ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2019 la data de 06.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea acestora să-i plătească suma de 1.000.000 RON, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciile morale provocate prin discriminare indirectă.

Prin sentința civilă nr. 205/30.09.2020, Tribunalul Teleorman a respins excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, excepție invocată prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului de Judecată de pe lângă Inspectoratul Județean de Poliție de Frontieră Călărași cu nr. 460376 din data de 22.11.2000, excepție invocată de către reclamant, și a respins acțiunea având ca obiect pretenții, constând în daune morale, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 205/30.09.2020, reclamantul A. apel principal iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. și apelul incident formulat de apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr. 205/30.09.2020 pronunțate de Tribunalul Teleorman.

Împotriva deciziei Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

4.1 Recursul formulat de reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru o nouă judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material prevăzute de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, aspect care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel i-a respins apelul pe motiv că nu și-a exercitat și dreptul de a solicita instanței restabilirea situației anterioare discriminării prin anularea actului administrativ normativ, acest lucru putându-se realiza numai pe calea unei acțiuni introduse la instanța de contencios administrativ.

Recurentul reclamant a arătat că art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 dă dreptul persoanei discriminate să pretindă instanței acordarea a două drepturi subiective civile: dreptul la despăgubiri și dreptul la înlăturarea discriminării prin restabilirea situației anterioare, reclamantul având dreptul ca, prin acțiunea introductivă, să stabilească cadrul procesual, putând solicita fie numai acordarea de despăgubiri, fie numai restabilirea situației anterioare discriminării, fie cele două drepturi cumulativ, nefiind obligatoriu să pretindă ambele drepturi concomitent. Aceasta concluzie este întărită și de dispozițiile art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., cu aplicarea prevederilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., texte de lege care dispun că judecătorul nu poate depăși limitele învestirii. Recurentul reclamant a considerat că, abordând chestiunea neexercitării de către reclamant a dreptului subiectiv la restabilirea situației anterioare discriminării, în cadrul procesului pendinte, și respingând apelul în principal pe baza acestui considerent, instanța de apel a depășit limitele învestirii.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a pus în discuția părților împrejurarea de drept referitoare la imposibilitatea introducerii exclusiv a unei cereri de acordare a daunelor morale, de vreme ce, în opinia instanței de apel, legiuitorul a instituit o cerință cumulativă marcată de folosirea conjuncției "și" în cuprinsul art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 14 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ. coroborate cu art. 224 și cu art. 20 din C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a considerat că instanța trebuia să facă aplicarea art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., chiar dacă părțile au lipsit de la judecarea apelului, și să supună discuției acestora respectiva împrejurare. Prin urmare, instanța de apel trebuia să amâne cauza și să comunice încheierea de ședință apelantului și intimatului, în condițiile art. 149 alin. (2) din C. proc. civ. cu aplicarea art. 148 alin. (4) din C. proc. civ., pentru ca aceștia să poată pune concluzii.

Recurentul reclamant a arătat că, prin respingerea apelului formulat de reclamant, instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., în acest caz fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că, în baza art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel putea califica una din excepțiile invocate de partea adversă în apelul incident ca fiind excepția necompetenței materiale a secției civile a Tribunalului Teleorman și, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să trimită cauza spre judecare în primă instanță Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal urmând ca el să completeze acțiunea introductivă cu solicitarea de anulare în parte a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016. Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel nu a adoptat soluția prevăzută de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., deși din considerentele sale se desprinde concluzia că instanța de contencios administrativ avea competența judecării cauzei în primă instanță.

Recurentul reclamant a considerat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că avea posibilitatea anulării în parte a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016 pe calea unei acțiuni la instanța de contencios administrativ, dar în speța de față a considerat ca are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii juridice, în cazul în care pretinde numai dezdăunări morale pentru faptele și actele de discriminare la care a fost supus.

Recurentul-reclamant a apreciat că obligarea intimatului Ministerul Afacerilor Interne la plata de despăgubiri morale pentru faptele de discriminare ar fi reprezentat o sancțiune civilă suficientă pentru a-l determina pe acesta să-și modifice el însuși legislația internă. Pentru a formula o acțiune în contencios administrativ în cadrul căreia să solicite și repararea pagubei în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar fi necesară achitarea taxei de timbru stabilită la art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, însă reclamantul nu are posibilitățile financiare necesare pentru susținerea unei astfel de cereri.

