ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1717/2023

Ședința publică din data de 28 martie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin actiunea înregistrata pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a Conzencios Administrativ și Fiscal în data de 28.12.2020, reclamantele Majestatea Sa, A., Custodele Coroanei Romaniei, B., Alteta Sa Regala, Principesa Sofia a Romaniei, Alteta Sa Regala, C. și D., au chemat in judecată paratii Guvernul Romaniei si Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, să dispună:

I.) Constatarea neîndeplinirii de către Guvernul României a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referința 1 ianuarie 2017 – 6 iulie 2017 conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. 4 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic – echivalând cu un refuz nejustificat în temeiul art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004;

II.) Constatarea neîndeplinirii de către Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor a obligației de rezultat de inițiere a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referința 1 ianuarie 2017 – 6 iulie 2017 conform prevederilor art. 99 alin. (1) din Codul Silvic– echivalând cu un refuz nejustificat în temeiul art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004;

Având drept consecință:

III) Obligarea Guvernului României la:

A. În principal,

B. În subsidiar,

IV.) Obligarea Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor:

A. În principal, la inițierea unei a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referința 1 ianuarie 2017 – 6 iulie 2017

V.) Obligarea pârâților în solidar la plata sumei 884,241,99 RON, reprezentând paguba suferită de reclamante prin refuzului nejustificat al pârâților în lumina prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 constând în contravaloarea produselor de masă lemnoasă care nu se pot recolta pentru suprafața de pădure de 5.120,82 ha, încadrată în tipul I si tipul II de categorii funcționale cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă

VI.) Plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 884.241,99 RON, începând cu data de 14.08.2020 - data la care am depus Cererea nr. x înregistrată cu nr. x/17.08.2020 la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, până la plata efectivă a debitului;

VII.)Obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, inclusiv taxa judiciară de timbru.

Hotărârea ce face obiectul recursului

Prin sentința civilă nr. 1461 din 20 octombrie 2021 Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins cțiunea formulată de reclamantele Majestatea Sa A. Custodele Coroanei României B., E., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs. Motivele de casare

Împotriva sentinței civile nr. 1461 pronunțate în 20 octombrie 2021 de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs principal reclamantele Majestatea Sa A., C., E., B. și D., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței, cu privire la considerentele instanței ce vizează refuzul nejustificat al pârâtelor, menținerea în parte a celorlalte considerente ale hotărârii instanței de fond.

În rejudecare, solicită constatarea neîndeplinirii de către Guvernului României a obligației de rezultat de adoptare și publicare în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referință 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. 4 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 și art. 99 alin. (1) din Codul Silvic –echivalând cu un refuz nejustificat în temeiul art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004, constatarea neîndeolinirii de către Ministerul Mediului Apelor si Pădurilor a obligației de rezultat de inițiere a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referința 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017 conform prevederilor art. 99 alin. (1) din Codul Silvic- echivalând cu un refuz nejustificat în temeiul art. 2 alin. (2) liti din Legea nr. 554/2004; iar în consecință să se dispună obligarea Guvernului României, în principal, la adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind normele metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloare produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de_protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referinței ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, să dispună obținerea tuturor avizelor Comisiilor de specialitate și ministerelor de resort, inclusiv din partea Consiliului Legislativ ș.a.m.d., necesare conform legii în regim de urgența în vederea adoptării Hotărârii menționate anterior;

În subsidiar, adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern de modificare a H.G. nr. 447/2017 privind normele metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloare produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care să prevadă posibilitatea acordării compensațiilor inclusiv pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017, să dispună obținerea tuturor avizelor Comisiilor de specialitate și ministerelor de resort, inclusiv din partea Consiliului Legislativ ș.a.m.d., necesare conform legii, în regim de urgemță în vederea adoptării Hotărârii,

- Obligarea Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor:

A. În principal, la inițierea unei a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada de referința 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017

B. În subsidiar, inițierea unei a Hotărârii de modificare a H.G. nr. 447/2017 privind normele metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloare produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin ămenajamente silvice care să prevadă posibilitatea acordării compensațiilor inclusiv pentru perioada de referință 1 ianuarie 2017 - 6 iulie 2017

Recurentele, întemeindu-și criticile pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susțin că obiectul recursului îl reprezintă o parte a considerentelor hotărârii instanței de fond și calificarea refuzului pârâtului ca fiind unul justificat, respectiv " "Pe cale de consecință, trebuie să se rețină că, pe măsura trecerii fiecărei zile din intervalul 01.01.2017 - 06.07.2017, în patrimoniul reclamantelor s-a născut dreptul reclamantelor de a pretinde Statului Român emiterea unei H.G. conforme cu decizia CE (care sa stabilească formula de calcul a compensațiilor si procedura de acordare a lor), iar, ulterior, de a cere in baza acestei H.G., plata efectiva a lor.

