ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 38/2023

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 25 iunie 2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Școala Națională de Grefieri, în principal, anularea adresei nr. x/10.04.2019, emisă de pârâtă, ce a instituit un debit în sumă de 7984,83 RON, imputat reclamantului cu titlu de cheltuieli de școlarizare și indemnizație de cursant al S.N.G., precum și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7984,83 RON, pe care reclamantul a plătit-o prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizată cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective.

Reclamantul a învestit instanța și cu un capăt de cerere subsidiar, prin care a solicitat anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016, încheiat de reclamant cu S.N.G., și obligarea pârâtei S.N.G. la restituirea așa-ziselor cheltuieli de școlarizare plătite prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizate cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective.

Totodată, reclamantul a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare și a solicitat obligarea pârâtei SNG la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 26 septembrie 2019, reclamantul A. a formulat o cerere adițională, de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză a judecătorului B., director al Școlii Naționale de Grefieri, obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 2000 RON. Reclamantul a invocat prevederile art. 127 C. proc. civ., în sensul declinării judecării cauzei către Curtea de Apel Brașov sau Curtea de Apel Oradea, iar nu către Curtea de Apel Alba Iulia, sens în care a făcut trimitere la litigiile multiple dintre reclamant și ultim menționata curte de apel, astfel cum au fost acestea invocate de reclamant și la faptul că pârâtul B. deținea calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Alba Iulia.

1.3. Prin sentința civilă nr. 644 din 23 octombrie 2019, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrată pe rolul unei astfel de instanțe sub numărul de dosar x/2019

1.4. Prin încheierea de ședința din 25 mai 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetentei teritoriale, invocată de reclamantul A., precum și excepția tardivității cererii adiționale de modificare a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Școala Națională de Grefieri, apreciind instanța că această cerere a fost formulată în procedura prealabilă derulată în fața Curții de Apel București, fiind depusă în data de 27.09.2019, modificarea cererii introductive de instanță fiind realizată înainte de primul termen de judecată.

1.5. Prin încheierea de ședința din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. privind sesizarea Curții Constituționale.

Prin sentința civilă nr. 46 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, invocată de pârâta Școala Națională de Grefieri și a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere. Totodată, instanța de fond a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Școala Națională de Grefieri și directorul Școlii Naționale de Grefieri - judecător B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de argumente, subsumate de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în cadrul considerentelor acesteia au fost preluate integral susținerile învederate în întâmpinările depuse de pârâți, fără a fi indicate motivele, de fapt și de drept, pe care s-a întemeiat soluția de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere (privind anularea adresei nr. x/10.04.2019, emisă de Școala Națională de Grefieri), dar și fără a se explica motivul înlăturării apărărilor ce vizau cheltuielile de școlarizare și criteriile legale sau regulamentare de determinare a acestor cheltuieli. Pe de altă parte, recurentul a susținut că hotărârea atacată cuprinde și o motivare contradictorie, câtă vreme instanța a respins ca inadmisibil capătul principal de cerere și, în fraza imediat următoare, a respins întreaga acțiune ca neîntemeiată.

Recurentul a învederat și că adresa nr. x/10.04.2019, emisă de Școala Națională de Grefieri, are caracteristicile reglementate de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce definesc actul administrativ, întrucât este un act unilateral, ce provine doar de la S.N.G., prin simpla manifestare de voință a unei astfel de autorități, fără contribuția, consultarea sau consimțământul recurentului, are caracter individual, întrucât se referă la un singur individ determinat, identificat expres cu nume și prenume, a fost emisă de o autoritate publică, în regim de putere publică, întrucât S.N.G .este o instituție publică a statului român, cu personalitate juridică și care face parte, în opinia recurentului, din autoritatea judecătorească, aflându-se în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii și fiind finanțată integral de la bugetul de stat. Totodată recurentul a subliniat că adresa a fost emisă în vederea executării în concret a dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 și a dat naștere unor raporturi juridice de creditor-debitor, fiindcă l-a obligat/notificat pe recurent să plătească o sumă despre care S.N.G. pretinde că ar constitui un "prejudiciu" cauzat unei astfel de instituții.