În probațiune, recurentul-reclamant a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

4.2 Recursul incident formulat de Ministerul Afacerilor Interne.

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se respingă cererea de chemare în judecată fie pe cale de excepție, fie ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, recurentul-pârât a considerat că nu pot fi reținute argumentele instanței de apel cu privire la respingerea acestei excepții pe simplul motiv că, în cererea de chemare în judecată, a fost indicat drept temei de drept art. 27 din O.G. nr. 137/2000, atâta timp cât recurentul-reclamant își motivează prejudiciul moral suferit prin discriminarea indirectă a acestuia de către pârâți, iar în realitate discriminarea la care face referire recurentul-reclamant este motivată de existența unor prevederi legale discriminatorii. Ca atare, în cauză este incidentă decizia Curții Constituționale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, în același sens fiind și deciziile Curții Constituționale nr. 818/03.07.2008, nr. 819/03.07.2008, nr. 820/03.07.2008 și nr. 821/03.07.2008.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2018 a fost admisă excepția de necompetență invocată din oficiu. Totodată, Consiliul a emis un punct de vedere în speță, precizând că, în materia specifică a nediscriminării, poate să adopte doar puncte de vedere reprezentând opinii cu caracter de îndrumare, însă fără forța juridică obligatorie, în legătură cu principiul nediscriminării, astfel încât acesta nu probează în prezentul dosar fapta de discriminare la care face referire recurentul-reclamant. De altfel, Consiliul nu a analizat petiția recurentului-reclamant pe fond, nu a analizat faptele pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, ci doar a reținut că prevederile legale care fac obiectul petiției ar putea îmbrăca forma discriminării indirecte.

Recurentul pârât a arătat că recurentul-reclamant nu își poate întemeia prezenta cerere de chemare în judecată doar pe punctul de vedere cuprins în hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2019, ci pe fapte în baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte.

Recurentul-pârât a învederat faptul că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul-pârât a considerat că, dacă reclamantul nu era de acord cu soluția Consilului Național pentru Combaterea Discriminării prin care acesta a considerat că nu este competent a se pronunța asupra aspectelor semnalate de recurentul reclamant, acesta avea posibilitatea de a contesta hotărârea menționată la instanța de contencios administrativ și să solicite acesteia obligarea Consiliului să se pronunțe pe fondul cauzei, respectiv să stabilească dacă există sau nu o faptă de discriminare, și nu să pornească un nou litigiu, cu privire la care Consiliul s-a pronunțat deja și care constituie titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, recurentul-pârât a apreciat că, atâta timp cât Consiliul nu este competent să stabilească existența faptei de discriminare, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant, iar raportat la conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă.

Recurentul-pârât a formulat recursul incident și împotriva considerentelor, solicitând înlăturarea considerentelor reținute la pagina 21 a hotărârii, apreciind că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că recurentul-reclamant a făcut dovada unor fapte de natură a institui o prezumție de discriminare, incumbând părții adverse să dovedească inexistența acestei discriminări. Astfel, raportat la prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, instanța a fost în eroare, întrucât recurentul-reclamant nu a prezentat nicio faptă pe baza căreia să poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, ci a prezentat conținutul unor prevederi legale care, în opinia sa, sunt discriminatorii. Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014, a hotărât că, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 1169 din C. civ. (art. 249 din C. proc. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă.

Recurentul pârât a considerat că greșita interpretare a instanței de apel în sensul că recurentul-reclamant ar fi probat o faptă de discriminare indirectă ce decurge din prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, este întărită de următoarele aspecte: Ministerul Afacerilor Interne nu poate discrimina prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 80/1995; Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 a fost emis cu respectarea prevederilor legale incidente, întrucât chiar Legea nr. 80/1995 dispune reglementarea condițiilor de reîncadrare prin ordin; prevederile acestui ordin sunt înglobate în prevederile art. 36 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 80/1995; potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (11) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 87 alin. (3) se aplică în exclusivitate cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale. Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale și, nicidecum cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne.

