ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1057/A din 18 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 792/A din data de 2 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile inculpaților A. și B. formulate împotriva sentinței penale nr. 1488/27.11.2020 a Judecătoriei Bistrița.

A stabilit în favoarea Baroului Cluj onorariile avocațiale din oficiu în sumă de 868 RON pentru inculpatul B. și parțial în sumă de 434 RON pentru inculpatul A., ce au fost avansate din FMJ.

Au fost obligați inculpații la câte 300 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei decizii penale, condamnatul A. a formulat contestație în anulare solicitând admiterea ei în principiu, considerând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 431 C. proc. pen.., aceasta fiind întemeiată pe cazul prevăzut la art. 426 lit. b) C. proc. pen., raportat la deciziile Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

Prin Hotărârea Intermediară nr. 30/HI din data de 27 iulie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori, în temeiul art. 431 C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b) C. proc. pen., a fost admisă în principiu contestația în anulare promovată de apelantul-inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 792/A/02.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia penală nr. 1057 din 18 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 426 lit. b) C. proc. pen., a admis contestația în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva deciziei penale nr. 792/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018 pe care a desființat-o în parte, în latura penală, în ceea ce privește incidența cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și rejudecând în această limite:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. și ped. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. - comisă în februarie 2015 și infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. și ped. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. - comisă în martie 2015 ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale

A anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 1571/03.06.2021 emis de Judecătoria Bistrița.

De asemenea, a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului contestator dacă acesta nu este arestat în altă cauză sau nu se află în executarea altei pedepse, iar cheltuielile judiciare în această procedură au rămas în sarcina statului.

Curtea de Apel Cluj a reținut că data de început a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale este dictat de data săvârșirii faptelor pentru care a fost condamnat, respectiv februarie 2015 și martie 2015, disputa participanților procesuali purtând asupra valabilității actelor presupus întreruptive de prescripție îndeplinite anterior publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022.

Sub acest aspect, cu titlu preliminar, s-a arătat că la data de 9 iunie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, decizia Curții Constituționale a României nr. 358/2022 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.. De la data publicării sale, acestă decizie devine opozabilă erga omnes, fiind obligatorie pentru instanțe atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor pe care se sprijină.

Or, în considerentele acestei decizii (358/2022), Curtea Constituțională a tranșat în mod explicit natura juridică a deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, extrăgând și consecințele asociate pronunțării deciziei anterior amintite, în absența intervenției active a legiuitorului: absența din fondul activ al legislației penale a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii (25.06.2018) și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma (30.05.2022).

În continuare, Curtea a constatat că în cauză nu se contestă natura instituției prescripției răspunderii penale de instituție de drept penal substanțial (chestiune tranșată, de altfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 1092/2012, decizia nr. 650/2018-pragraf 431, Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte nr. 1/2014, nr. 2/2014, nr. 10/2014), natura și durata termenelor de prescripție, cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului acestui termen (deopotrivă asupra existenței și a conținutului) subsumându-se instituției prescripției răspunderii penale ca instituție de drept substanțial, fiind supusă regulilor de aplicare în timp a legii penale mai favorabile.

Procedând la evaluarea globală a legii penale mai favorabile, s-a constatat că în speță C. pen. forma aflată în vigoare începând cu 25.06.2018 (data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) și până la data de de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022 de modificare a dispozițiilor art. 155 C. pen.) reprezintă lege penală mai favorabilă, întrucât aceasta nu prevede cauze de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, făcând astfel aplicabil termenul general de prescripție prevăzut de lege raportat la limitele de pedeapsă.

În ceea ce privește valabilitatea și efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate contestatorului A. în calitate de inculpat, anterior pronunțării deciziei nr. 358/2022, Curtea a reținut că acestea nu pot fi valorificate în cauză.

În acest sens, s-a subliniat că prin decizia nr. 297/26.04.2018 a fost sancționată (prin declararea ca neconstituțională) unica soluție normativă prevăzută de legislația penală privind instituția întreruperii termenului de prescripție.

Ca o consecință a publicării acestei prime decizii (nr. 297/2018), în lipsa oricăror repere normative concordante cu exigentele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) si 5 din Constitutie, în pofida evocarii orientative a solutiei legislative din C. pen. din 1969 în cuprinsul considerentelor acesteia, la nivelul dreptului substanțial nu pot fi identificate în niciun moment, de la data intrării în vigoare a Noului C. pen. și până la data împlinirii termenului general de prescriptie a răspunderii penale, norme care să identifice actele ce pot genera efectul întreruptiv de prescripție.

În acest sens, în considerentele deciziei 358/2022 (par. 68) Curtea Constituțională a arătat în mod explicit că "nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional."

În continuare a reținut Curtea Constituițională că (aceasta) "a statuat constant, în jurisprudența sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție stabilesc că "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării", iar competența de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigențele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie."