A mai susținut recurentul că raționamentul primei instanțe, conform căruia adresa S.N.G. nu constituie un act administrativ, atrage și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, excepția inadmisibilității fiind ridicată de pârâta S.N.G. prin întimpinarea depusă la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A făcut trimitere recurentul și la prevederile art. 21 alin. (1) și (2), art. 52 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Constituție, dar și la jurisprudența Curții Constituționale (Decizia Curții Constituționale nr. 421 din 23 iunie 2020 și Decizia Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017), subliniind, în esență, că a fost ignorată garanția pe care controlul judecătoresc al actelor administrative emise de autoritățile publice o reprezintă în orice stat de drept, membru al Uniunii Europene.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a criticat și maniera în care prima instanță a analizat legalitatea contractului de școlarizare nr. x/24.06.2016 încheiat cu SNG, apreciind că instanța de fond nu s-a obosit să analizeze conținutul cheltuielilor de școlarizare și nici criticile recurentului privind lipsa criteriilor legale sau regulamentare de determinare a acestor presupuse cheltuieli.

În opinia recurentului, dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 nu reglementează ce reprezintă așa-zisele cheltuieli de școlarizare, ce anume presupun aceste cheltuieli, cum se cuantifică/determină ele, iar cursanții nu sunt informați nici înainte, nici după începerea cursurilor asupra înțelesului noțiunii de cheltuieli de școlarizare și cum sunt ele calculate. Astfel, recurentul a arătat că o minimă analiză a cuantumului cheltuielilor de școlarizare ce i-au fost imputate, relevă că o parte importantă o reprezintă suma salariilor formatorilor, deci o cheltuială a statului pentru judecătorii/procurorii/grefierii detașați la SNG, nicidecum o cheltuială efectivă pentru cursanți.

Printr-un alt set de critici, recurentul a învederat că prima instanță nu a analizat cererea sa privind anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016 încheiat cu SNG și obligarea pârâtei SNG la restituirea așa-ziselor cheltuieli de școlarizare plătite, actualizate cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății (06.06.2019) până la data restituirii efective, și nici probatoriului solicitat și administrat în cauză, sens în care recurentul a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Urmare unei scurte prezentări a aspectelor tranșate prin încheierile de ședință din datele de 25.11.2020, 09.12.2020 și 10.03.2021, recurentul a apreciat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra utilității probei cu interogatoriul pârâtei SNG pentru a stabili faptele în concret și a afla adevărul în cauză, potrivit art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., deși a repus cauza pe rol tocmai din acest motiv.

Mai mult, recurentul a subliniat că pârâții nu au făcut dovada că suma de 7984,83 RON reprezintă o cheltuială de școlarizare suportată de SNG cu formarea sa profesională.

Printr-un alt set de critici, recurentul, făcând trimitere la Decizia nr. 68/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a susținut, în esență, că prima instanță trebuia să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004, întrucât acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5), art. 15, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 32 alin. (1) și (4), art. 41 alin. (1) și (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1) și (8), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) și (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) și art. 136 alin. (5) din Constituția României.

De asemenea, recurentul a învederat că dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004 contravin și prevederilor imperative din alte legi organice, precum art. 729 alin. (7) și art. 730 C. proc. civ. privind limitele urmăririi veniturilor bănești și a arătat că pârâții au nesocotit aceste dispoziții procedurale cu caracter general, pentru că au cerut restituirea bursei/indemnizației speciale stabilite de Legea nr. 567/2004, clauza inserată în contractul de școlarizare, prin care a fost obligat să renunțe la beneficiul dreptului de primire a bursei/indemnizației în cazul părăsirii sistemului, fiind nulă de drept, întocmai ca instituirea unui așa-zis debit în sarcina sa. În acest sens, recurentul a evocat Decizia ÎCCJ nr. 19/2019.