În drept, recurentul pârât a invocat dispozițiile art. 491 raportat la art. 461 alin. (2), art. 472 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.1 Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant, susținând că acesta nu a adus alte dovezi care să răstoarne temeinicia argumentelor pe care instanța de fond și, ulterior, instanța de apel le-au expus în hotărârile pronunțate, respectiv că nu se poate reține o culpă a Ministerului Afacerilor Interne cu privire la fapta de discriminare invocată atât timp cât rechemarea în activitate a recurentului-reclamant se impunea a fi analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare privind încadrarea personalului în Ministerul Afacerilor Interne.

5.2 Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a invocat excepția nulității recursului incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, susținând că acesta a invocat motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În situația în care se va respinge excepția invocată, recurentul reclamant a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Referitor la primul motiv din recursul incident, recurentul-reclamant a susținut că partea adversă a considerat greșit că reclamantul a motivat prejudiciul moral suferit prin discriminare indirectă, acesta fiind motivat prin discriminare directă, iar instanța de judecată este cea care are atributul de a califica discriminarea ca fiind directă sau indirectă.

Recurentul-reclamant a arătat că discriminarea la care face referire nu este motivată numai de existența unor prevederi legale discriminatorii, ci și de fapte și practici discriminatorii. Astfel, faptele discriminatorii sunt anunțurile de angajare din sură externă cuprinzând condițiile și criteriile discriminatorii impuse la încadrare, emise între anii 2016-2019. Prin criterii și condiții discriminatorii, recurentul-pârât dezavantajează ofițerii/subofițerii îndepărtați disciplinar din sistem, în raport cu ofițerii/subofițerii îndepărtați penal, pe baza criteriului "formei de răspundere juridică", promovând preferințe pentru lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne condamnați penal și reabilitați.

Recurentul-reclamant a considerat că recurentul-pârât nu a reușit să probeze că aceste prevederi, criterii sau practici discriminatorii sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, așa cum dispune art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Recurentul-reclamant a arătat că reprezintă practică discriminatorie respingerea solicitării sale de reîncadrare în Ministerul Afacerilor Interne prin rechemarea în activitate, ce poate fi realizată de către ministru, în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 80/1995, pe motiv ca a fost îndepărtat disciplinar din sistem. O altă practică discriminatorie este, în opinia recurentului-reclamant, și posibilitatea dată condamnaților penal reabilitați de a participa la concurs, prin anunțurile de angajare emise de instituțiile din teritoriu aparținând Ministerului Afacerilor Interne, prin impunerea condiției "să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârșirea de infracțiuni, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea", în timp ce, în aceleași anunțuri se precizează că "Nu pot fi încadrate în activitate cadrele militare în rezervă, dacă: (...) b) au fost trecute în rezervă în condițiile art. 85 lit. j) (disciplinar) (...), din Legea nr. 80/1995".

Recurentul-reclamant a mai învederat că nu a susținut prin cererea de chemare în judecată, apel sau recurs ori prin celelalte apărări, în stadiile procesuale anterioare, că dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. j) și art. 87 alin. (3) coroborat cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 ar fi discriminatorii, ci a susținut că reprezintă prevederi discriminatorii art. 8 alin. (1) lit. a), cu referire la lit. j) din Anexa nr. 2, la Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, privind activitatea de management resurse umane în unitățile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial nr. 931/18.11.2016.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs incident, recurentul-reclamant a susținut că legea nu stabilește putere doveditoare punctului de vedere emis de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța fiind cea care trebuie să-l aprecieze în mod liber, potrivit convingerii sale, actul urmând a fi examinat în ansamblul întregului probatoriu administrat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 264 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că nu și-a întemeiat în mod exclusiv cererea de chemare în judecată pe punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, acesta reprezentând doar o dovadă subsidiară sau un argument în plus, în sprijinul pretențiilor și susținerilor sale din acțiunea introductivă.

