ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 190/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data 15.03.2018 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F. S.R.L., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus imaginii, onoarei și demnității personale și profesionale prin articolele de presă denigratoare la adresa sa, publicate în perioada 16.11.2017-22.02.2018, atât în cadrul edițiilor tipărite, cât și în edițiile online ale ziarului "7 est". De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la prezentarea scuzelor față de reclamant, în mod public, prin intermediul edițiilor tipărite și online, atașându-se, integral, hotărârea pronunțată în prezenta cauză, din care vor fi excluse datele personale ale părților, în trei numere consecutive, ale ambelor formate (scris și electronic), în deschiderea edițiilor, cu aceleași caractere cu care au fost tipărite articolele și să fie publicate fotografiile pârâților persoane fizice cu menționarea în clar a numelui fiecăruia. La data de 11.09.2018, reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a Societății G. S.R.L., arătând că aceasta este societatea care editează în prezent Ziarul "7 est".

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 774/08.04.2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta S.C. F. S.R.L.; a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții E., S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.R.L.; i-a obligat, în solidar, pe pârâții E. și S.C. F. S.R.L. să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale; i-a obligat pe pârâții E., S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.R.L. să publice dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză într-o singură ediție, în format scris și electronic ale publicației "7est", în deschiderea ediției, cu aceleași caractere în care a fost tipărit articolul publicației "7est" din data de 22.02.2018; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.; i-a obligat pe pârâții E. și S.C. F. S.R.L., în solidar, să plătească reclamantului suma de 2.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 464/21.10.2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul pârâtului E. împotriva sentinței și obligat apelantul la plata, în favoarea intimatului A., a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul E.. Recurentul a arătat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel nu a interpretat și aplicat prevederile art. 11 din Constituție în concordanță cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, nesocotind jurisprudenta CEDO în materie. A mai arătat că instanța de apel s-a considerat îndreptățită să emită judecăți de valoare cu privire la limbajul folosit de recurent pentru a reda aspecte reprobabile ale activității intimatului, extrăgând din text anumite cuvinte și atribuindu-le un caracter injurios fără o minimă raportare la tematica articolelor și la scopul demersului jurnalistic. A făcut trimitere la cauza Petrina versus România, prin care Curtea a constatat că art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu lasă deloc spațiu pentru restrângeri ale libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, Curtea a statuat că o relatare obiectivă și echilibrată cu privire la fapte și activități de interes public poate fi făcută de jurnaliști sau alte persoane pe căi diferite, în funcție, printre altele, de mijloacele de comunicare în masă utilizate; nu revine nici instanței europene și nici jurisdicțiilor naționale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliștii o adoptă. Libertatea de exprimare, consacrată de textul articolului 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, ea stă la baza noțiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Paragraful 2 al articolului 10 din Convenție permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertății de exprimare, cu condiția să respecte cerințele impuse de Convenție pentru valabilitatea acestora. Potrivit recurentului, orice atingere adusă de autoritățile publice exercițiului libertății de exprimare, sub forma unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, constituie o ingerință în dreptul consacrat de articolul

Contrar acestor deziderate, instanța de apel s-a considerat îndreptățită să emită judecăți de valoare cu privire la limbajul pe care l-a folosit pentru a reda aspecte reprobabile ale activității intimatului ce intersectează interesul general, extrăgând din text anumite cuvinte și atribuindu-le un caracter injurios fără o minimă raportare la tematica articolelor și la scopul demersului jurnalistic care l-a determinat pe recurent să utilizeze aceste cuvinte. Scoase din context și analizate separat, smulse din structura semantică a frazei, cuvintele nu mai corespund intenției autorului, materializată în conținutul mesajului transmis. Admițând că articolul conține cuvinte și expresii ce prezintă o anumită doză de exagerare și de provocare, recurentul a susținut că nu se depășesc limitele trasate de jurisprudența CEDO în ceea ce privește libertatea demersului jurnalistic căci în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile care sunt primite sau privite ca inofensive ori indiferente, dar și cu privire la cele care jignesc, șochează sau deranjează (cauza De Haes și Gijsels contra Belgiei). Astfel se impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există "societate democratică" (cauza Handyside contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, hotărârea din 7 decembrie 1976), libertatea jurnalistică cuprinzând și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare, neputându-se concepe ca un jurnalist să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea sa le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra României). În opinia recurentului, articolul incriminat nu constituie o ingerință în dreptul