ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 764/2022

Ședința publică din data de 06 decembrie 2022

Deliberând asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 30 mai 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Buzău, secția penală, printre altele, în baza art. 334 din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A.:

- în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplic. art. 37 lit. a) din C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat;

- în baza art. 26 din C. pen. rap. la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. și art. 37 lit. a) din C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de transmitere neautorizată către altă persoană a datelor de identificare prev. de art. 27 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. și art. 37 lit. a) din C. pen. și, respectiv, de fraudă informatică, prev. de art. 49 alin. (1) din Legea nr. x, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. și art. 37 lit. a) din C. pen.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza art. 83 din C. pen., a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 384/24.06.2009 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin neapelare la data de 07.07.2009, și a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa stabilită în cauză, în final inculpatul urmând să execute 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

A dedus din pedeapsa stabilită inculpatului prevenția de la 28.09.2009 la 24.11.2010.

A menținut dispozițiile cu privire la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă prin decizia nr. 1201/24.11.2010 a Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia penală nr. 112 din data de 19 iulie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A..

Prin decizia nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a admis recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 112 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia recurată și, în parte, sentința penală nr. 63 din 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău și, rejudecând, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, și, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen. și art. 320

1

alin. (7) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani și 4 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 26 din C. pen. rap. la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., a art. 37 lit. a) din C. pen. și art. 320

1

alin. (7) din C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) din C. pen., inculpatul A. va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 83 din C. pen., a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 384/24.06.2009 a Judecătoriei Sibiu, definitivă prin neapelare la data de 07.07.2009, și a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa stabilită în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute 6 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2010, a formulat contestație în anulare condamnatul A., invocând cazurile prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. b) și i) din C. proc. pen.

În motivarea contestației, condamnatul a susținut, în esență, că pentru infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat și efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 30 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția penală, în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 497 din data de 12 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus clasarea cauzei prin ordonanța nr. 4320/P/2021 din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău.

În concret, a arătat că la data de 25.08.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Buzău, s-a sesizat cu privire la aceleași fapte pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunțată în dosarul nr. x/2010, formându-se un nou dosar pe rolul Tribunalului Buzău înregistrat sub nr. x/2014.

A mai arătat că cercetările penale au fost disjunse în ceea ce îl privește, întrucât nu a fost depistat și audiat în cursul urmăririi penale.

Relativ la coinculpații care au fost trimiși în judecată, contestatorul a arătat că instanța, analizând probele și actele de urmărire penală ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2014, a constatat că faptele imputate nu pot fi reținute în sarcina acestora ca fiind infracțiuni noi, ci intră în conținutul infracțiunilor prin care inculpații au fost condamnați prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunțată în dosarul nr. x/2010, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și cele ale art. 43 din același cod.

Referitor la situația sa particulară, contestatorul a susținut că rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată și condamnat prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pronunțată în dosarul nr. x/2010, este identic cu ordonanța de clasare din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2021, vizând aceleași fapte din data de 17.08.2009, și a arătat că pentru infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, pentru care a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, s-a dispus o soluție de clasare de către procuror în dosarul nr. x/2021, la data de 22.12.2021, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, împrejurare ce se circumscrie cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Deopotrivă, având în vedere că prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010, definitivă în recurs, Tribunalul Buzău l-a condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos și constituire a unui grup infracțional organizat, iar prin ordonanța emisă la data de 22.12.2021, în dosarul nr. x/2021 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău și, respectiv prin rechizitoriul din 25.08.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Buzău, s-a dispus clasarea cauzei pentru aceleași fapte, contestatorul a apreciat că este incident cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

Contestatorul a solicitat și suspendarea executării hotărârii.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestația în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esențial și exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestației în anulare – cale extraordinară de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori de drept – condițiile în care poate fi promovată o astfel de contestație sunt strict și limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranșate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare este o procedură preliminară de control asupra condițiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenența motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiții de admisibilitate li se adaugă și cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestației în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestației în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestație prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferențiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcție de motivul invocat în susținerea acesteia.

La rândul său, condiția de admisibilitate vizând apartenența motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestație în anulare și a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puțin aparent, o concordanță între aceste temeiuri și cazul de contestație invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestație prevăzute de lege, dar fără a exista o susținere, cel puțin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Natura juridică a contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret și efectiv în raport de toate cerințele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecință, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestație care fundamentează demersul judiciar, precum și a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiție de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiții prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ și interpretativ, procedând la verificarea admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 și art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibilă a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanței de apel, prin care s-a modificat, în parte, hotărârea de condamnare pronunțată în primă instanță) și de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

În continuare, verificând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazurile prev. de art. 426 lit. b) și i) din C. proc. pen., invocate de contestatorul A. în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazurile prev. de art. 426 lit. b) și i) din C. proc. pen. și motivele invocate în sprijinul acestora, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul condamnat A., în cererea de contestație în anulare, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiurilor de drept invocate.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiția generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestației în anulare, a unor dovezi aflate la dosar, reflectă particularitățile contestației în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanța de apel, a unei dispoziții procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

În situația particulară invocată de contestator, posibilitatea formulării unei contestații în anulare întemeiate pe art. 426 lit. b) din C. proc. pen. este condiționată normativ, în mod expres, de constatarea existenței, la însuși momentul soluționării definitive a cauzei, atât a unor probe cu privire la incidența prescripției, cât și a unei omisiuni a instanței de apel de a examina cauza de încetare a procesului penal, cu consecința afectării hotărârii de condamnare de un viciu procedural fundamental.