Recurentul reclamant a arătat că, în cazul acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, indiferent dacă a fost sau nu declanșată procedura administrativ-jurisdicțională, indiferent de soluția dată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, persoana discriminată poate sesiza instanța civilă pentru acordarea de despăgubiri și repunerea în situația anterioară. În atare împrejurare, în fața instanței civile, hotărârea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are autoritate de lucru judecat.

Recurentul reclamant a arătat că instanța de judecată, învestită cu soluționarea cauzei, poate da preeminență în aplicare prevederilor din alte acte normative, în baza unor dispoziții legale cuprinse în acte normative de nivel superior, care nu au fost declarate neconstituționale, refuzând să aplice normele discriminatorii din Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016. Prin urmare, instanțele competente în cauză trebuie să verifice dacă prevederile ordinului menționat sunt în concordanță cu prevederile cuprinse în acte normative de nivel superior, interpretând sistematic dispozițiile incidente din Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, în încercarea de a desluși dacă acestea respectă legea, respectiv dacă respectă dispozițiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 și alte prevederi cuprinse în actele normative de nivel superior.

În concluzie, chiar dacă dispozițiile O. G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în alte acte normative, instanțele pot să aplice cu precădere dispoziții din acte normative de nivel superior, refuzând să aplice dispozițiile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 nu în temeiul O.G. nr. 137/2000, ci în temeiul art. 1 alin. (5) raportat la art. 20, ambele din Legea fundamentală, combinate cu art. 13 din Legea nr. 24/2000, care obligă judecătorii la o interpretare sistematică a actelor normative cu dispoziții incidente în cauză.

Referitor la motivul al treilea din recursul incident, recurentul-reclamant a învederat că, în fața tribunalului și a curții de apel, a înțeles să probeze faptele de discriminare cu următoarele probe: anunțurile de angajare din sursă externă cuprinzând condiții și criterii discriminatorii impuse la încadrare, emise între anii 2016 - 2019 de prepușii recurentului-pârât din teritoriu: I.P.J. Teleorman; I.J.J. Teleorman și I.S.U. Teleorman; înscrisuri care dovedesc respingerea solicitării sale de reîncadrare în Ministerul Afacerilor Interne prin rechemarea în activitate, ce poate fi realizată de către ministru, în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 80/1995, pe motiv ca a fost îndepărtat disciplinar din sistem; interogatoriu, la care recurentul-pârât a refuzat să răspundă.

Recurentul reclamant a arătat că normele aplicabile în cauză sunt prevederile art. 1386 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare ori, dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Astfel, recurentul-reclamant a arătat că, în lumina dispozițiilor art. 1386 alin. (1) din C. civ., a precizat prin întâmpinare că nu este interesat de reparația în natură și nici de anularea situației create prin discriminare, ci a solicitat în schimbul acestora o sumă de bani, cu titlu de despăgubire, inclusă în cuantumul total pretins prin obiectul cererii de chemare în judecată. De asemenea, a considerat că obligarea părții potrivnice la dezdăunări morale în cuantumul pretins reprezintă o sancțiune civilă suficientă pentru a o determina să-și abroge singură dispozițiile normative interne discriminatorii.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de Ministerul Afacerilor Interne, recurentul-reclamant a învederat că recurentul-pârât, prin întâmpinarea formulată, nu a răspuns criticilor și motivelor invocate în cererea de recurs, astfel că întâmpinarea formulată este lovită de nulitate.

Referitor la susținerea din întâmpinare a recurentului-pârât în sensul că recurentul-reclamant nu aduce în recurs alte dovezi care să răstoarne temeinicia argumentelor reținute de instanța de fond și de apel, recurentul-reclamant a învederat că singura probă admisibilă în recurs este proba cu înscrisuri, iar în dosarul de față, în celelalte stadii procesuale, s-au administrat toate înscrisurile care au legătură cu pricina. În dovedirea motivelor de recurs au fost aduse argumente legale, constând în judecăți și raționamente juridice corecte, rezultate din interpretarea și aplicarea corespunzătoare a textelor legale incidente în cauză.