la viață privată al reclamantului, câtă vreme conținutul său vizează exclusiv aspecte legate de calitățile, întrepătrunse, de politician și de demnitar ale acestuia. A arătat că investigațiile demarate de D.LI.C.O.T. în legătură cu activitatea desfășurată de intimat ca șef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iași, precum și măsurile cu caracter preventiv pe care instanța de judecată le-a dispus împotriva sa pe durata efectuării cercetărilor, explică și justifică acuzațiile formulate la adresa acestuia. A mai arătat că restul articolului privește percepția pe care populația o are asupra clasei politice și a modului în care comunică cu cetățenii aleșii locali, întrebarea formulată retoric în finalul articolului nefiind un atac la persoană, cum îl califică instanța, ci opinia împărtășită pe scară largă că majoritatea celor care ocupă funcții publice pierd contactul cu realitatea deîndată ce au fost aleși. A susținut că instanța a făcut abstracție de jurisprudența CEDO relevantă pentru cazul dedus judecății, limitele criticii admisibile fiind mai ample față de un om politic, vizat în această calitate, decât față de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni, iar în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (Feldek împotriva Slovaciei, nr. 20032/95, paragraful 74). Faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă, o judecată de valoare putându-se dovedi excesivă doar dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Ivanciuc contra României și Cumpănă și Mazăre contra României), de unde rezultă că există judecăți de valoare care sunt protejate, deoarece art. 10 din Convenție "nu are în vedere doar substanța ideilor și a informațiilor furnizate, ci și forma în care acestea sunt exteriorizate, simpla folosire a unor cuvinte jignitoare nu poate justifica condamnarea ziaristului, atâta timp cât sunt proporționale cu provocarea, indignarea, atitudinea subiectivă a ziaristului nefiind de natură a leza inutil reputația persoanei vizate" (cauza Oberschlick contra Austriei). A considerat astfel că nu i se poate imputa că a depășit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare, câtă vreme articolul este o reacție legitimă la un fapt reprobabil fără precedent (amenințarea unor jurnaliști și vandalizarea mașinii unuia dintre ei), vizându-1 pe intimat exclusiv în calitatea sa de politician și de demnitar public. 5. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.02.2023. Intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere la raport, prin care a reiterat excepția de nulitate invocată prin întâmpinare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată. 6. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității cererii de recurs în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicit respingerea acestuia ca fiind vădit nefondat, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. A susținut că recursul, deși se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aspectele semnalate de acesta nu se încadrează în motivul de recurs invocat, fapt ce atrage sancțiunea nulității, astfel cum este stabilită de art. 489 din cod. A făcut trimitere la practica Înaltei Curți și a instanțelor din România, care este una constantă în situația în care motivele de recurs sunt confuze, imprecise și generale, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A precizat că motivele constă într-o reexpunere a articolelor de presă și o așa-zisă explicare a cuvintelor injurioase folosite la adresa sa, aspecte care au fost analizate de către instanța de apel și au fost înlăturate în mod fundamentat, reținându-se faptul că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, ci este o libertate care poate conține limitări, iar folosirea termenilor injurioși în cadrul articolelor de presă reprezintă o depășire a acestor limite. Cu trimitere la practica instanțelor, recurentul a opinat că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. Pe fondul cererii de recurs, fata de motivul de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și față de argumentele efectiv prezentate în cadrul cererii, intimatul a apreciat că recursul este vădit nefondat și se impune respingerea sa ca atare. În opinia intimatului, expusă în fața instanțelor de fond și apel, referitoare la jurisprudența CEDO aplicabilă spetei de față, trebuie analizată și aplicată jurisprudența care vizează în mod direct libertatea de exprimare însă cu limitările ce țin în mod evident de încălcarea dreptului la viața privată, neputându-se prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane, chiar daca acestea sunt sau nu persoane publice. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului sau și a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplică nu numai "informațiilor" sau "ideilor" primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci și celor care lovesc, șochează sau neliniștesc o persoană sau o parte a populației, în baza pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei). Așa cum precizează articolul 10, exercitarea acestei libertăți este supusă unor formalități, condiții, restricții și sancțiuni care trebuie totuși să fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind să fie stabilită în mod convingător (Observer și Gardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Janowski c. Poloniei; Nielsen și Johnsen c. Norvegiei). Condiția "necesității într-o societate democratică" obligă Curtea să determine dacă ingerința incriminată corespundea unei "nevoi sociale imperioase", dacă era proporțională cu scopul legitim vizat (și dacă motivele invocate de autoritățile naționale erau pertinente și suficiente). Pentru a decide asupra existenței unei asemenea nevoi și asupra mijloacelor de acțiune ce trebuie adoptate statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoțită de un control european ce privește