Cum insa atât dreptul de a solicita emiterea unei H.G., cât și dreptul de a cere plata compensațiilor, constituie drepturi de creanța, ele sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani, care începe sa curgă de la data nașterii dreptului (adică, cel mai târziu, de la data de 06.07.2017).

Or, în cauză, se constată ca cererile administrative, adresate de reclamante pârâților (respectiv cererea nr. x/04.09.2020 către Guvernul României- I, 23 si cererea nr. x/14.08.2020 către Ministerul Mediului, Apelor si Pădurilor- I, 33) sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la 06.07.2017.

In consecința, refuzul paratelor de a iniția si emite hotărârea de guvern solicitata este unul justificat (chiar daca argumentele paratelor nu au ținut de chestiunea prescripției, ci de alte considerente).

In ceea ce privește cererea de plata efectiva a compensațiilor, după cum s-a arătat, ea a fost conceputa ca o solicitare accesorie capătului principal privind emiterea hotărârii de guvern, reclamantele facand de altfel referire la prevederile art. 8, alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind repararea pagubei cauzate printr-un răspuns nemidtumitor la cerere.

Ca atare, chestiunea prescripției, invocata de paratul Guvernul României (si a cărei cercetare a fost unita cu fondul cauzei), tine in primul rând de fondul capătului principal privind emiterea hotărârii de guvern, influențând capătul accesoriu privind despăgubirile numai in subsidiar si numai in cazul in care capătul principal ar fi fost admis. (...)

In consecința, acțiunea reclamantelor urmează a fi respinsa ca neîntemeiată".

Contrar considerentelor instanței de fond, recurentele – reclamante susțin că refuzul pârâtelor este unul nejustificat, dreptul acestora nefiind prescris, instanța de fond pronunțând o soluție ce încalcă vădit normele de drept material incidente. Astfel, solicită casarea în parte a sentinței recurate în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și admiterea cererii de chemare în judecată în lumina argumentelor juridice prezentate infra.

Privitor la susținerea că refuzul pârâților este eminamente unul nejustificat, recurentele arată că, prin intermediul Cererii nr. x/14.08.2020 (nr. înregistrare x/17.08.2020) adresate Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor reclamantele au solicitat acestei instituții inițierea/modificarea unei Hotărâri de Guvern care sa prevadă normele metodologice de acordare, utilizare și control a compensațiilor reprezentând contravaloare produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 1 ianuarie 2017-6 iulie 2017.

Urmare a acestei cereri a fost formulat răspunsul x/21.08.2020 a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

Reclamantele au formulat Plângerea prealabilă nr. 210/04.09.2020 către Guvernul României prin care au solicitat sancționarea refuzului nejustificat a organului ierarhic inferior și, totodată, să solicite organului inferior inițierea, iar Guvernul să adopte și să publice în M.Of. Hotărârea de Guvern.

In urma plângerii, Guvernul României a emis Adresa nr. x, 4647, 4648,4649,4650,4651/CA în care menționează:

"Inițiatorul actului administrativ contestat, analizând temeinicia și legalitatea acestuia în raport cu aspectele semnalate de dumneavoastră, apreciază ca plângerea prealabilă este neîntemeiată".

Susțin recurentele – reclamante că aceste adrese, alături de conduita pasivă a pârâtelor, reprezintă întocmai refuzurile nejustificate ale căror constatare o solicită, date fiind toate argumentele prezentate in extenso infra.

Inițierea, obținerea tuturor avizelor Comisiilor de specialitate si ale ministerelor de resort, inclusiv ale Consiliului Legislativ, adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutoarelor de stat pentru lipsa de folosință a terenurilor forestiere cu suprafețe cuprinse în ariile protejate Natura 2000, tipul funcțional T1/T2 este o obligație pozitivă asumată de statul român prin intermediul Tratatului de Aderare al României la Uniunea Europeană. Astfel, cele două pârâte refuză în mod nejusțifîcat să își exercite atribuțiile legislative impuse de cadrul juridic european și cel național.