Pe de altă parte, Curtea de apel a apreciat că și în situația în care s-ar accepta posibilitatea considerării ca valabile a actelor "întreruptive de prescripție" efectuate sub imperiul legii vechi (C. pen. în varianta anterioară datei de 25.06.2018 ca dată a publicării deciziei nr. 297/2018), acestea tot nu ar putea fi valorificate în cauză întrucât s-ar obține rezultatul combinării dispozițiilor legilor penale succesive (lex tertia), expres interzis prin decizia nr. 265/2014 (prin care a fost consacrat modul de determinare a legii penale mai favorabile potrivit criteriului aprecierii globale).

Față de aceste considerente, s-a concluzionat că durata termenului de prescripție a răspunderii penale față de contestatorul-condamnat A. se impune a fi calculat prin raportare la durata termenului general de prescripție prev. de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., pentru infracțiunile prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. limitele de pedeapsă la data comiterii faptei erau de la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă, situație în care termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani

S-a considerat, așadar, că acest termen (de 5 ani) s-a împlinit în mai 2020 (după adăugarea celor 60 de zile în care cursul termenului de prescripție a fost suspendat pe durata stării de urgență în baza Decretelor prezidențiale, conform prevederilor art. 156 C. pen.), anterior deciziei penale nr. 792/A din data de 2 iunie 2021 pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Cluj, care a făcut obiectul căii extraordinare de atac.

Decizia din contestație în anulare a fost comunicată la 15 septembrie 2022 condamnatului A., la 19 septembrie 2022 persoanei vătămate C. S.A., la 14 septembrie 2022, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Data până la care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj avea posibilitatea de declarare a recursului în casație este 17 octombrie 2022, inclusiv.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 19 august 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin procuror general, prin adresa nr. x/2022, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptul că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., cu privire la condamnatul A..

Cererea de recurs în casație a fost comunicată condamnatului A. și persoanei vătămate C. S.A., iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 octombrie 2022, la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație fiind îndeplinită, iar la data de 22 noiembrie 2022 a fost întocmit raportul de față.

Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2022, apreciindu-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație și a fost fixat termen de judecată la data de 31 ianuarie 2023, pentru judecarea recursului în casație de Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute.

În cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (printre care și cazul în care intervine amnistia sau prescripția), dispunându-se greșit încetarea procesului penal.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a susținut, în esență, că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Prealabil, Înalta Curte analizează, în condițiile pronunțării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României și a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, problema intervenirii prescripției răspunderii penale.

La momentul adoptării și intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a constatat că: "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională".

Pe cale de consecință, ulterior pronunțării acestei decizii a instanței de contencios constituțional, în condițiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituționale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

Pentru a pronunța această soluție instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

"72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este și Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018-30.05.2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispozițiile C. pen. în vigoare în perioada menționată constituind legea penală mai favorabilă.

Pe cale de consecință, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită de inculpat se raportează numai la dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziții legale referitoare la întreruperea cursului prescripției, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripție, cu consecința socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripție, în cazul depășirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripție se calculează potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Totodată, din perspectiva îndeplinirii condițiilor contestației în anulare formulate de inculpatul A., se observă că acestea erau îndeplinite în raport cu deciziile nr. 10 din 2017 și nr. 67 din 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, se observă că la momentul pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 de către Curtea Constituțională, cauza era pendinte, fiind soluționată în data de 2 iunie 2021, prin pronunțarea deciziei nr. 792/A în dosarul nr. x/2018, iar problematica prescripției răspunderii penale nu fusese dezbătută și nici analizată la judecarea cauzei apel.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Cluj, admițând contestația în anulare declarată de inculpatul A., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce-l privește, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. - comisă în februarie 2015, și infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. - comisă în martie 2015, ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în raport cu limita maximă a pedepsei închisorii de 3 ani, este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., a început să curgă la data săvârșirii faptelor reținute în sarcina inculpatului A., respectiv februarie 2015 și martie 2015, fiind împlinit în martie 2020, anterior pronunțării deciziei penale nr. 792/A din data de 2 iunie 2021 pronunțate în dosarul nr. x/2018, al Curții de Apel Cluj, care a făcut obiectul contestației în anulare.

În raport cu deciziile Curții Constituționale mai sus evocate, termenul de prescripție a răspunderii penale nu a suferit vreo întrerupere, aplicarea exclusiv a dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen. constituind lege penală mai favorabilă, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. nemaifiind în fondul activ al legislației penale.

Chiar și dacă s-ar aprecia că a fost suspendat cursul termenului de prescripție pe durata stării de urgență în baza Decretelor prezidențiale, conform prevederilor art. 156 C. pen., prin adăugarea celor 60 de zile, argumentele expuse mai sus rămân valabile, față de data pronunțării deciziei penale nr. 792/A.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1057/A din data de 18 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 1057/A din data de 18 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția penală și de minori în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 31 ianuarie 2023.