A mai arătat recurentul că adresa SNG este nulă absolut și din pricina faptului că nu constituie titlu executoriu, așa cum prevede art. 632 și urm. C. proc. civ., contravine art. 38 din Codul muncii, iar norma ce stă la baza emiterii sale (art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004) este contradictorie dispozițiilor art. 25 și art. 26 din aceeași lege.

De asemenea, recurentul a menționat că Legea nr. 567/2004 nu reglementează vreo clauză penală sau amendă, iar pentru orice prejudiciu, conform răspunderii civile delictuale, trebuie demonstrată vinovăția celui care produce pretinsul prejudiciu. Din această perspectivă, recurentul a învederat că nu a fost eliberat din funcție din cauza "unei conduite culpabile", iar SNG nu suferă niciun "prejudiciu" pricinuit de școlarizarea cursanților, precum și că se aplică mutatis mutandis aspectele incidente în privința cursurilor urmate de auditorii de justiție. A mai făcut recurentul trimitere și la aspectele dezlegate prin Decizia nr. 26/2020 și Decizia nr. 5/2015, ambele pronunțate de ÎCCJ.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Școala Națională de Grefieri, prin reprezentant legal B., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, apreciind, în esență, că aspectele evocate de recurent, din perspectiva incidenței motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 6 C. proc. civ., nu pot fi valorificate în sensul solicitat de recurent, câtă vreme competența de soluționare a cauzei a fost legal determinată de instanțele de judecată, iar soluția pronunțată respectă standardele aferente unei motivări conforme a hotărârii atacate.

Totodată, intimata a menționat că adresa a cărei anulare se solicită are doar natura juridică a unei notificări, iar nu pe cea de act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neproducând efecte juridice și având doar rolul de informare a recurentului-reclamant cu privire la debitul pe care îl datorează pârâtei, precum și că, deși recurentul-reclamant a invocat Decizia nr. 26/2020 a ICCJ, ipostazele vizate de aceasta nu sunt identice celei din prezenta cauză. Astfel, cursantul SNG nu încheie un contract individual de muncă, în temeiul căruia să primească indemnizația de cursant, ci încheie un contract de instruire pentru o perioadă de 6 luni.

Prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul cauzei, recurentul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, apreciind susținerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

6.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

6.2. Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea recurentului-reclamant A. de preschimbare a termenului de judecată acordat în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, analizând conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată prin cererea depusă la data de 26.09.2019, Înalta Curte reține că aspectele evocate drept cauză juridică a solicitării principale de anulare a adresei nr. x/10.04.2019, cu consecința obligării pârâtei S.N.G. la restituirea sumei de 7984,83 RON, actualizată cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective, precum și a celei subsidiare de anulare a clauzei referitoare la restituirea indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuță, din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016, cu aceeași consecință (obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite, actualizate cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective) se rezumă la următoarele aspecte:

· prevederile art. 27 din Legea 567/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 15, art. 16 alin. (1)-(3), art. 21 alin. (1)-(3), art. 32 alin. (1) și (4), art. 41 alin. (1) și (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1)-(4), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) și (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) și art. 136 alin. (5) din Constituția României, raportate atât la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și la art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenție, iar astfel de aspecte generează și nulitatea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, emisă în temeiul unui astfel de text normativ;

· obligarea la plata unei amenzi, corespunzător vechimii în muncă realizate în perioada școlarizării în SNG, nesocotește prevederile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 567/2004.

Totodată, prin sentința recurată, prima instanță a admis excepția inadmisibilității capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, invocată de pârâta Școala Națională de Grefieri, și a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, respingând, în rest, acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Limitele cadrului procesual obiectiv al litigiului pendinte sunt trasate de cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și de întâmpinarea formulată de pârâtă din perspectiva excepției admise (dat fiind faptul că pârâta nu a formulat recurs împotriva modului în care alte mijloace de apărare evocate de aceasta au fost soluționate de prima instanță).