atât legea cât și deciziile care o aplică, chiar și când acestea provin de la o instanță independentă. Curtea are deci competența de a decide în ultima instanță dacă o "restricție" încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10 (Lehideux ei Isorni c. Franței, Perna c. Italiei). Pentru a se pronunța asupra chestiunii necesității ingerinței, Curtea va tine seama în special de termenii utilizați în afirmațiile litigioase, de contextul în care acestea au fost făcute publice și de cauza în ansamblul său (Nilsen și Johnsen c. Norvegiei; Fuentes Bobo c. Spaniei, Musîum Gunduz c. Turciei Raichinov c. Bulgariei; Boldea c. României). Exercitarea libertății de exprimare include obligații și responsabilități, a căror întindere depinde de situație și de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveției), iar garanția oferită de articolul 10 jurnaliștilor este subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții c. Franței; Colombani și alții c. Franței; Bladet Troms și Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă și Mazăre c. României; Stângu și Scutelnicu c. României). Dacă, în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversațiuni prezumate ale aleșilor locali și funcționarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele și funcțiile acestora, implică pentru reclamanți obligația de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă și Mazăre c. României; Lesnik c. Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei). În privința articolelor și comentariilor postate la rubrici de genul "bârfe", "zvonuri", cu titlu de pamflet, intimatul a apreciat că folosirea de expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii nu fac parte din modalitatea de întocmire a unei astfel de scrieri satirice. A considerat că reputația sa, din punct de vedere personal și profesional, a fost și este, în mod cert, afectată de articolele menționate, fiind acuzat fără suport real de fapte concrete, emițându-se totodată și afirmații defăimătoare asupra persoanei sale și a activității profesionale cu conotații penale. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se învederează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare, cu nesocotirea jurisprudenței CEDO referitoare la limitele admisibile de exercitare a acestui drept fundamental în cazul jurnaliștilor și reprezentanților mass-media care, apreciază recurentul, sunt mai largi atunci când este vizată o persoană care exercită o funcție publică, gradul de expunere a conduitei unei astfel de persoane fiind mai mare decât în cazul unui particular. În esență, recurentul apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva exercitării dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 CEDO, exercitare care s-a realizat cu bună-credință și a avut o bază factuală care să determine înscrierea acestora în marja de exagerare permisă de către norma convențională menționată. În acest sens, recurentul învederează că limbajul folosit a fost scos din context, că nu au fost depășite limitele trasate de jurisprudența CEDO în materie, că expresiile folosite au fost formulate în stil pamfletar și au avut o bază factuală determinată de investigațiile demarate de DIICOT în legătură cu activitatea reclamantului ca șef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iași, precum și de măsurile cu caracter preventiv pe care instanța de judecată le-a dispus împotriva acestuia. Înalta Curte reține că potrivit art. 1349 C. civ. "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". De asemenea, art. 10 din Convenție reține că "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În acest sens, instanța europeană a statuat că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, aceeași instanță a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt nu pot fi reevaluate în recurs, rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului, respectiv aceasta a utilizat, la adresa reclamantului, afirmații denigratoare, de natură să afecteze imaginea celui din urmă și să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanțele anterioare au apreciat în mod corect. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, termenii injurioși folosiți de către recurent depășesc limitele dreptului la liberă exprimare, fiind folosiți cu intenția clară, nedisimulată, de a contura o percepție negativă asupra persoanei reclamantului. Deși recurentul arată că "scoase din context și analizate separat, smulse din structura semantică a frazei, cuvintele nu mai corespund intenției autorului, materializată în conținutul mesajului transmis", această afirmație este una generică și nu reflectă situația din cauza pendinte în care, termenii folosiți, indiferent dacă au fost analizați în context sau în afara contextului, se plasează, prin virulența și plasticitatea lor, în afara protecției oferite de art. 10 CEDO. În acest sens, Înalta Curte reține că, pentru a se înscrie în coordonatele unei exprimări protejate de lege, nu este suficient ca informația oferită de jurnalist să se fundamenteze pe o bază factuală adecvată, ci este necesar să fie redată într-o manieră care să corespundă unor minime standarde sociale și educaționale, ceea ce în cauză nu s-a realizat. Folosirea unor expresii al căror sens este unul jignitor, ofensator, denigrator, cum este cazul în speță, exclude buna-credință și ocrotirea jurnalistului din perspectiva dispozițiilor art. 10 CEDO, iar asumarea unei anumite expuneri prin ocuparea unei funcții politice nu conduce automat la faptul că persoana în cauză trebuie să-și asume, în integralitate, orice fel de jigniri emise de către presă sau chiar de către persoane private, pentru că, deși prin natura funcției, viața sa capătă o vizibilitate mai mare, aceasta continuă să fie privată și asigurată de către dispozițiile legale în materie. Dealtfel chiar recurentul, prin memoriul de