Mai mult, recurentele susțin că ne aflăm în situația în care dreptul reclamantelor este afectat de o condiție pur po testa ti vă din partea Guvernului României în condițiile în care legea internă îi impune o obligație de rezultat; aceea de a adopta Norme metodologice privind modalitatea de solicitare, de calcul și de acordare a compensațiilor.

Această situație conduce la golirea de conținut a dreptului reclamantelor, fiind expuși unui abuz din cauza nerespectării atât a legislației, unionale, cât și celei interne. Astfel, acest drept la compensații devine unul iluzoriu.

Mai mult decât atât, principiul speranței legitime este indisolubil legat de statul de drept.

În virtutea acestui principiu, recurentele susțin că organele statului sunt obligate să acționeze în conformitate cu dispozițiile legale și să respecte speranțele legitime întemeiate pe prevederile legale în vigoare, indivizii putând conta pe previzibilitatea normelor legal adoptate și fiind astfel în măsură să își planifice viitorul în contextul drepturilor conferite de aceste dispoziții.

Reclamantele, ca beneficiare a ajutorului financiar recunoscut printr-o lege, au o firească speranță legitimă privind stabilitatea și coerența legislativă, astfel încât să poată beneficia neîngrădit de drepturile legal dobândite.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituția României dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate și, deoarece Codul Silvic a interzis acest drept, legiuitorul a obligat Guvernul la plata de despăgubiri în condițiile arătate mai sus. Acest drept a fost recunoscut reclamantelor din momentul în care practic a fost interzisă tăierea masei lemnoase.

Esența acestui litigiu constă tocmai în faptul că prin limitarea dreptului de proprietate prin lege și refuzul nejustificat al executivului - Guvernul și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - să acorde despăgubirile stabilite tot prin lege. Consideră, astfel că, prin aceasta se încălca în mod flagrant dispozițiile art. 44 și 53 din Constituția României.

Prin dispoziția imperativă a legii pentru terenurile din arii naturale protejate deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite.

In consecință, susțin recurentele că dețin o speranță legitimă în sensul art. A al Protocolului 1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului libertăților fundamentale, constând în tocmai dreptul de a fi acordate compen pentru ingerința în dreptul de proprietate.

În speță, recurentele – reclamante consideră că există o restrângere al dreptului de proprietate sau mai precis a uneia dintre prerogativele sale: exercitarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general potrivit art. 1 paragraful 2 din cadrul Convenției.

In jurisprudența sa constantă, Curtea europeană a reținut că marja de apreciere a statului este mult mai largă decât în cazul privării de proprietate, rezultând din însăși textul legal "dreptul statelor sa adopte măsurile legale necesare" nu este absolut, ci supus controlului de proporționalitate.

Altfel spus, în principiu, statele sunt libere să adopte orice măsuri prin care să poată fi controlată folosința dreptului de proprietate cu condiția ca acestea să proporțională în raport cu scopul urmărit.

Raportat la speța de față există o ingerință legală în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantelor.

Cu toate acestea, îngrădirile suferite în privința dreptului de folosiri bunului reclamantelor care nu ar fi însoțite de un mecanism care să permită compenseze această sarcină astfel cum prevede în mod expres legea, nu păstra un echilibru just între protejarea dreptului de a folosi bunul și cerinț interesului general.

În acest sens, Curtea Europeană, în practica sa constantă, a apreciat că instanța trebuie să analizeze în concret și în funcție de circumstanțele cauzei justul echilibru care trebuie respectat între dreptul la respectarea proprietății și interesul general care a stat la baza adoptării legislației restrictive (cauza Spanoche c. României, cai Vănătoru c. României, invocând deopotrivă și Cauza Maria Atanasiu și alții c. României (C-30.767/05 C-33.800/06), hotărârea din 12.10.2001, în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cadrul paragrafului nr. 120:

"120. în ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorității administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de. martie 2007, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât că, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42) ".

