ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3287/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civiă, de contencios administrativ și fiscal la data de 25.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii:

- anularea deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 79/31.10.2018, emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare;

- anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/2.05.2018, emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii;

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, iar acesta din urmă a formulat cerere de abținere de la soluționarea litigiului.

Prin încheierea din 13 mai 2019, au fost respinse atât cererea de abținere formulată de judecătorul învestit cu soluționarea cauzei, cât și cererea de recuzare depusă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

Prin sentința nr. 102/CA/2019-PI din 24 mai 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Cluj-Napoca - Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare și DGRFP Cluj-Napoca - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

A anulat decizia de soluționare a contestației nr. 79/31.10.2018 emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare.

A anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.05.2018, emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

De asemenea, a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca la plata sumei de 4524,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 13 mai 2019, precum și a sentinței pronunțate de prima instanță, au promovat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pârâtele au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii prin care cererea sa de recuzare a fost respinsă, precum și a hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei și, urmare a rejudecării procesului, respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca nefondată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că judecătorul care a pronunțat încheierea din data de 13.05.2019, prin care a fost soluționată cererea de recuzare, nu a observat temeiul identic al actelor administrative care au făcut obiectul analizei în dosar nr. x/2017 al Curții de Apel Oradea, privind răspunderea solidară a reclamantului, ca administrator statutar al debitoarei fiscale insolvente "B." S.R.L., cu cel al actelor administrativ-fiscale contestate în cadrul litigiului pendinte.

Măsurile asigurătorii luate asupra patrimoniului acestuia, menționează recurentele, contestate în litigiul anterior, sunt cele care au prefigurat emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a reclamantului, deci scopul și cauza tuturor actelor administrative emise sunt identice.

Astfel, în contextul în care reclamantul a înțeles să invoce explicit soluția dată în litigiul anterior, iar judecătorul litigiului pendinte a formulat cerere de abținere, recurentele susțin că starea de incompatibilitate a acestuia din urmă era evidentă.

Referitor la fondul cauzei, recurentele au criticat hotărârea pronunțată de prima instanță, menționând că anularea actului administrativ se întemeiază pe interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

În cadrul motivelor de recurs s-a menționat că argumentele și înscrisurile depuse în probațiune de pârâte nu au fost luate în considerare de către judecătorul fondului, deși reclamantul înstrăinase în dauna creditorului fiscal două mijloace de transport în cursul anului 2017, pe care le-a sustras de la urmărirea silită.

În plus, au precizat recurentele, judecătorul fondului nu a avut în vedere nici faptul că prin analiza balanței de verificare aferentă lunii octombrie 2017 s-a constatat că acesta nu a înregistrat în evidențele specifice ale societății administrate obligațiile de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2017, deși simpla lor contestare nu înlătură această obligație.

De asemenea, recurentele au mai învederat că instanța de fond nu a avut în vedere nici împrejurarea că reclamantul nu a efectuat nicio formalitate în vederea deschiderii procedurii insolvenței, fapt care denotă evidenta sa rea-credință în calitate de administrator statutar și societar, iar valorizarea soluției pronunțate în dosar nr. x/2018 de Curtea de Apel Oradea, referitoare la creanțele fiscale, ca o prezumție legală aproape irefragabilă, a fost făcută într-o manieră incorectă în contextul în care hotărârea nu este definitivă, iar anularea în sine a creanțelor a fost parțială.

Intimatul-reclamant nu s-a prezentat în instanță la termenul stabilit pentru judecarea recursului și nici nu a depus întâmpinare sau note scrise prin intermediul cărora să formuleze apărări.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată, precum și încheierea dată în cauză la data de 13.05.2019, în Camera de Consiliu, prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurenți, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, având în vedere cronologia soluționării cererii de recuzare formulată de pârâta DGRFP Cluj-Napoca și a cererii introductive formulate de către reclamant, precum și împrejurarea că, atât încheierea din data de 13 mai 2019, cât și sentința prin care a fost soluționat fondul cauzei au fost atacate cu recurs de către recurentele-pârâte, Înalta Curte urmează a proceda la analizarea criticilor formulate împotriva acestora în ordinea în care hotărârile au fost pronunțate.

Prin urmare, în ceea ce privește încheierea din data de 13 mai 2019, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului învestit cu soluționarea litigiului pe fond, instanța de recurs reține că judecătorul cererii a apreciat corect asupra inaplicabilității în cauză a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 41 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, în cauză nu subzistă nici chiar interdependența dintre actele administrative reprezentate de decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.05.2018 și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/03.11.2017, ambele fiind emise în proceduri distincte, având deci individualitate proprie, în pofida faptului că singurul element comun al acestora este reprezentat de reclamantul A..

În plus, nu este de neglijat împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată într-un litigiu precedent, pentru lipsa motivelor care constituie temeiul de fapt al acesteia, de același judecător desemnat să soluționeze și cererea de anulare a deciziei de angajare a răspunderii solidare, astfel încât antepronunțarea judecătorului nu poate fi evocată cu succes, aceasta activându-se doar în condițiile în care, teoretic, ar fi avut loc o veritabilă analiză a situației faptice și a normelor de drept aplicabile, cu privire la fondul și nu la forma actului administrativ.

