr. xnr. 593/29.05.2013 emisă pe numele societății B. S.R.L. și pentru diferența de sumă de 337.678 RON, avută în vedere la emiterea Deciziei de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este nelegală, urmând a fi casată pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Cu titlul prealabil, Înalta Curte învederează că, pentru o mai bună logică a redactării, având în vedere corelația dintre criticile expuse de recurenți, cererile de recurs vor fi analizate și soluționate printr-un raționament juridic întemeiat pe argumente comune ambelor recursuri.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. invocat doar de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că nu au fost dezvoltate argumente care să se circumscrie acestei critici de nelegalitate.

Astfel, recurentul susține, în fapt, nemotivarea deciziilor administrativ-fiscale contestate și nu lipsa motivelor de fapt și de drept din raționamentul juridic al instanței de fond, iar în ceea ce privește pretinsa contradictorialitate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută, fiind vorba de nemulțumirea recurentului față de modalitatea de abordare a chestiunii de drept deduse judecății.

Prin urmare, sub acest aspect, Înalta Curte nu poate reține încălcarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele sentinței exprimând argumentat, convingerea intimă a judecătorului în temeinicia și legalitate soluției pronunțate.

Analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin raportare la situația de fapt dar și cea juridică rezultată din probatoriul cu înscrisurile administrate în dosarul de fond, astfel cum a fost completat în fața instanței de recurs, Înalta Curte constată că, în mod eronat, s-a reținut de prima instanță, îndeplinirea cerințelor cumulative prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 92/1993.

Înainte de a analiza criticile legate de îndeplinirea condițiilor de fond impuse de Codul de procedura fiscală în vederea atragerii răspunderii solidare a administratorului societății debitoare aflată în insolvență, Înalta Curte amintește că din economia reglementării acestei instituții de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societății debitoare (cum este cazul în speță) este o răspundere subsidiară răspunderii fiscale a societății comerciale debitoare, în sensul că, antrenarea acesteia se poate produce doar în ipoteza în care, creanțele fiscale impuse societății, ca reprezentând obligații bugetare nedeclarate/neachitate rămân confirmate definitiv sub aspectul existenței și a cuantumului lor.

În speța de față, Decizia nr. 338/19.01.2015 de angajare a răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 a fost emisă în temeiul Deciziei de impunere nr. x/29.05.2013 și a Deciziei de impunere nr. x/28.10.2014 emise de organele de inspecție fiscală în sarcina societății B. S.R.L., în cadrul căreia, reclamantul A. deținea calitatea de administrator, cuantumul total stabilit prin Decizia nr. 338/19.01.2015 fiind de 2.816.949 RON .

Prin Decizia nr. 11 din 25.06.2015 de soluționare a contestației administrative formulate de reclamantul A. s-a dispus suspendarea contestației pentru suma de 337.678 RON până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală și respingerea contestației pentru suma de 2.479.271 RON.

Înalta Curte constată că procedura administrativă și ulterior, cea judiciară inițiată de societatea debitoare B. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.05.2013 și a celei de soluționare a contestației nr. 106/26.02.2014 a s-a derulat în paralel cu procedurile administrativă și judiciară demarate de reclamantul A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/19.01.2015 și a Deciziei nr. 11/25.06.2015 de soluționare a contestației, având în vedere că organul fiscal le-a emis pe acestea din urmă mai înainte de finalizarea judecății ce a avut ca obiect anularea deciziilor de impunere ale societății.

Pe parcursul judecății prezentei cauze în fața primei instanțe, s-a pronunțat Decizia nr. 2669/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal prin care s-a anulat definitiv Decizia de impunere nr. x/29.05.2013 emisă pentru societatea B. S.R.L., pentru creanța bugetară de 2.021.031 RON, decizie avută în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței.

Până la soluționarea prezentei căi de atac, recurentul-reclamant a depus la dosar sentința nr. x din 11.11.2021 a Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin Decizia nr. 241/CA din 01.04.2022 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal prin care a fost anulată Decizia de impunere nr. xnr. 593/29.05.2013 emisă pe numele societății B. S.R.L. și pentru diferența de sumă de 337.678 RON, avută, de asemenea, în vedere de organul fiscal, la emiterea Deciziei de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze.