Cu privire la așa - zisa aplicabilitate a prescripției reținută de către instanța de fond, recurentele susțin că dreptul reclamantelor este și a fost afectat de condiția suspensivă a adoptării unei Hotărâri de Guvern, în concordanță cu Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care precizează că: "În altă ordine de idei este real faptul că situația juridică determinată de neîndeplinirea acestei condiții suspensive, respectiv adoptarea hotărârii Guvernului aflate în discuție, este aptă să lezeze dreptul la compensații pe care îl au proprietarii suprafețelor forestiere cu funcție de protecție de tip TI sau T2 situate în situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000".

Or, având în vedere faptul că, prin intermediul Deciziei Înaltei Curți a fost recunoscut dreptul recurentelor reclamante, aflat sub condiție suspensivă, nu se poate concluziona că acesta este prescris.

In raport de toate aceste argumente, consideră că soluția instanței de fond cu privirea la respingerea acțiunii este una pe deplin nelegală, instanța eludând atât decizia Înaltei Curți, cât și art. 2524 alin. (3) C. civ., care stipulează:

"Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția".

Or, condiția suspensivă a adoptării Hotărârii de Guvern nu numai că nu a fost îndeplinită, ci ea reprezintă în esență refuzul neiustificat reclamat de recurente.

Instanța de fond conchide faptul că dreptul reclamantelor de a cere obligarea pârâtelor s-ar fi născut tocmai în momentul adoptării H.G. nr. 447/2017, dar, potrivit art. 1404 alin. (2) teza II C. civ. prevede: "În lipsa unui termen, condiția nu se consideră îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce".

Or, susțin recurentele că, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 447/2017 - 06.07.2011 nu puteau previziona faptul că există certitudinea că evenimentul - adoptarea Hotărârii de Guvern - nu se va produce.

În acest sens, recurentele arată că, pentru perioada 2010 -2013 există actualmente o propunere de elaborare a Hotărârii de Guvern de acordare a compensațiilor pentru perioada menționată.

Mai mult, potrivit art. 1404 alin. (4) C. civ. se menționează: "Partea interesată poate cere oricând instanței îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției". Astfel, reclamantele prin intermediul cererii de chemare în judecată în mod implicit prin solicitarea de obligare a pârâtelor la obligarea adoptării Hotărârii de Guvern și prin obligarea la plata compensațiilor, au cerut instanței să constate că condiția nu va fi îndeplinită.

Ba mai mult, din coroborarea acestor art. 1404 alin. (4) C. civ. și a art. 2524 alin. (3) C. civ., prescripția nu poate să curgă decât în momentul în care instanța constată îndeplinirea/neîndeplinirea ei, prin obligarea îndeplinirii obligației de rezultat de adoptare a H.G. pentru perioada de referință.

Astfel, a imputa părții că dreptul său aflat sub condiție suspensivă că nu a avut o conduită activă când nenumărate instanțe respingeau inițial pretențiile sale ca fiind premature, apare ca fiind lipsit de orice fel de bun simț juridic și de orice fel de bună credință din partea pârâtelor.

De altfel, dacă pârâtele nu și-au respectat obligațiile, iar acțiunile în justiție pe toata perioada erau paralizate prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când invocă în mod implicit că această condiție nu este împlinită (putând solicita oricând potrivit art. 1404 C. civ.), să se constate că dreptul îi este prescris, apare ca un non sens juridic (din prisma art. 2524 alin. (3) C. civ.)

Astfel, consideră recurentele că refuzul de inițiere, adoptare și publicare în M.Of. este unul eminamente nejustificat, dreptul reclamantelor nefiind prescris în lumina art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ.

În concluzie, recurentele solicită casarea în parte a hotărârii de fond, cu privire la considerentele instanței ce vizează refuzul nejustificat al pârâților, menținerea în parte a celorlalte considerente ale hotărârii instanței de fond și rejudecând, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recursul incident

Împreună cu întâmpinarea la recursul principal promovat de recurentele – reclamante, a formulat recurs incident pârâtul Guvernul României și, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsită de interes.

Susține pârâtul că instanța de fond nu a analizat excepția lipsei de interes invocată prin Notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 08.09.2021, în cadrul cărora a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de recurentele-reclamante că fiind lipsită de interes, însă, din analiza hotărârii recurate se poate observa că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la această excepție.