Prin urmare, cererea de recuzare a fost judicios respinsă de către judecătorul care a procedat la analizarea acesteia.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de recurs reține că, în esență, prima instanță a precizat că dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscalălă nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci dimpotrivă, impune probarea relei-credințe, existența acesteia constituind una dintre cele două condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului.

În acest sens, instanța de fond a reținut ca fiind în favoarea reclamantului sentința nr. 130/2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. x/2018 și sentința civilă nr. 118/2018 pronunțată de aceeași instanță în dosar nr. x/2017, ambele nedefinitive la momentul soluționării în fond a litigiului pendinte, prin care a fost anulată creanța fiscală principală, în cuantum de 10.482.645 RON, stabilită în sarcina societății B. S.R.L. prin decizia de impunere xnr. 101/30.05.2017, respectiv prin care s-a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2017.

Apreciind că nu se poate susține cu just temei că reclamantul a fost de rea-credință prin neachitarea datoriilor fiscale sau prin nedeclararea insolvenței și că până la definitivarea litigiilor administrativ-fiscale menționate nu se cunoaște valoarea totală a obligațiilor fiscale eventual datorate de societatea al cărei administrator este reclamantul, creanța fiscală nefiind certă, lichidă și exigibilă, cuantumul acesteia determinând deschiderea procedurii insolvenței, instanța de fond a validat susținerile reclamantului, în sensul că demersul său judiciar privind anularea deciziei de impunere lasă provizoriu fără interes formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, procedând astfel la admiterea acțiunii cu consecința anulării deciziei de soluționare a contestației și a deciziei de angajare a răspunderii solidare contestate.

Contextualizând cadrul factual avut în vedere de către instanța de fond, Înalta Curte reține că, la momentul pronunțării sentinței atacate, sentința nr. 130/CA/2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost anulată în parte creanța fiscală impusă societății B. S.R.L. prin decizia de impunere xnr. 101/2017, respectiv pentru suma de 10.482.645 RON reprezentând contribuții sociale obligatorii, din totalul de 16.609.278 RON înregistrat în evidențele fiscale la data de 02.05.2018 când a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare, nu era definitivă, termenul stabilit pentru judecarea recursurilor declarate împotriva acesteia de către organele fiscale pârâte în cauză fiind 09.06.2021.

Importanța cuantumului obligației fiscale a societății debitoare B. S.R.L. al cărei administrator este reclamantul, din care decurge evident și dimensiunea atragerii răspunderii solidare a acestuia, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, nu poate fi negată, în economia soluționării cauzei constituind un aspect esențial.

Cu toate acestea însă, nu poate fi pus la îndoială caracterul cert, lichid și exigibil al acestor obligații fiscale ale societății debitoare, din moment ce decizia prin care au fost impuse constituie titlu executoriu.

Prin urmare era necesar ca instanța de fond să ia în considerare o eventuală temporizare a soluționării prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a litigiului în care a fost contestată decizia de impunere xnr. 101/30.05.2017, dată fiind legătura de interdependență dintre cele două judecăți, precum și relația cauză-efect dintre acestea, ținând seama de împrejurarea că starea de insolvabilitate a societății al cărei administrator este reclamantul, față de care s-a decis atragerea răspunderii solidare, a fost determinată, în principal, tocmai de neplata acestor obligații fiscale, fapt care însă nu s-a întâmplat.

În atare condiții, cum circumstanele faptice ale litigiului de față nu au fost elucidate de către instanța de fond, potrivit celor anterior menționate, Înalta Curte precizează că se află în imposibilitatea efectuării controlului de legalitate ale hotărârii atacate, fiind necesară, în vederea justei soluționări a cauzei, dezlegarea corectă a tuturor împrejurărilor de fapt, aspect care nu poate fi operat de către instanța de recurs.

În consecință, față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, constatând că maniera în care prima instanță a înțeles să soluționeze cauza echivalează, practic, cu nesoluționarea fondului, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la admiterea recursurilor declarate de către pârâte, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu prilejul rejudecării, judecătorul fondului va avea în vedere soluția definitivă ce se va pronunța în dosar nr. x/2018, sub aspectul întinderii obligațiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L. și va aprecia asupra îndeplinirii în cauză a condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, având în vedere calitatea de administrator al societății anterior menționate, ținând seama și de prevederile legale conținute de Legea nr. 31/1990 republicată, care enumeră printre obligațiile administratorilor și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative, de a asigura gestiunea activității curente a societății, obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun. conform art. 73 din aceeași lege, precum și de principiilor statuate de Codul de procedură fiscală referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

De asemenea, instanța de fond va aprecia asupra conduitei reclamantului intimat, respectiv dacă aceasta se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei-credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii, elementele bunei-credințe (bona fide) fiind reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului și va stabili dacă eventuala pasivitate dovedită a reclamantului, contrară tuturor acestor elemente prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, respectiv inacțiunea/lipsa diligențelor, nu se încadrează în sfera și accepțiunea codului de procedură fiscală, ca fiind calificată rea-credință, atât din perspectiva înstrăinării mijloacelor de transport în anul 2017, fără ca sumele obținute să revină societății căreia îi aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscal, cât și a operațiunilor de încasări și plăți, prin casă, efectuate după data de 05.10.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva încheierii din 13 mai 2019 și sentinței nr. 102/CA/2019-PI din 24 mai 2019 ale Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.