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul a evocat și aspecte de nelegalitate ce nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea modificată (precum, spre exemplu, încălcarea art. 729 alin. (7) și art. 730 C. proc. civ., or că adresa SNG este nulă absolut, întrucât nu constituie titlu executoriu, așa cum prevede art. 632 și urm. C. proc. civ., sau că aceasta contravine art. 38 din Codul muncii etc.), iar astfel de aspecte reprezintă cauze juridice noi, excedentare cadrului obiectiv al litigiului pendinte. Mai mult, Înalta Curte reține că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant prin diverse notele scrise sau concluzii scrise depuse în dosarul instanței de fond.

Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar toate aceste seturi de critici de nelegalitate (excedentare celor evocate prin cererea de chemare în judecată, modificată), pe care, în mod legal, față de limitele învestirii, Curtea de Apel Alba Iulia nu le-a analizat, nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia.

Răspunzând punctual motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte consideră că soluția atacată a fost dată cu respectarea competenței de ordine publică, neputându-se reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva evocată de recurent.

Instanța de control judiciar reține că, în determinarea competenței, relevant este obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum este acesta particularizat de cauza juridică a cererii introductive de instanță. Or, din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, anularea unui act pe care acesta l-a considerat ca intrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de astfel de solicitări formulate de recurent a fost soluționată chestiunea instanței competente.

Nu pot fi primite susținerile recurentului potrivit cărora neîncadrarea actului atacat în categoria actelor administrative ar fi generat efecte și în planul competenței instanței de a le analiza, întrucât chestiunea calității Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal de instanță competentă în a soluționa cererea de chemare în judecată (întemeiată chiar de reclamant pe prevederile Legii nr. 554/2004), reprezintă un aspect distinct de cel al verificării îndeplinirii condițiilor de exercitare a acțiunii în contencios administrativ. Faptul că, în cadrul unei astfel de analize, instanța a concluzionat, din perspectiva capătului de cerere principal, că nu este îndeplinită una dintre aceste condiții (în speță, cea a naturii actului atacat, de act administrativ) nu determină o nelegalitate a hotărârii atacate, din perspectiva competenței instanței.

De altfel, Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. privește, de regulă, ipotezele în care s-a invocat excepția necompetenței materiale sau teritoriale de ordine publică în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, invocarea s-a făcut în condițiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ. - adică la primul termen la care părțile au fost legal citate, iar instanța a respins în mod greșit excepția ori a omis să se pronunțe asupra acesteia. Or nu acestea sunt aspectele criticate de recurent prin calea de atac exercitată în cauză (memoriul de recurs). Elementele învederate în cuprinsul concluziilor scrise depuse la data de 8 octombrie 2021, sub titulatura de excepție a nulității absolute a sentinței recurate (ce, în realitate, reprezintă tot critici de nelegalitate) nu pot fi valorificate, în contextul în care sunt excedentare celor expuse prin calea de atac formulată.

Pe cale de consecință, sunt nefondate criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că nici incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținută în cauză.

În ceea ce privește proba cu interogatoriul pârâtei SNG, solicitată de recurentul - reclamant, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din data de 10 februarie 2021 prima instanță s-a pronunțat asupra cererii reclamantului de încuviințare a unei astfel de probe, apreciind-o, în temeiul art. 254 și art. 255 C. proc. civ., alături de proba cu înscrisuri, ca fiind admisibilă, conform legii, motiv pentru care, în conformitate cu art. 258 C. proc. civ., a încuviințat o astfel de probă.

Un alt set de critici exhibat de recurent vizează modul în care instanța de fond a apreciat, interpretat și coroborat probele administrate în cauză. Prin acestea recurentul susține că prima instanță ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând, în opinia sa, norme de procedură. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate.