Recurentul – pârât, invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., reiterează argumentele invocate în primă instanță, susținând că, având în vedere dispozițiile art. 32 alin. (1) Iit.d) și art. 33 C. proc. civ., precum și Decizia nr. 36 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea u chestiuni de drept, s-a reținut faptul că "nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intra în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate p Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice, reglementând metodologia de calcul a compensațiilor cuvenite proprietarilor de suprafețe forestiere funcție de protecție de tip TI sau T2 și care nu pot recolta masa lemnoasă de pe acestea".

Totodată, s-a reținut faptul că " procedura internă necesară acordării ajutoarelor stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu aj adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pen aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de i pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii m recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necest acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile importanță comunitară Natura 2000".

În speță, recurentele-reclamante, prin raportare la Decizia CE nr. C(2012)51 final/19.07.2012, solicită, atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin recursul formulat împotriva hotărârii instanței de fond, obligarea intimaților-pârâți la inițierea și, respectiv, adoptarea unui act administrativ (hotărâre de Guvem) pentru organizarea executării art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată și de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. nr. 14/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, într-un litigiu purtat între aceleași părți, în considerentele Deciziei nr. 1789/23.03.20211 (pe care o anexăm), pronunțată de Î.C.C.J., secția de contenci administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a reținut faptul că, din punct de vedere aplicabilității Hotărârii Guvernului nr. 447/2017:, aceasta nu poate fi aplicată decât cererii de acordare a compensațiilor ulterior intrării în vigoare a acestei hotărâri, precum și faptul atât principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 din Constituție, cât și obiec! specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.I nr. 77/2017 anterior datei de 30.06.2017.

Cu trimitere la o situație similară cu cea din cauza de față (respectiv aceea că reclamantele solicitau în respectivul litigiu obligarea la emiterea aceleiași hotărâri de Guven însă pentru perioada 2010 - 2013), prin raportare la pretențiile părților reclamante instanța supremă a mai reținut, cu putere de lucru judecat, următoarele:

"Cu toate acestea, privind din perspectiva folosului practic ce ar fi obținut de căi reclamante, obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare la emiterea unor nom metodologice nu mai prezintă interes practic; pe de o parte, aceste norme au fost emise la data de 6 iulie 2017; pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că pe perioada 2010-2013 nu au existat norme metodologice care să fie aplicabile, nu s-ar putea pe cale judecătorească suplini un asemenea vid legislativ cu caracter retroactiv.

După cum arată în mod just recurentul, efectele hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de fond nu ar putea acoperi perioada 20/0-2013 vizată de partea reclamantă, aceasta fiind anterioară sesizării instanței,- or, în analiza finalității unei acțiuni, în instanță se cercetează acel scop urmărit de partea reclamantă, dar care este si permis de lege.

În concluzie, se constată că excepția lipsei interesului (care trebuie să subziste pe toată durata de soluționare a acțiunii, inclusiv în faza procesuală a recursului) este fondată".

Astfel, recurentul – pârât Guvernul României apreciază că aceste aspecte reținute cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile și în prezenta cauză, unde recurentele-reclamante solicită obligarea la emiterea unei hotărâri de Guvern care să prevadă posibilitatea acordării compensațiilor inclusiv pentru perioada de referință 1.01.2017 - 6.07,2017, deci pentru o perioadă anterioară sesizării instanței.

Față de acestea, susține recurentul că reclamantele nu au justificat un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în exercitarea dreptului la acțiune, motiv pentru care solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsită de interes.

Apărările formulate în cauză

Împreună cu recursul incident pârâtul Guvernul României a formulat și întâmpinare la recursul principal promovat de recurentele –reclamante, solicitând anularea acestuia, respingerea, ca lipsit de interes și, în subsidiar, ca nefondat.

În dezvoltarea acestor apărări, susține pârâtul că se impune respingerea, ca lipsit de interes a recursului declarat de reclamante, raportat la Decizia nr. 36 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform căreia " nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a jraohanfei Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin Hotărârea Guvernului mpl/2009 continuă să producă efecte juridice, reglementând metodologia de calcul al wpemațiilor cuvenite proprietarilor de suprafețe forestiere cu funcție de protecție de tip TI mSJy și care nu pot recolta masa lemnoasă de pe acestea".

