ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 547/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11139 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția prematurității cererii invocată de pârâta

SC M.I.I.G. SRL

București, iar pe fond, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de SC G. SA București și respinsă acțiunea, completată și precizată, prin care reclamantul I.L. solicitase, în contradictoriu cu pârâții SC M.I.I.G. SRL și M.L., să se dispună obligarea lor la îndeplinirea obligației de a-i transmite dreptul de proprietate asupra unui nr. de 843.757 acțiuni emise de SC G. SA (asumată prin art. 4 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la 6 ianuarie 2005) și de a realiza cele necesare pentru intrarea lui, ca membru, în Consorțiu. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că cererea reclamantului este o cerere evaluabilă în bani, pentru care i s-a pus în vedere să achite la valoare taxele judiciare, taxe achitate la 26 septembrie 2008, dar pentru care reclamantul nu a respectat dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., respectiv, nu a îndeplinit procedura prealabilă de conciliere. Notificările și adresele depuse de reclamant la filele 30-35 au fost apreciate de instanța de fond că nu fac dovada îndeplinirii concilierii deoarece nu cuprind o invitație la conciliere, nu prevăd o dată și un loc în care să se desfășoare concilierea, iar invitația la conciliere aflată la fila 36 nu a fost însoțită de actele doveditoare, nu cuprinde temeiul legal al pretențiilor, și nu s-a făcut dovada transmiterii ei către pârâtă. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia comercială nr. 250 din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sentința de fond fiind desființată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleeași instanțe.

Instanța de apel a reținut, că deși reclamantul s-a conformat dispozițiilor instanței de fond și a timbrat la valoare cererea sa, aceasta nu are caracter evaluabil în bani, ci cade sub incidența dispozițiilor art. 1073 C. civ. teza I, fiind formulată de reclamant în scopul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației de transfer al dreptului de proprietate asupra acțiunilor și nu de a fi despăgubit pentru neîndeplinirea obligației asumate de pârâtă - teza a-II-a din același text - când într-adevăr, cererea ar fi putut fi considerată ca evaluabilă în bani. Or, uzând de acțiunea ce are ca obiect obligația de a face, cererea reclamantului nu are caracter evaluabil în bani nici potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) 1 din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 212/2008. În consecință, instanța de apel a reținut că greșit instanța de fond a apreciat că era necesară procedura de conciliere prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., motiv pentru care, făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. a dispus desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe. Nemulțumiți de această decizie pârâții au declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate și menținerea soluției de fond. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții critică decizia din apel pentru greșita calificare a cererii întrucât obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra acțiunilor este o obligație de a da și nu obligație de a face, doctrina și jurisprudența fiind în acest sens.

Or, potrivit art. 5 din Normele metodologice din 22 aprilie 2009 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 146/1997 se consideră evaluabile în bani cererile al căror obiect este un drept patrimonial, ce poate fi evaluabil în bani, așa cum este dreptul asupra celor 843.757 acțiuni, evaluat chiar prin contract la 19.828.289.500 lei vechi. În consecință, este lipsită de relevanță încadrarea cererii de către reclamant în dispozițiile art. 1073 C. civ., instanța de apel reținând acest temei și considerând greșit că cererea are ca obiect o obligație de a face și nu de a da. De asemenea instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) 1 din Legea nr. 146/1997 deoarece enumerarea acțiunilor evaluabile în bani făcute în acest text este una enunțiativă și nu exhaustivă, O.U.G.

nr. 212/2008 fiind adoptată tocmai în scopul de a înlătura soluțiile diferite date de instanțe în timbrarea unor asemenea cereri. Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, acțiunea sa având ca obiect obligarea pârâților să execute în natură obligația asumată prin contract, deci o obligație de a face, neevaluabilă în bani. Recursul pârâților este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta: Prin cererea înregistrată pe rolul instanțelor la 4 ianuarie 2008, completată și precizată la 15 februarie 2008 (filele 158-160) și 11 aprilie 2008 (filele 176-180 dosar fond), reclamantul I.L. a chemat în judecată pe pârâta SC M.I.I.G. SRL - și apoi și pe administratorul ei, M.L.

- solicitând obligarea pârâtei să-și îndeplinească obligația stabilită conform art. 4 din contractul încheiat cu el la 6 ianuarie 2005, respectiv să facă demersurile necesare în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra unui număr de 843.757 acțiuni emise de SC G. SA precum și obligarea pârâților „de a realiza cele necesare pentru intrarea subsemnatului – reclamant, în calitate de membru al Consorțiului”. Pornind de la petitul cererii inițiale, completat și precizat ulterior, și de la temeiul de drept invocat de reclamant (art. 1073-1074 C. civ.) instanța de apel a apreciat că obiectul cererii îl constituie o obligație de a face, ce cade sub incidența dispozițiilor art. 1073 teza I C. civ., pentru care nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. Calificarea dată cererii de către instanța de apel este apreciată ca fiind corectă întrucât reclamantul, prin precizările ulterioare, a menționat că nu dorește pronunțarea unei hotărâri privind transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, ci obligarea pârâtei de a-și îndeplini obligațiile asumate prin contract (fila 176 verso pct. 2) menționând încă din cererea inițială că solicită „obligarea pârâtei de a-și îndeplini obligația asumată conform prevederilor art. 4 alin. (1) din contract, aceea de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea transferării dreptului de proprietate asupra acțiunilor” (fila 3 alin. penultim). În atare situație greșit susțin recurenții că obiectul cererii reclamantului îl constituie o obligație de a da, obligație care, potrivit art. 1074 C. civ.

implică și predarea lucrului, ceea ce nu este cazul în speță. Chiar dacă în cererea inițială reclamantul a indicat și art. 1074 C. civ., referitor la obligația de a da, prin precizările ulterioare s-a rezumat doar la obligația de a face reglementată în art. 1073 teza I C. civ. De altfel, atât la fond cât și în apel pârâții și-au formulat apărări în raport de obligația de a face și nu de a da, cum susțin în recurs, întâmpinările lor fiind în acest sens (filele 98-110 fond și 27 apel). Cât privește caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al unui asemenea petit, caracter raportat de către recurenți la dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 212/2008, Curtea apreciază criticile recurenților ca neîntemeiate deoarece obligația de plată a taxelor de timbru este o obligație fiscală, circumscrisă dreptului financiar și nu dreptului procesual civil, iar clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 sau Normele metodologice de punere a ei în aplicare, o face în acțiuni evaluabile în bani sau neevaluabile are la bază rațiuni fiscale și nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecății și deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani a cererilor formulate în materie civilă sau comercială. În consecință, argumentarea instanței de apel dată în calificarea cererii făcută și în considerarea acestor dispoziții fiscale urmează a fi amendată, ea nefiind însă de natură să afecteze legalitatea soluției date.

Nefiind considerată o cerere evaluabilă în bani, reclamantul nu avea nici obligația de a îndeplini procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., cum a reținut și instanța de apel, procedură pe care, de altfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a încercat să o efectueze prin notificările și corespondența dintre părți aflate la filele 30-36 dosar, dar că acestea nu au respectat rigorile procedurale reglementate în dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. În consecință, Curtea apreciază că recursul pârâților este nefondat urmând a fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții SC M.I.I.G. SRL București și M.L., împotriva Deciziei nr. 250 din 21 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.