Or, în speță, contestatorul A. a invocat ca bază a incidenței unei cauze de încetare a procesului penal o împrejurare nouă, ivită ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii contestate (12 februarie 2013), situație ce exclude de plano posibilitatea subsumării acesteia, oricare ar fi, cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Ceea ce invocă în concret contestatorul este un element ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, reținut prin ordonanța emisă la data de 22.12.2021, în dosarul nr. x/2021 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău.

Potrivit art. 426 lit. i) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Înalta Curte reține că, subsecvent deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care a rămas definitivă soluția de condamnare pronunțată prin sentința penală nr. 63 din data de 27 aprilie 2011, față de contestatorul A. s-a dispus, prin rechizitoriul din 25.08.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Buzău, printre altele, clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (3) din C. pen., tocmai în considerarea existenței autorității de lucru judecat, dispunându-se totodată disjungerea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, prev. de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002.

Ulterior, prin ordonanța de clasare din data de 22.12.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2021, s-a dispus o soluție de clasare și sub aspectul săvârșirii de către contestator a infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, fiind incidentă o cauză de încetare a procesului.

Pentru a se reține existența autorității de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a procesului penal; să existe identitate de persoană între aceea în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă și persoana în privința căreia se intenționează începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată sau pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești; să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă și fapta materială de care este acuzată din nou aceeași persoană (identitate de obiect).

Or, pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat constă în aceea că, subsecvent rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost condamnat, la data de 22.12.2021, în cauza nr. 4320/P/2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a dispus o soluție de clasare cu privire la aceeași faptă, conform susținerilor contestatorului.

Așadar, cazul de contestație invocat presupune coexistența a două hotărâri judecătorești definitive, or, dispunerea printr-o ordonanță a unei soluții de clasare față de aceeași persoană pentru o infracțiune pentru care a intervenit prescripția, indiferent de fapta pentru care s-a dispus condamnarea inițială, nu corespunde situației premisă cazului de contestație în anulare invocat. Este adevărat că, în considerarea jurisprudenței relevante a instanțelor de contencios european, se poate invoca autoritatea de lucru judecat și atunci când procesul penal a parcurs exclusiv faza de urmărire penală, însă doar în ipoteza în care soluția adoptată de procuror a fost supusă controlului instanței judecătorești. Astfel, chiar și în această situație, autoritatea de lucru judecat se raportează la încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care este menținută soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror, în urma respingerii ca nefondate a plângerii formulate în condițiile art. 341 din C. pen., în considerarea caracterului definitiv al acesteia.

Astfel, cazul de contestație în anulare invocat constituie, în concret, un remediu procesual constând în retractarea unei hotărâri penale definitive pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, o aplicare concretă a principiului ne bis in idem și, ca atare, se reclamă existența a două hotărâri judecătorești, soluția dispusă de procuror nefiind aptă de plano să declanșeze cercetarea temeiniciei contestației în anulare.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază că inexistența unei concordanțe, cel puțin formale, între motivele faptice invocate de condamnatul A. în calea extraordinară de atac și cazurile de contestație în anulare analizate contravine exigențelor 431 alin. (2) din C. proc. pen. și atrage inadmisibilitatea contestației.

Așa cum s-a subliniat anterior, natura juridică a contestației în anulare, de cale extraordinară de atac, impune valorificarea principiului preeminenței dreptului și al securității raporturilor juridice, potrivit căruia soluția dată în mod definitiv de către o instanță nu poate fi repusă în discuție decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (cauza Mitrea c. României, hotărârea din 29.07.2008 și în cauza Urbanovici c. României, hotărârea din 23.09.2008, ambele ale Curții Europene a Drepturilor Omului). Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanțiale și serioase (hotărârea din 07.07.2009, în cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24.07.2003, în cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

În concluzie, în condițiile în care condamnatul A. a invocat cazurile de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. b) și i) din C. proc. pen. în mod eminamente formal, Înalta Curte constată inadmisibilă contestația în anulare de față, urmând a o respinge în consecință.

În raport cu soluția dispusă și exigențele art. 430 din C. proc. pen., Înalta Curte nu va mai supune cenzurii sale cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de contestatorul condamnat.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2010.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 497 din data de 12 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2010.

Obligă pe contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2022.