Totodată, s-a reținut faptul că "procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor Waplogice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru compensații reorezentănd contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță comunitară Natura 2000"

În speță, recurentele-reclamante, prin raportare la Decizia CE nr. C(2012)5166 final/19.07.2012, solicită, atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin recursul formulat obligarea intimaților-pârâți la inițierea și, respectiv, adoptarea unui act administrativ (hotărâre de Guvern) pentru organizarea executării art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată și de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. "14/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, într-un litigiu purtat între aceleași părți, în considerentele Deciziei |nr. 1789/23.03.20211 pronunțată de Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a reținut faptul că, din punct de vedere al aplicabilității Hotărârii Guvernului nr. 447/20172, aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de lacoraarefa compensațiilor ulterior intrării în vigoare a acestei hotărâri, precum și faptul că atât principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 din Constituție, cât și obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G nr. 77/2017 anterior datei de 30.06.2017.

Invocând o situație similară cu cea din cauza de față (respectiv aceea că reclamantele solicitau în respectivul litigiu obligarea la emiterea aceleiași hotărâri de Guvern, însă pentru perioada 2010 - 2013), prin raportare la pretențiile acestora, recurentul – pârât Guvernul României susține că instanța supremă a mai reținut, cu putere de lucru judecat, următoarele: "Cu toate acestea, privind din perspectiva folosului practic ce ar fi obținut de către reclamante, obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare la emiterea unor norme metodologice nu mai prezintă interes practic; pe de o parte, aceste norme au fost emise la data de 6 iulie 2017; pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că pe perioada 2010-2013 nu au existat norme metodologice care să fie aplicabile, nu s-ar putea pe cale judecătorească suplini asemenea vid legislativ cu caracter retroactiv.

După cum arată în mod just recurentul, efectele hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de fond nu ar putea acoperi perioada 2010-2013 vizată de partea reclamantă, aceasta fiind anterioară sesizării instanței; or, în analiza finalității unei acțiuni în instanță se cercetează acel scop urmărit de partea reclamantă, dar care este și permis de lege.

In concluzie, se constată că excepția lipsei interesului (care trebuie să subziste pe toată durata de soluționare a acțiunii, inclusiv în faza procesuală a recursului) este fondată".

Apreciază astfel recurentul – pârât Guvernul României că aceste aspecte reținute cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile si în prezenta cauză, unde recurentele-reclamante solicită obligarea la emiterea unei hotărâri de Guvern care să prevadă posibilitatea acordării compensațiilor inclusiv pentru perioada de referință 1.01.2017 - 6.07.2017, deci, pentru o perioadă anterioară sesizării instanței.

În concluzie, apreciază că recurentele-reclamante nu au dovedit că interesul lor de a promova calea de atac îndeplinește toate cerințele legale de valabilitate, motiv pentru care solicită respingerea recursului formulat de acestea, ca lipsit de interes.

În subsidiar, apreciază că recursul este nefondat, nefiind probată existența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva recursului principal promovat de reclamante, a formulat întâmpinare și intimatul – pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței atacate, ca temenică și legală.

Susține că instanța de fond a procedat în mod temeinic, echitabil și imparțial la analizarea tuturor susținerilor reclamantelor și a apărărilor formulate de pârâți, precum și la interpretarea și evaluarea întregului material probatoriu, explicând aspectele de drept invocate și argumentând soluția dată prin sentința atacată într-o manieră convingătoare, susceptibilă de a înlătura orice dubiu cu privire la corecta stabilire a situației de fapt, precum și la modul de soluționare a chestiunilor de drept invocate.

Consideră că instanța de fond a reținut în mod corect că" dreptul de a cere plata compensațiilor constituie drepturi de creanță, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului (adică cel mai târziu, de la data de 06.07.2017)", cererile administrative formulate de recurentele –pârâte fiind formulate peste termen, respectiv la data de 14.08.2020 și data de 04.09.2020.

Pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formlat întâmpinare și împotriva recursului incident promovat de pârâtul Guvernul României, în cadrul căreia a solicitat admiterea recursului incident, cu consecința casării în parte a sentinței atacate, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii, pe acest considerent.

Împotriva recursului incident promovat de pârâtul Guvernul României, recurentele – reclamante nu au depus întâmpinare, ci Note Scrise, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Răspunsurile la întâmpinări

Niciuna dintre părți nu a formulat Răspunsuri la întâmpinările depuse de părțile adverse, recurentele – reclamante Majestatea Sa A., C., E., B. și D. depunând Note Scrise la întâmpinările depuse de intimații – pârâți Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor,în cadrul cărora solicită respingerea excepției lipsei de interes a recursului, invocată de intimatul-pârât Guvernul României, raportat la dispozițiile art. 458 C. proc. civ., interesul recurentelor fiind născut, actual și legitim.

