ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2371/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2371/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului de față, din

examinarea lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Comercial Mureș, reclamanta SC C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA

București, sucursala P.C. Mureș, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 53.217 lei,

diferență contravaloare lucrări executate și confirmate de pârâtă, a sumei de

1.375.170.244 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate pe perioada

10 septembrie 2002 – 30 septembrie 2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 598 din 2 martie 2009,

Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția prematurității acțiunii și a

admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 102.792,95 lei, cu

titlu de penalități de întârziere și a sumei de 6.314,09 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Totodată, tribunalul a constatat achitată suma de

53.217,78 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate și a respins capătul

de cerere privind penalități suplimentare de întârziere în cuantum de 34.724.07

lei, solicitate prin acțiunea introductivă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că debitul principal, reprezentând contravaloare lucrări executate a

fost achitat integral de către pârâtă, astfel încât nu mai are relevanță

aspectul dacă situația de lucrări în baza cărora au fost emise facturile, au

fost sau nu au fost acceptate la plată sau dacă a fost respectată întocmai

procedura prevăzută în contract.

Ca atare, a reținut tribunalul, aceste

împrejurări nu pot fi invocate pentru a dovedi netemeinicia penalităților de

întârziere, deoarece acestea sunt accesorii ale debitului principal și urmează

soarta acestora, astfel încât sunt datorate conform art. 969 C. civ. raportat

la art. 46 C. com.

Cu privire la cuantumul penalităților de

întârziere, instanța de fond a reținut că suma datorată de 102.792,95 lei,

astfel cum aceasta a fost calculată de către reclamantă în faza de rejudecare,

aceasta reconsiderându-și poziția cu privire la calculul corect al acestei

sume.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 90A din 30 noiembrie

2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru a pronunța această decizie, curtea

de apel a reținut că tribunalul a soluționat corect excepția prematurității

acțiunii, întrucât faptul că pe parcursul soluționării cauzei, pârâta a avut

sediul social ales este fără relevanță, atâta timp cât convocarea la conciliere

s-a făcut la sediul social al pârâtei care figurează în contractul de execuție

lucrări. De asemenea, curtea de apel a apreciat că hotărârea consiliului de

administrație al pârâtei de desființare și radiere a sucursalei P.C. Târgu

Mureș, este ulterioară datei expedierii invitației la conciliere.

Curtea de apel a respins și motivul

relativ la aspectul că instanța de fond a rămas în pronunțare doar pe excepția

prematurității, dar a soluționat și fondul cauzei, prejudiciind astfel pârâta,

întrucât din încheierea de ședință din 23 februarie 2009, reiese că

reprezentanții părților în proces au pus concluzii atât pe excepție, cât și pe

fondul cauzei.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a

reținut că apelul este nefondat, încât constatarea că în cursul procesului s-a

achitat debitul principal în cuantum de 53.217,78 lei este conformă cu actele

dosarului și cu precizarea acțiunii de către reclamantă, nefiind vorba despre

nici o confuzie între suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare

facturi fiscale și garanția de bună execuție. De altfel, a reținut instanța de

apel, în precizarea acțiunii făcută în faza de rejudecare, reclamanta nu mai

face referire la garanția de bună execuție, al cărui cuantum este diferit,

oricum, de debitul principal.

În privința penalităților de întârziere,

instanța de apel a apreciat că acestea sunt datorate conform art. 16.3 din

contractul părților achitarea debitului principal probând și calculul corect al

penalităților de întârziere, penalitățile care s-au calculat începând cu 30 de

zile de la data emiterii facturilor. Instanța de apel a reținut că pârâta –

apelantă nu a prezentat o altă variantă de calcul al penalităților de

întârziere, susținând doar că nu le datorează, aspect contrazis de actele dosarului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, apelanta – pârâtă, criticând decizia recurată pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și solicitând, în

principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate și a sentinței de

fond, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei dată de

instanța de apel.

nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că instanța de apel a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a constatat din oficiu starea de

incompatibilitate a judecătorului care a soluționat cauza la prima instanță de

fond – tribunalul.