Recurentul-reclamant a arătat că partea adversă, prin apărările și răspunsurile sale, a opus unor acte normative cu o forță juridică superioară prevederile cuprinse într-un ordin de ministru, un act normativ de reglementare inferioară, în accepțiunea pct. 59 din decizia Curții Constituționale a României nr. 405/2016.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întemeiat pe cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi reținut. Conform acestui text legal, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Curtea constată că, într-adevăr, dispoziția legală menționată nu poate fi interpretată în sensul că reclamantul are obligația de a formula toate capetele de cerere avute în vedere de textul legal, fiind la latitudinea sa, în raport de principiul disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., să stabilească obiectul procesului. În acest sens sunt și constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii din Decizia nr. 10/2016, în care s-a arătat că angajarea răspunderii civile poate avea loc pe calea unei acțiuni în daune ("o cerere pentru acordarea de despăgubiri") și/sau în obligație de a face ("… și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare"). Totodată, opțiunile de înlăturare a consecințelor discriminării – prin restabilirea situației anterioare sau anularea situației create prin discriminare – pot fi concretizate și în alte modalități decât cele ale unei acțiuni în obligație de a face, în funcție de forma și criteriile în raport cu care se manifestă discriminarea. Cele două mijloace, corespunzătoare celor două tipuri de acțiuni, prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanța de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări.

În cauză, instanța de apel a constatat că reclamantul afirmă existența unei discriminări față de dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016, care prevăd posibilitatea recrutării cadrelor militare în rezervă în vederea rechemării în activitate, dacă nu au fost trecute în rezervă în condițiile art. 85 lit. a), d), i), j), k) sau ale art. 87 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

Deși instanța de apel a expus un argument în sensul că nu ar posibil să se introducă exclusiv o cerere de acordare a daunelor morale, acesta nu a avut, în contextul expunerii considerentelor deciziei, efectul unui motiv de inadmisibilitate a acțiunii, întrucât instanța a analizat pe fond cererea de acordare a despăgubirilor și a considerat că aceasta a fost în mod corect respinsă în situația în care nu s-a dovedit suferința pentru repararea căreia se solicită daunele morale care fac obiectul acestui litigiu întrucât reclamantul nu a dovedit participarea efectivă la procedura de reîncadrare. În această situație, motivul de recurs invocat în acest sens de recurentul reclamant nu poate fi reținut, întrucât respectivul argument al instanței de apel, deși greșit, nu a fundamentat soluția recurată.

Astfel, nu poate fi reținut motivul invocat de recurentul reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că instanța de apel trebuia să pună în discuția părților imposibilitatea introducerii exclusiv a unei cereri de acordare a daunelor morale, câtă vreme această împrejurare nu a avut efectul respingerii cererii pe cale de excepție, instanța de apel expunând în continuarea motivării argumentele pentru care, în urma analizei fondului solicitării reclamantului, a considerat că acesta nu este întemeiată, în lipsa dovezilor necesare.

În contextul expus, nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant în sensul că, abordând chestiunea neexercitării de către reclamant a dreptului subiectiv la restabilirea situației anterioare discriminării, instanța de apel ar fi respins apelul în principal pe baza acestui considerent. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, atâta timp cât reclamantul ar fi avut posibilitatea să se înscrie la o procedură de reintegrare a ofițerilor trecuți în rezervă însă nu s-a înscris în cadrul unei astfel de proceduri, aplicarea interdicției nu poate fi reținută cu caracter de certitudine, cu atât mai mult cu cât acesta are deschise căi legale de invocare a discriminării, în cadrul unei acțiuni în anularea actului administrativ normativ și în anularea unui act administrativ individual. Curtea a considerat că, în lipsa unei participări efective la procedura de reîncadrare, nu este dovedită suferința pentru repararea căreia se solicită daunele morale care fac obiectul acestui litigiu.

Pe de altă parte, în contextul în care discriminarea reclamată își are izvorul într-un act administrativ cu caracter normativ, Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016 conținând reguli generale, de aplicabilitate repetată, destinatarii acestuia fiind un număr nedeterminat de subiecți, în mod corect a considerat instanța de apel că acțiunea la care fac referire de dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pentru a obține înlăturarea, în contexul speței, este cea în procedura contenciosului administrativ.

