ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2023

HOTĂRÂRE

09.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a, contencios administrativ și fiscal la data de 14 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată înregistrate de reclamanți în data de 6 decembrie 2021 și să stabilească un termen de 10 zile pentru emiterea deciziei, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, sub sancțiunea aplicării unor penalități de 1% din sumele cuprinse în sentința penală nr. 485/07.05.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Bistrița, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1483/25.11.2021, pronunțată de Curtea de Ape Cluj; au solicitat, totodată, să se dispună aplicarea unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie conducătorului F.G.A., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 165/2022 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a, contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel Cluj, invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, în mod evident și soluționarea acțiunilor având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea acestor decizii este tot de competența acelorași instanțe, nefiind admisibilă partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat, câtă vreme modificarea adusă dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021 relevă intenția legiuitorului de a asigura soluționarea unitară a litigiilor de natura celui dedus judecății în prezentul dosar.

Așadar, Curtea, reținând că litigiul dedus judecății se circumscrie dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar competența dată de lege instanțele civile de la sediul pârâtului este una exclusivă, cererea fiind evaluabilă în bani și având o valoare de peste 200.000 RON, față de dispozițiile art. 94 pct. k și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., a apreciat că, în speță, competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului.

2.2). La data de 07 iulie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, iar prin încheierea de ședință publică din data de 17 noiembrie 2022, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat cauza la Curtea de Apel Cluj; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza privind pe reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, respectiv așa cum a fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și III alin. (1), prevede că:, (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Tribunalul a apreciat că nu poate aplica prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel cum arată și instanța de trimitere. În cauză, această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de FGA prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ. Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților. De altfel, pârâtul a depus practică judiciară din care reiese că sunt instanțe – curți de apel (Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Constanța) – care s-au declarat competente și au soluționat cereri similare. Deși tribunalul admite că noțiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar pe cea de " instanță de contencios administrativ" observă că părțile nu au dat o denumire greșită actelor și faptelor deduse judecății, pentru a fi incident art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., ci au formulat o cerere în temeiul legii nr. 554/2004 care prevede în art. 1 că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

De asemenea, s-a reținut că litigiul nu pune în discuție raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept, ci un raport juridic de drept administrativ între o persoană juridică de drept public și o persoană vătămată (persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri).

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În litigiul pendinte, reclamanții, creditori de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, s-au adresat Fondului de Garantare a Asiguraților, cu o cerere de plată în temeiul art. 12 din lege; confruntați cu lipsa unui răspuns, solicită instanței obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu privire la cererea de plată.

Statuările divergente asupra competenței ale instanțelor aflate în conflict derivă din calificarea diferită dată acțiunii.

Cererea de față nu prezintă elemente care să atragă competența instanței de contencios administrativ, jurisdicție care nu este una intuitu personae, fiind determinată numai de o prevedere expresă a legii sau de întrunirea caracteristicilor evocate de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. În consecință, stabilirea instanței competente material pentru acțiunea de față presupune ca antecedent logic calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorului de asigurări.

Articolul 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 denotă că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului; între creditorii de asigurări și Fond nu se naște, însă, un raport juridic distinct de cel originar. Concluzia este susținută și de jurisprudența Curții Constituționale a României, fiind relevantă în acest sens decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021 și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Așadar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este a unui drept subiectiv civil patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

De altfel, la adoptarea O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat în nota de fundamentare, întocmită în temeiul art. 30 din Legea nr. 24/2000, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ.. (…)". De asemenea, s-a arătat că, drept consecință a "modificării căii de atac din contencios în civil, proiectul de Ordonanță de urgență conține totodată propunerea de reglementare a faptului că acțiunile, cererile, obiecțiunile, contestațiile introduse la instanțele judecătorești în temeiul Legii nr. 213/2015 se taxează cu 200 RON".

În consecință, Înalta Curte impune concluzia că instanța competentă pentru judecarea acțiunilor îndreptate împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraților este deopotrivă competentă în soluționarea cererilor care derivă din temporizarea procedurii reglementate de art. 12 și art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Având în vedere considerentele expuse mai sus și luând act că valoarea obiectului cererii este superioară sumei de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 95 pct. 1 și art. 107 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.