Recurenta a arătat că judecătorul care

s-a pronunțat prin sentința supusă apelului în prezentul ciclu procesual, s-a

pronunțat și prin sentința nr. 331 din 7 aprilie 2008 în aceeași cauză,

sentința arătată fiind desființată, ca urmare a admiterii apelului de curtea de

apel, iar cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Ca atare, fiind vorba despre un motiv de

ordine publică, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să fie

invocat din oficiu de către instanța de apel.

de apel, cât și instanța de fond, au aplicat greșit dispozițiile art. 720

1

și urm. C. proc. civ., susținând că reclamanta ar fi realizat procedura

concilierii directe în prezenta cauză.

Astfel, în speță procedura concilierii

prealabile nu s-a realizat, deoarece reclamanta nu a atașat invitația la

conciliere și facturile fiscale despre care face vorbire în invitația la

conciliere, atașând doar un desfășurător în care sunt indicate facturile și

penalitățile de întârziere.

Recurenta a învederat că invitația la

conciliere nu a fost primită efectiv de către pârâtă, care a preluat procesul

în timpul judecății acestuia, pe dovada de primire nefiind aplicată ștampila

instanței și numele delegatului. Oricum, la data fixată pentru conciliere,

sucursala fusese desființată prin Hotărârea Consiliului de Administrație astfel

încât se impunea transmiterea invitației la conciliere către societatea mamă.

S-a mai arătat că lipsa concilierii

reiese și din faptul că în invitația la conciliere s-a prevăzut o sumă,

respectiv, 2.708.983.878 lei, iar în acțiune s-au cerut 190.734,80 lei, fără să

se precizeze motivul acestei diferențe.

pe excepția prematurității, cât și pe fondul cauzei, fără să reiasă din

dezbateri că, pentru soluționarea excepției este nevoie de probe comune cu

fondul litigiului, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar instanța de

apel a reținut în mod greșit că sentința de fond este legală sub acest aspect.

Recurenta a arătat că a formulat o cerere

pentru efectuarea unei expertize contabile cerere asupra căreia instanța de

fond nu s-a pronunțat, astfel încât nu a intrat în cercetarea pe fond a

litigiului.

arată că instanțele de fond au acordat penalitățile de întârziere fără să facă

aplicarea art. 1082 reportat la art. 1066 C. civ., întrucât în speță, pârâta a

dovedit culpa reclamantei în executarea cu întârziere.

Recurenta a învederat că, pentru curgerea

penalităților de întârziere trebuia să fi expirat termenul de 30 de zile de la

acceptarea situațiilor de plată, iar facturile emise să aibă termenul de plată

depășit.

Ca atare, instanța de apel a interpretat

greșit contractul părților - art. 16.3, întrucât termenul de 30 de zile nu

privește plata facturilor, ci acceptarea situației de lucrări, plata penalităților

de întârziere fiind legată de expirarea acestui termen de la acceptarea

facturilor.

Recurenta a învederat că sucursala P.C. Târgu

Mureș a dat dovadă de bună credință în executarea contractului în speță -

nefiind probată nevinovăția, fapt esențial pentru atragerea răspunderii civile

contractuale.

Cât privește calculul penalităților de

întârziere, cuantumul acestora nu este cert sub aspectul întinderii sale, iar

pretenția este nedovedită conform art. 1169 C. civ., a urmare a nedepunerii

situațiilor de lucrări de către reclamantă.

Plata debitului principal efectuată de

pârâtă pe parcursul procesului, nu trebuie interpretată drept o recunoaștere a

datoriei, ci a fost efectuată cu scopul de a limita perioada de calcul a

penalităților de întârziere.

Totodată, recurenta a solicitat

întoarcerea executării silite, ca urmare a admiterii recursului, și obligarea

intimatei la restituirea sumei de 118.497,84 lei reactualizată la data plății

efective, sumă ce a fost plătită de recurentă ca urmare a executării silite

demarate de intimată.

Examinând criticile de nelegalitate

formulate în prezenta cale de atac, prin raportare la actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru

următoarele considerente:

la incompatibilitatea judecătorului care a soluționat pricina în fond este

nefondat întrucât conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.

387/2008, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 38/2009, art. 99 alin.

(6): „Cauzele trimise spre rejudecare după desființare /casare revin la

completul inițial investit (...)”.

2.

Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond au făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 720

1

și urm. C. proc. civ., reținând că, în

speță, scopul pentru care legiuitorul a instituit, în cazul litigiilor

patrimoniale în materie comercială, procedura concilierii prealabile a fost

atins.