Astfel, cazurile de discriminare întemeiate ori izvorâte din acte administrative ori proceduri administrative emise/derulate de autorități publice ori autorități de utilitate publică sau de interes public, respectiv în acele acțiuni în care situația, fapta sau motivul de discriminare a apărut sau a fost invocat în derularea unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective este asigurată în fața unor jurisdicții speciale au fost avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii la pronunțarea deciziei nr. 10/2016. Conform acestei decizii, ori de câte ori actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri ale dreptului – dreptul muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenței etc. – și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora și în fața jurisdicțiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în fața unor instanțe cu competență materială specială, derogatorie de la dreptul comun. Nu este exclus, astfel după cum chiar Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 precizează, ca acțiunea discriminatorie să se materializeze într-un act (administrativ), în vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalității acestuia. Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă.

În cauză însă, neurmărind finalitatea anulării situației rezultate din discriminare, reclamantul a înțeles să introducă o acțiune în fața instanței civile prin care să solicite exclusiv despăgubiri pedntru prejudiciul moral rezultat din discriminare. Întrucât discriminarea reprezintă o faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, pentru acordarea unor despăgubiri cu acest titlu, potrivit normelor de drept civil care reglementeză repararea prejudiciului produs prin săvârșirea unei fapte ilicite, este necesară condiția dovedirii prejudiciului invocat. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, astfel cum s-a arătat mai sus, că, în lipsa unei participări efective la procedura de reîncadrare, nu este dovedită suferința morală. Concluzia instanței de apel în sensul că în cauză nu a fost dovedită una din condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este supusă cenzurii instanței de recurs, reprezentând o chestiune de netemeinicie, nu de nelegalitate. Astfel, situația de fapt reținută de instanța de apel în urma aprecierii probelor nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, nu poate fi reținut motivul de recurs invocat de recurentul reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că ar fi fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ.. Conform acestui text legal, dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă. În cauză, instanța de apel nu a considerat că prima instanță ar fost necompetentă să soluționeze cererea, ci a afirmat, conform analizei expuse mai sus, că solicitarea de acordare a daunelor morale ca urmare a unei discriminări rezultate din aplicarea unui act normativ se analizează de instanța de contencios administrativ în cadrul cererii de anulare a respectivului act administrativ. În cauză, reclamantul nu a solicitat anularea actului administrativ, astfel încât nu s-a invocat problema competenței primei instanțe de soluționare a cererii de chemare în judecată.

Nu se poate considera că ar fi încălcat dreptul recurentului reclamant la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a susținut acesta în cererea de recurs, prin pronunțarea unei soluții de dezînvestire. Conform celor expuse mai sus, instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., analizând cererea formulată de reclamant, de acordare a daunelor morale, în cadrul procesual determinat de acesta.

Susținerile recurentului reclamant în sensul că nu ar fi avut resursele financiare necesare pentru achitarea taxei de timbru în cazul promovării acțiunii în contencios administrativ nu pot fi reținute drept motive de nelegalitate a deciziei instanței de apel, fiind străine cauzei, prezentul proces neavând ca obiect o acțiune în contencios administrativ.

În privința recursului incident, Înalta Curte reține că motivul de recurs prin care recurentul pârât a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform textului legal indicat, hotărârea poate fi casată în cazul în care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În cauză, nu se poate reține încălcarea unei reguli de procedură vizând competența instanțelor, în mod corect acestea considerându-se competente să soluționeze litigiul dedus judecății. În acest sens, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând despăgubire pentru prejudiciul moral provocat prin discriminare și a invocat dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000. Această dispoziție legală conferă persoanei care se consideră discriminată dreptul de a formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Litigiul astfel născut, având ca obiect o acțiune în pretenții, este de competența instanțelor judecătorești, susținerea recurentului pârât, în raport de soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008, nefiind de natură să achimbe această concluzie. Astfel, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Curtea Constituțională a considerat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Înalta Curte constată că în mod corect a considerat instanța de apel că aplicarea în concret, în raport de datele speței, a dispozițiilor ordonanței, reprezintă un aspect care vizează fondul pretențiilor deduse judecății și nu poate determina concluzia că dezlegarea litigiului ivit între părți nu ar fi de competența instanțelor judecătorești. Astfel cum a arătat Curtea Constituțională în decizia menționată, instanțele de judecată au misiunea de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, în speță, instanța urmând a se pronunța cu privire la condițiile de existență a dreptului subiectiv invocat de reclamant.