Pe fondul criticilor formulate de recurentul – pârât Guvernul României, recurentele – reclamante susțin că dreptul de a solicita obligarea acestei autorități la adoptarea hotărârii de Guvern nu este prescris, iar, în consecință, refuzul acestuia este unul nejustificat.

Procedura de soluționare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui Completului din data de 01.02.2022 s-a fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 28 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 392 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare asupra cererilor de recurs ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor, Înalta Curte constată că cele două recursuri sunt fondate, urmând a fi admise, pentru motivele în continuare arătate:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși în cadrul întâmpinării sale, recurentul – pârât Guvernul României, solicită " anularea recursului", dat fiind faptul că nu a dezvoltat această apărare, în sensul de a expune argumentele ce stau la baza acestei cereri și temeiul de drept pe care își fundamentează cererea, aceasta nu poate fi reținută ca o veritabilă excepție a nulității recursului.

Totodată, în ceea ce privește cererea de " respingere a recursului, ca lipsit de interes", formulată de același recurent – pârât în cadrul întâmpinării, având în vedere argumentele expuse de parte în susținerea acestei cereri, ce sunt identice cu cele expuse în cadrul recursului incident, partea criticând în cadrul căii de atac omisiunea instanței de fond de a se pronunța cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, în realitate se invocă lipsa de interes în continuarea acțiunii și nu lipsa de interes în exercitarea căii de atac a recursului.

De altfel, reține instanța de control judiciar că interesul recurentelor – reclamante în promovarea acestei căi de atac subzistă, acestea fiind nemulțumite de soluția primei instanțe prin care s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. În concret, folosul practic urmărit de recurentele - reclamante este acela ca, în rejudecare, să se admită acțiunea, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește lipsa de interes al reclamantelor în promovarea acțiunii, dat fiind faptul că, prin recursul incident pârâtul Guvernul României a invocat exact acest aspect, urmează a fi analizată la momentul analizării pe fond a acestui recurs.

Analizând pe fond cele două recursuri, reține Înalta Curte că, în ceea ce privește recursul principal promovat de reclamantele Majestatea Sa A., C., E., B. și D., o parte din criticile formulate în cadrul acestuia vizează considerentele instanței de fond cu privire la prescripția dreptului de a solicita emiterea unei H.G. și a dreptului de a cere plata compensațiilor

În esență, au susținut recurentele – reclamante că instanța de fond a pronunțat o soluția ce încalcă vădit normele de drept material, apreciind că dreptul nu a fost prescris.

Analizând recursul promovat de acestea, se constată că a fost invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ședința publică de la termenul de față, înainte de închiderea dezbaterilor, Înalta Curte, din oficiu a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la modul în care a fost invocată și soluționată excepția prescripției, prin considerentele și dispozitivul sentinței recurate.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite acest motiv de recurs, reținând că, prin modul de soluționare a cauzei, judecătorul de primă jurisdicție a încălcat dispozițiile art. art. 248 C. proc. civ., referitoare la procedura de soluționare a excepțiilor procesuale.

Instanța de control judiciar constată că art. 248 alin. (1) C. proc. civ., ce prevede că " Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", nu se referă doar la ordinea soluționării excepțiilor și la prioritatea acestora față de fondul cauzei, ci este o normă care trebuie avută în vedere și în tehnica de redactare a dispozitivului, în sensul că, în cadrul acestuia instanța trebuie să pronunțe mai întâi soluția dată asupra excepției (arătând, după caz și capătul de cerere, sau partea din acesta, la care se referă) și eventual, condiționat de soluția dată excepției, să pronunțe soluția pe fondul cererii de chemare în judecată.

Deopotrivă, articolul 248 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că" În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc".