Astfel,

în ceea ce privește susținerea recurentei – pârâte în sensul că a preluat

litigiul pe parcursul soluționării acestuia, astfel încât era necesară

comunicarea invitației la conciliere direct societății mamă, cu atât mai mult

cu cât sucursala a fost desființată și radiată prin Hotărârea Consiliului de

Administrație, este nefondat, întrucât la data expedierii invitației la

conciliere, sucursala P.C. Târgu Mureș, era încă în ființă, figurând în

calitate de cocontractant al reclamantei din prezenta cauză, desființarea

acesteia printr-o hotărâre internă a organelor statutare ale societății mamă,

după acest moment, dar anterior datei fixate pentru întâlnirea la conciliere,

neputând să fie imputată reclamantei, fiind doar un aspect de organizare

internă ce privește comunicarea dintre sediul principal și sediile secundare

ale unor societăți comerciale.

Nu

poate fi reținut nici aspectul invocat relativ la neatașarea facturilor

fiscale, cu atât mai mult cu cât invitația la conciliere a fost însoțită de un

desfășurător al acestor facturi fiscale, iar o bună parte dintre acestea –

conform probelor administrate la fond – au fost acceptate expres de către

sucursala – pârâtă.

În

ceea ce privește diferența privind cuantumul efectiv al pretențiilor dintre

suma specificată în invitația la conciliere și suma solicitată prin acțiune, nu

poate fi reținut ca un motiv întemeiat pe aspectul de nelegalitate învederat,

întrucât suma solicitată prin acțiunea introductivă de instanță a fost mai mică

decât aceea cuprinsă în invitația la conciliere fiind inclusă în aceasta.

3.

Înalta Curte reține că, în speță, tribunalul nu a unit excepția prematurității

invocate de pârâte cu fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. civ., ci,

contrar susținerilor recurentei, având în vedere poziția procesuală a părților

în proces, reprezentate la termenul la care s-a judecat pricina, în sensul că

nu mai sunt alte cereri de formulat, prima instanță de fond a acordat cuvântul

atât pe excepție conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cât și pe fondul

cauzei, conform art. 150 C. civ.

Nu

poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că i-a fost încălcat dreptul

la administrarea probei cu expertiză contabilă, întrucât dat fiind principiul

disponibilității aplicabil în procesul civil, reprezentantul pârâtei era

obligat să solicite instanței, în ședință publică, încuviințarea acestei cereri

de probatorii. Întrucât poziția acestei părți a fost fermă, în sensul

inexistenței altor cereri de formulat, conform încheierii de amânare a

pronunțării de la fila 58 din dosarul tribunalului, hotărârea instanței de fond

apare ca fiind temeinică și legală. De altfel, proba respectivă putea fi

solicitată în faza apelului dat fiind caracterul devolutiv al acesteia.

4.

Criticile formulate de recurentă în cadrul ultimului motiv de recurs vizează

exclusiv aspecte de netemeinicie – interpretarea contradictorie a probelor

administrate, valoarea efectivă a penalităților de întârziere – aspecte ce nu

mai pot fi invocate în calea de reformare a recursului, întrucât exced

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înalta

Curte reține că, deși contestă cuantumul efectiv al penalităților de întârziere

aceasta nu a depus propriul calcul care să contrazică susținerile intimatei –

reclamante, și nici nu a insistat în proba cu expertiza contabilă în faza

apelului, cale de atac cu caracter devolutiv.

În

ceea ce privește interpretarea clauzelor contractului de execuție lucrări,

Înalta Curte învederează că acest aspect poate fi supus controlului de

legalitate al instanței de recurs doar în ipoteza în care conținutul actului

juridic este clar, clauzele fiind cât se poate de clare, iar instanțele de fond

i-au schimbat natura sau înțelesul, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În

ipoteza în care, există îndoieli cu privire la conținutul contractului încheiat

de părți – cazul în speță, întrucât termenul precizat de părțile contractante

în art. 163 din contract creează îndoială cu privire la momentul de la care se

calculează - interpretarea dată de judecătorul de fond este o chestiune de fapt

ce nu mai poate fi criticată în recurs.

Pentru considerentele învederate, în baza

art. 312 Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat ca

nefondat și, pe cale de consecință, și cererea de întoarcere a executării

silite formulată de recurent.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC O.M.V. P. SA București (fostă SC P. SA) împotriva deciziei nr. 90/A

din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 iunie 2010.