Motivul de recurs invocat de recurentul pârât cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii este, de asemenea, neîntemeiat, neputându-se reține înălcarea unor reguli de procedură nici sub acest aspect. Astfel, prin invocarea excepției inadmisibilității se tinde la respingerea unui demers formulat în legătură cu un litigiu civil ca urmare a împrejurării că partea a uzat de un mijloc procesual neprevăzut sau interzis de lege pentru situația sa, indiferent de argumentele pe fond aduse de respectiva parte. Aspectele învederate de recurentul pârât, privind hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2018 prin care a fost admisă excepția de necompetență invocată din oficiu și faptul că recurentul-reclamant nu își poate cererea doar pe punctul de vedere cuprins în hotărârea menționată a Consiliului, ci pe fapte în baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, vizează temeinicia acțiunii și nu calea procesuală aleasă de reclamant.

Susținerea recurentului-pârât prin care acesta a învederat faptul că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 137/2000, nu poate fi reținută ca reprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei, Consiliul fiind citat pe tot parcursul soluționării cauzei.

Argumentul recurentului-pârât în sensul că reclamantul avea posibilitatea de a contesta hotărârea menționată a Consiliului în procedura contenciosului administrativ, și nu să pornească un nou litigiu, este contrazis chiar de dispozițiile art. 27 din ordonanță care, astfel cum s-a arătat mai sus, instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată să formuleze în fața instanțelor judecătorești o cerere potrivit dreptului comun, fără ca aceasta să fie condiționată de sesizarea Consiliului. Existența unei hotărâri a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de constatare a existenței faptei ilicite discriminatorii prezintă relevanță sub aspectul întinderii cercetării judecătorești, astfel cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 10/2016 pronunțată în recursul în interesul legii, și nu împiedică sesizarea instanței de judecată în cazul în care partea nu deține o astfel de hotărâre. De asemenea, susținerea recurentului pârât referitoare la Decizia Curții Constituționale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, făcută și în contextul susținerii excepției de inadmisibilitate, nu poate fi reținută, ea vizând, astfel cum s-a arătat mai sus, modul în care instanța de judecată va aprecia asupra fondului dreptului dedus judecății în raport de temeiurile de fapt și drept invocate de parte.

Criticile invocate de recurentul pârât în recursul incident îndreptat împotriva considerentelor instanței de apel, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Față de regimul probator aplicabil conform art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. Astfel, dispoziția legală menționată instituie reguli speciale în materia probelor în raport cu dreptul comun, aplicate corect de instanța de apel care a considerat că, afirmând existența unei discriminări rezultate din prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, ca urmare a interdicției instituite pentru persoanele cărora li s-au aplicat sancțiuni disciplinare de a reveni în sistemul de apărare și ordine publică, reclamantul a făcut dovada unei situații de natură a institui o prezumție de discriminare. În consecință, odată ce reclamantul a demonstrat existența unei diferențe de tratament, partea adversă are obligația să demonstreze că aceasta a fost justificată.

Contrar susținerilor recurentului pârât, prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 nu sunt înglobate în prevederile art. 36 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 80/1995. Conform acestui text legal, ofițerii în activitate provin din: ofițeri în rezervă și ofițeri rezerviști voluntari care au promovat testele de aptitudini și îndeplinesc celelalte condiții stabilite prin ordin al miniștrilor sau al șefilor instituțiilor componente ale sistemului apărării naționale, ordinii publice și securității naționale, în vederea chemării sau rechemării în activitate. Astfel, textul legal nu instituie interdicția angajării persoanelor trecute în rezervă în condițiile art. 85 lit. a), d), i), j), k) sau ale art. 87 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, această interdicție fiind stabilită prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, act administrativ cu caracter normativ.

Față de toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.