În acest context, Înalta Curte constată că, în prezent, întreg debitul principal pe care organul fiscal l-a impus societății B. S.R.L. și care a reprezentat temeiul angajării răspunderii solidare a reclamantului din prezenta cauză, a fost anulat definitiv pe cale judecătorească, astfel încât, dat fiind raportul de subsidiaritate dintre decizia de impunere a societății și decizia de angajare a răspunderii solidare a administratorului, aceasta din urmă nu mai poate fi reținută, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că afirmația recurentei-pârâte, în sensul că acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca rămasă fără obiect, este lipsită de logică juridică, având în vedere că atâta vreme cât organul fiscal nu a procedat la revocarea deciziei nr. 338/2015 emisă pentru administratorul societății, deși a cunoscut soluția de anulare a pretinsului debit impus societății, anularea actului administrativ-fiscal rămas fără temei faptic și juridic, nu se putea face decât pe cale judecătorească, fiind vorba de acte administrativ-fiscale distincte ca temei și regim juridic, chiar dacă priveau aceleași creanțe bugetare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că diferența de sumă dintre creanțele fiscale ale societății, anulate pe cale judecătorească și debitul impus prin decizia de angajare a răspunderii solidare, provine din Decizia de impunere nr. x/28.10.2014 reținută, de asemenea, ca temei al răspunderii solidare și care a fost emisă după declararea stării de insolvență.

Având în vedere că din conținutul acestei Decizii nr. 1239/28.10.2014 rezultă că se referă la majorări și dobânzi de întârziere aferente debitului inițial stabilit pentru perioada de referință a controlului, Înalta Curte nu poate reține îndeplinirea condițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare.

Având în vedere acest context faptic și juridic relevat anterior, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond se impune a fi casată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., în sensul anulării în tot a Deciziei nr. 11/25.06.2015 emisă de DGRFP Cluj-Napoca privind soluționarea contestației administrative și a Deciziei nr. 338/19.01.2015 de antrenare a răspunderii solidare.

Pentru aceleași considerente se impune și respingerea recursului autorității pârâte ca nefondat.

În rejudecarea acțiunii, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea autorității pârâte la soluționarea contestației administrative în ceea ce privește suma de 337.678 RON, reclamantul nu mai are interes în susținerea acestuia, având în vedere că prin Decizia nr. 3660/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal s-a dispus, în Dosarul nr. x/2016, disjuns din prezentul dosar, obligarea autorității fiscale pârâte la soluționarea pe fond a contestației administrative îndreptată împotriva acelorași acte fiscale de angajare a răspunderii solidare, pentru suma de 337.678 RON.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 de RON, Înalta Curte constată că aceasta este vădit nefondată, având în vedere că pârâta a fost obligată la contravaloarea taxei judiciare de timbru achitată de reclamant, dispoziție corectă, în raport de soluția pronunțată de anulare parțială a actelor fiscale contestate, culpa autorității fiind astfel pe deplin dovedită, conform art. 453 din C. proc. civ.

În concluzie, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul – reclamant A., va casa sentința recurată și, în rejudecare, pe fond, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A., va anula, în tot, Decizia nr. 11/25.06.2015 emisă de DGRFP Cluj-Napoca privind soluționarea contestației administrative și va anula, în tot, Decizia nr. 338/19.01.2015 de antrenare a răspunderii solidare. Va respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind obligarea ANAF- DGRFP Cluj la soluționarea contestației administrative formulate pentru suma de 337.678 RON. Va respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinței nr. 60/CA din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, pe fond:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A..

Anulează, în tot, Decizia nr. 11/25.06.2015 emisă de DGRFP Cluj-Napoca privind soluționarea contestației administrative.

Anulează, în tot, Decizia nr. 338/19.01.2015 de antrenare a răspunderii solidare.

Respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind obligarea ANAF. DGRFP Cluj la soluționarea contestației administrative formulate pentru suma de 337.678 RON.

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței nr. 60/CA din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.