recurs, recunoaște că "...articolul conține cuvinte și expresii ce prezintă o anumită doză de exagerare și de provocare..." și chiar dacă concluzia sa este aceea că nu sunt, totuși, depășite limitele trasate de jurisprudența CEDO, Înalta Curte constată că terminologia folosită nu se justifică, depășește scopul informării publice și ca atare, nu poate beneficia de protecția invocată de către recurent. Termenii ofensatori utilizați de recurentul-pârât, sintagmele jignitoare prin intermediul cărora îl descrie pe reclamant, nu au nicio legătură cu baza factuală în raport de care s-au făcut publice anumite aspecte din viața și activitatea reclamantului, nu susțin această bază factuală și nu își justifică relevanța în ceea ce privește informarea publicului, fiind aprecieri pur personale ale jurnalistului, ale căror conotații tendențioase exclud imparțialitatea și obiectivitatea. Așa cum corect au reținut instanțele de fond, afirmațiile în discuție nu au fost realizate în conținutul unui articol care să fie rezultatul unei investigații jurnalistice și care să trateze un subiect de interes pentru publicul larg, de natură să justifice cu pregnanță a fi date publicității în forma în care a fost făcută. Recurentul învederează că "Articolul incriminat nu constituie o ingerință în dreptul la viață privată al intimatului, câtă vreme conținutul său vizează exclusiv aspecte legate de calitățile, întrepătrunse, de politician și de demnitar ale reclamantului". Înalta Curte constată că recurentul confundă baza factuală, a cărei existență nu este pusă în discuție, cu modalitatea în care jurnalistul transmite publicului informațiile obținute în temeiul acelei baze factuale, modalitate care în cauză este defectuoasă și determină incidența sancțiunii ce derivă din răspunderea civilă delictuală. Deși recurentul afirmă că "Investigațiile demarate de DIICOT în legătură cu activitatea desfășurată de intimat ca șef al serviciului de urbanism din cadrul Primăriei Iași, precum și măsurile cu caracter preventiv pe care instanța de judecată le-a dispus împotriva sa pe durata efectuării cercetărilor, explică și justifică acuzațiile formulate la adresa acestuia", Înalta Curte reține că acuratețea și veridicitatea informațiilor obținute nu sunt puse la îndoială și nu acestea reprezintă elementele în funcție de care recurentul este lipsit de protecția art. 10 CEDO. În cauză este vorba despre modalitatea de transmitere efectivă a acestor informații, de limbajul și termenii folosiți, întrucât libertatea de exprimare, cât de largă ar fi, nu presupune și nu justifică utilizarea unui vocabular inadecvat, vexatoriu și exagerat, cum este cel folosit de către recurent. Recurentul pretinde că expresiile folosite nu sunt defăimătoare, ci reprezintă judecăți de valoare, cu rolul de a evidenția, după caz, că deși a intrat în politică la o vârstă tânără, reclamantul a fost repede propulsat în funcții publice importante, lipsa de experiență a reclamantului în domeniul administrației publice, percepția pe care populația o are asupra clasei politice și a modului în care comunică cu cetățenii aleșii locali, etc. Această explicitare, pe care recurentul o realizează în memoriul de recurs, într-o manieră academică, cu privire la expresiile folosite, este un argument în plus la faptul că informația pe care a făcut-o publică într-o modalitate atât de nepotrivită putea fi exprimată și altfel, respectiv într-o formă care să excludă tragerea sa la răspundere civilă delictuală. Astfel, justificările pe care recurentul le expune cu privire la limbajul folosit nu sunt exoneratoare de răspundere, ci dimpotrivă, evidențiază încă o dată, caracterul subiectiv și răutăcios al conținutului articolului incriminat. Mai arată recurentul că judecățile de valoare expuse sunt realizate într-un stil pamfletar, însă expresiile jignitoare nu fac parte din modalitatea de redactare a unei astfel de scrieri satirice. Pamfletul este o specie literară în versuri sau în proză, prin intermediul căreia scriitorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, etc. Discursul pamfletar se compune dintr-o serie de mijloace expresive, care generează semnificații și conduc la configurarea semnificației generale a mesajului. Ironia este elementul de bază al pamfletului, exteriorizând atitudinea autorului față de subiectul abordat și influențând atitudinea publicului. De asemenea, mărcile stilistice, elementele oralității, figurile de stil, jocurile de cuvinte constituie mijloace de sporire a expresivității în discursul pamfletar. Or, în cauză, autorul așa-zisului pamflet (recurentul-pârât) utilizează asocieri de cuvinte cu impact ofensator și denigrator, situate într-o paletă lingvistică străină de conținutul și mesajul structurii satirice și moralizatoare a pamfletului. Din perspectiva considerentelor evidențiate, Înalta Curte constată că în cauză nu există elemente de nelegalitate care să atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat ca temei juridic al recursului, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată în acord cu dispozițiile legale în materie, situație față de care recursul apare ca nefondat. Având în vedere soluția ce se va da asupra recursului, respectiv aceea de respingere, ca nefondat, precum și faptul că în cauză intimatul-reclamant A. a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 de RON, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli care sunt dovedite cu chitanța depusă la dosar, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reprezintă parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare față de care va fi obligat la plata acestor cheltuieli către intimatul-reclamant. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 464 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă și va obliga recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON în favoarea intimatului-reclamant A..