Or, deși, în considerentele hotărârii instanța de fond, analizând excepția prescripției, invocată de pârâtul Guvernul României, excepție unită cu fondul prin încheierea de ședință din data de 16.09.2021, a reținut că " atât dreptul de a solicita emiterea unei H.G., cat si dreptul de a cere plata compensatiilor, constituie drepturi de creanță, ele sunt supuse termenului general de prescriptie de 3 ani, care incepe sa curga de la data nasterii dreptului (adica, cel mai tarziu, de la data de 06.07.2017).", respectiv că " … în cauză, se constată ca cererile administrative, adresate de reclamante paratilor (respectiv cererea nr. x/04.09.2020 catre Guvernul Romaniei- I, 23 si cererea nr. x/14.08.2020 catre Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor- I, 33) sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la 06.07.2017…… Ca atare, chestiunea prescriptiei, ……, ține în primul rând de fondul capatului principal privind emiterea hotararii de guvern, influentand capatul accesoriu privind despagubirile numai în subsidiar și numai în cazul in care capatul principal ar fi fost admis.", în dispozitivul hotărârii acțiunea reclamantelor (capătul principal și capătul accesoriu) a fost respinsă, ca neîntemeiată, instanța nepronunându-se cu privire la soluția dată excepției prescripției.

Se constată, așadar, că, prin modul în care a procedat, respectiv, prin pronunțarea în dispozitivul hotărârii a soluției de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii, în condițiile în care, în cadrul considerentelor hotărârii instanța, analizând excepția prescripției, invocată de pârâtul Guvernul României, a prezentat argumente ce conduceau spre concluzia că dreptul la acțiune al reclamantelor ar fi fost prescris, instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând astfel dispozițiile art. 248 C. proc. civ., prin lăsarea, ca nesoluționată a acestei excepții, în dispozitiv, existând o contradicție vădită între considerentele și dispozitivul sentinței, sub acest aspect.

Nesolutionând aceasta excepție instanța de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 248 C. proc. civ. și dreptul la apărare al părții care a invocat această excepție, respectiv Guvernul României, încălcare sancționată de legiuitor cu nulitatea, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deopotrivă, constată instanța de control judiciar, că, încălcând tot dispozițiile art. 248 C. proc. civ., instanța a omis a se pronunța și cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantelor de a promova acțiunea, invocată de același pârât - Guvernul României - în cadrul Notelor Scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată din data de 08.09.2021 (dosar), excepție de ordine publică, ce putea fi invocată de către pârât și după împlinirea termenului de depunere a întâmpinării, motiv pentru care Înalta Curte constată că și recursul incident promovat de pârâtul Guvernul României este fondat, reținându-se tot motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când

"prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Totodată, s-au încălcat și prevederile art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora instanța " va examina fiecare pretenție și apărare în parte..".

Conform jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de " proces echitabil" în sensul art. 6 din CEDO, presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real toate problemele esențiale care i-au fost supuse, presupunând și " dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței de a examina efectiv aceste observații și argumente (cauza Albina vs. România)."

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Se constată, așadar, că instanța de fond nu a procedat la o examinare efectivă a argumentelor și a apărărilor pârâților, având în vedere că, deși s-a invocat în cauză și o excepție absolută și peremptorie, respectiv excepția lipsei de interes a reclamantelor în promovarea acțiunii, ce implica analizarea și soluționarea cu prioritate, raportat la dispozițiile art. 248 C. proc. civ., aceasta a fost omisă de către instanță, încălcându-se astfel două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 și dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 din C. proc. civ., cauzându-i-se acestuia o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea respectării dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești care va fi pronunțată în cauză.

Se constată, așadar, că, prin modul în care a procedat, respectiv, prin pronunțarea în dispozitivul hotărârii a soluției de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii, în condițiile în care, în cadrul considerentelor hotărârii instanța, analizând excepția prescripției, invocată de pârâtul Guvernul României, a prezentat argumente ce conduceau spre concluzia că dreptul la acțiune al reclamantelor ar fi fost prescris, fără a pronunța, în dispozitivul hotărârii, nici o soluție cu privire la excepția prescripției și, deopotrivă, prin omisiunea de a analiza și a se pronunța cu privire la excepția lipsei de interes, invocată de același pârât, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând norme de procedură ce reglementează principii și drepturi procesuale fundamentale și cauzând pârâtului Guvernul României o vătămare, prin neluarea în seamă a apărărilor sale, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că neregulile de ordin procedural expuse anterior nu pot fi înlăturate decât prin casarea hotărârii de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărare, fiind, totodată, impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de control judiciar să analizeze direct în recurs argumente/apărări ce nu a făcut