De asemenea, Înalta Curte reține că hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic, de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de "judecată" aparține, însă, doar instanței, cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, reprezentând, în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării.

Astfel, chestiunea analizării, coroborării și determinării marjei în care probele sunt apte să conducă la dezlegarea aspectelor relevante în soluționarea cauzei nu reprezintă un aspect de procedură, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., care să fi fost încălcat de prima instanță.

Se mai reține și faptul că petitul privind anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016 a fost tranșat prin modul în care prima instanță a făcut trimitere la prevederea legală, ce are, în esență, același conținut cu o astfel de clauză (art. 27 din Legea nr. 567/2004), motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului prin care acesta evocă o nesoluționare a unei astfel de cereri.

În concluzie, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, criticile subsumate de recurentul-reclamant motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt fondate.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentința recurată le îndeplinește.

Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent.

Totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și argumentată juridic. De asemenea, se reține că judecătorul primei instanțe a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate atât în planul soluției de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere (ce privea anularea adresei nr. x/10.04.2019 emisă de S.N.G., dar și a chestiunilor ce vizau cheltuielile de școlarizare și criteriile legale sau regulamentare de determinare a acestor cheltuieli, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele și probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate parte din respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Totodată, nu poate fi reținută nici teza unei contradictorialități între soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019 și cea de respingere a acțiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Contrar celor învederate de recurent, din analiza cadrului procesual obiectiv dedus judecății prin cererea introductivă de instanță, Înalta Curte reține că reclamantul a învestit instanța atât cu un petit principal, cât și cu un petit subsidiar, prin acesta din urmă, recurentul solicitând anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016 și obligarea pârâtei S.N.G. la restituirea sumelor plătite prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizate cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective.

În timp ce soluția de respingere ca inadmisibil privește petitul principal, cea de respingere ca neîntemeiată privește solicitarea subsidiară din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Înalta Curte împărtășește raționamentul primei instanțe, prin care aceasta a concluzionat că adresa nr. x/10.04.2019, emisă de S.N.G. nu intră în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004‚ conform căruia actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din conținutul dispozițiilor anterior citate rezultă că actul administrativ, pentru a fi supus cenzurii instanțelor judecătorești trebuie să producă efecte juridice, să creeze, să modifice sau să suprime o situație juridică subiectivă sau obiectivă.

Or, adresa anterior menționată nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, chiar dacă emană de la autorități publice, întrucât izvorul obligației de restituire a cheltuielilor de școlarizare și indemnizație de cursant al S.N.G. este contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016 (art. III pct. 2 ultima liniuță), raport juridic născut anterior emiterii adresei. Aceasta din urmă are, cel mult, natura unei notificări de punere în întârziere în privința executării obligației contractuale de restituire (fără ca prin ea să opereze o modificare sau stingere a sus indicatului raport juridic preexistent). Scopul emiterii adresei nu a fost cel de a produce, prin ea însăși, efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar cel de a constitui un instrument de informare asupra obligațiilor născute în temeiul contractului.

Pe cale de consecință, prima instanță a dezlegat corect chestiunea naturii juridice a adresei antereferite, fiind nefondate criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ce vizează soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019) și inaplicabile, în raport de aspectele ce fac obiectul analizei în cauza pendinte, aspectele dezlegate prin Decizia Curții Constituționale nr. 421 din 23 iunie 2020 și Decizia Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017.

Față de astfel de dezlegări, nu se mai impune o analiză a restului criticilor formulate prin memoriul de recurs ce privesc nulitatea/nelegalitatea adresei.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurent soluției date de prima instanță capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016, ce reglementa obligația de restituire a indemnizației de cursant și a cheltuielilor de școlarizare. Chestiunea evocată de recurent este cea a unui caracter apreciat de recurent ca fiind abuziv, al unei astfel de clauze, însă o atare calificare nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, câtă vreme clauza în discuție transpune, în mod integral, în plan contractual, prevederile art. 27 din Legea nr. 567/2004.

Pe cale de consecință, întrucât prin intermediul unor astfel de prevederi contractuale este doar reiterată (inclusiv printr-o formulare relativ identică cu cea a textului de lege) voința legiuitorului exprimată într-un act normativ cu putere de lege (și forță obligatorie, erga omnes) mecanismul cenzurării potențialelor clauze apreciate de o parte drept abuzive nu poate fi utilizat spre a înlătura aplicarea legii.

Nici principiul ierarhiei normelor juridice nu poate fi utilizat în maniera evocată de recurent, în sensul de a se înlătura, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, de la aplicare o prevedere normativă în vigoare (art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004), prin aplicarea prioritară a normelor constituționale (art. 1 alin. (3) și (5), art. 15, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 32 alin. (1) și (4), art. 41 alin. (1) și (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1) și (8), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) și (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) și art. 136 alin. (5) din Constituția României).

Judecătorul nu are competența de a infirma caracterul obligatoriu al unei legi ori de a desființa norme juridice instituite prin lege sau de a verifica o conformitate a acesteia cu norma constituțională, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție. Misiunea constituțională a judecătorului este doar aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală- adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind și considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 818 - 821 din 03.07.2008).

Nu poate fi reținută o incidență, în cauză, a aspectelor statuate prin Decizia nr. 68/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât nu există identitate de materie între o astfel de decizie dată în interpretarea legii – ce a vizat cazurile de revizuire în materie penală- și prezenta cauză. Aceeași este situația și în privința Deciziei nr. 5/2015 și a Deciziei nr. 26/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind corectă analiza pe care judecătorul fondului a realizat-o între ipostaza în care se regăsește recurentul și cea vizată de astfel de decizii. De asemenea, nu pot fi aplicate, prin analogie, dezlegările date în materia auditorilor de justiție, câtă vreme există o reglementare specifică, derogatorie, ce vizează direct absolvenții Școlii Naționale de Grefieri și care prevede o obligație de restituire (fiind incidentă interdicția menționată de art. 10 C. civ.).

De asemenea, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004 sunt aplicabile atât ipotezei în care eliberarea din funcție din cadrul instituțiilor autorității judecătorești a celui ce a avut calitatea de absolvent al Școlii Naționale de Grefieri, înainte de expirarea perioadei de 5 ani s-a realizat din motive care îi sunt imputabile, dar și celei în care o atare eliberare a avut la bază inițiativa absolventului Școlii Naționale de Grefieri.

Cât privește chestiunea întinderii debitului și a elementelor ce pot fi calificate drept cheltuieli de școlarizare, ori a modului în care se cuantifică/determină astfel de cheltuieli, Înalta Curte observă maniera particulară în care reclamantul a înțeles să învestească instanța de contencios administrativ, acesta solicitând anularea adresei (prin evocarea naturii acesteia de act administrativ) și anularea clauzei contractuale reprezentate de art. III pct. 2 ultima liniuță din contractul de școlarizare nr. x/24.06.2016, chestiunea obligării pârâtei la restituirea sumei de 7984,83 RON (pe care reclamantul a plătit-o prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizată cu rata dobânzii legale și indicele de inflație, de la data plății până la data restituirii efective) fiind formulată drept petit accesoriu celor două anterior indicate.

O astfel de manieră de învestire a instanței, ce reprezintă expresia principiului disponibilității, în sensul art. 9 C. proc. civ., limitează controlul pe care instanța de judecată îl poate realiza, iar din această perspectivă, prima instanță a realizat o corectă verificare a aspectelor relevante în raport de soluția pronunțată, chestiunile privind modul de determinare a elementelor ce pot fi calificate drept cheltuieli de școlarizare fiind subordonate, prin chiar voința reclamantului, manierei de dezlegare a petitelor de a căror soluționare depindea cererea de restituire a sumei achitate.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural, inclusiv a celor ce privesc competența de ordine publică a instanței, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 46 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.