Decizia nr. 26/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 258/204/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 207/1/2023 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția I civilă, în Dosarul nr. 6.277/176/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 13 aprilie 2022, în Dosarul nr. 6.277/176/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 27 alin. (23) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991).

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 ianuarie 2023 cu nr. 207/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit la data de 27 martie 2023. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 27. - " (2 3 ) În cazul terenurilor aferente casei de locuit și anexelor gospodărești edificate anterior datei de 1 ianuarie 1990, precum și curții și grădinii din jurul acestora, proprietarii caselor de locuit, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, sau cei care au dobândit aceste imobile prin acte translative de proprietate pot solicita comisiei județene emiterea titlului de proprietate în condițiile prezentei legi, cu întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) dacă deținătorii sau moștenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale ori sunt înscrise în cartea funciară și sunt înregistrate în evidențele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcțiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin Plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia cu nr. 6.277/176/2020, petentul X a solicitat ca, în contradictoriu cu intimatele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor A (Comisia locală A) și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor B (Comisia județeană B), să se dispună anularea Hotărârii nr. 322 din 17 septembrie 2020, emisă de intimata Comisia județeană B, și a Hotărârii nr. 41 din 11 februarie 2020, emisă de intimata Comisia locală A, și obligarea intimatelor să întocmească documentația și să procedeze la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de 302 mp teren intravilan - curtea aferentă construcției proprietate a petentului.

Prin întâmpinare, Comisia locală A a solicitat respingerea plângerii ca inadmisibilă, arătând că, la data de 5 decembrie 2018, petentul a formulat o cerere de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției proprietatea sa, întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 231/2018 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare (Legea nr. 231/2018), pentru suprafața de 302 mp înscrisă în cartea funciară.

Comisia locală A a respins cererea prin Hotărârea nr. 41 din 11 februarie 2020, apreciind că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 231/2018, ci dispozițiile art. 24 din Legea nr. 18/1991, deoarece antecesorii petentului au edificat o locuință pe terenul atribuit în acest scop de cooperativa agricolă de producție, în anul 1983, și-au înscris în cartea funciară dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 100 mp pe durata existenței construcțiilor, iar mai târziu, în anul 1995, și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară asupra suprafeței de teren de 100 mp atribuite prin act administrativ, astfel că petentului nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 231/2018 pentru diferența de suprafață.

Prin Sentința civilă nr. 1.133 din 17 mai 2021, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece petentul nu a depus niciun înscris din care să rezulte calitatea sa de cooperator și că terenul a fost cooperativizat; terenul nu apare în registrul agricol, este proprietatea statului român, petentul nu are calitatea de proprietar al construcțiilor de pe acest teren și, potrivit susținerilor Comisiei județene B, face obiectul cererilor de reconstituire formulate de alte persoane, în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel petentul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în principal, că textul art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 - "nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane" - este ambiguu și nu îndeplinește cerința de claritate și precizie a legii și astfel este de natură a crea discriminare în raport cu persoanele cărora li s-au atribuit terenuri pentru construirea de locuințe și edificarea gospodăriilor.

Cererea de retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. xxx/2008 emisă de primarul municipiului Alba Iulia, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii și a fost respinsă solicitarea de restituire în natură. Cum această dispoziție nu a fost atacată, ea este definitivă și a consolidat titlul de proprietate al statului român.

Cu toate acestea, în mod nejustificat, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția de la lit. c) a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul face obiectul unei cereri de reconstituire, iar despăgubirile nu au fost achitate persoanei îndreptățite până la data formulării cererii de constituire de către apelant.

La data de 13 ianuarie 2022 apelantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la dezlegarea chestiunii de drept privind modul de interpretare a dispozițiilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991.

Prin Încheierea de ședință din 13 aprilie sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele reținute de titularul sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, textul de lege a cărui interpretare se solicită prin mecanismul hotărârii prealabile reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă este incident speței și este susceptibil de mai multe interpretări, problema de drept care face obiectul sesizării prezintă caracter de noutate, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cerința cuprinsă în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 este susceptibilă de sensuri diferite deoarece, prin modul de redactare a textului de lege, care, pe de o parte, nu distinge între cereri de constituire sau reconstituire soluționate și cereri de constituire sau reconstituire nesoluționate, iar, pe de altă parte, în cazul cererilor soluționate, nu indică momentul de la care se poate considera că nu mai există cererea, respectiv data soluționării cererii prin emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor ori data achitării efective a despăgubirilor, pot rezulta mai multe interpretări, după cum urmează: - condiția nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, indiferent dacă aceasta este sau nu soluționată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire); - condiția nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluționată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură și acordare de despăgubiri, însă acestea nu au fost achitate până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire). V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-petent, prin cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a susținut neclaritatea textului de lege a cărui interpretare o solicită, considerând că trebuie dezlegată problema dacă simpla existență a unei cereri de reconstituire în natură a dreptului de proprietate asupra terenului determină inadmisibilitatea acțiunii promovate în cauza pendinte sau dacă instanța trebuie să analizeze dacă cererea de reconstituire formulată de persoana îndreptățită a fost sau nu soluționată și ce anume se înțelege prin dosar soluționat.

A apreciat că existența unei cereri de reconstituire nu poate avea per se consecința respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii, pentru că aceasta ar însemna că, indiferent de modul de soluționare a acestei cereri, instanța nu ar avea îndreptățirea să analizeze cererea, iar reclamantul ar fi lipsit de dreptul de acces la justiție.

Analizând noțiunea de "cerere soluționată", a invocat dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Legea nr. 368/2013), ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum și Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 47/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 4 decembrie 2019, și a concluzionat că Dispoziția nr. xxx/2008 emisă de primarul municipiului Alba Iulia, de acordare a despăgubirilor, este definitivă și consolidează titlul de proprietate al statului.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-petent și intimata-pârâtă Comisia județeană B au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au reiterat argumentele invocate în fața instanței de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 6.277/176/2020 nu a exprimat niciun punct de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat două hotărâri judecătorești relevante și au exprimat opinii teoretice, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 în cazul în care, anterior, a fost formulată o cerere cu privire la imobil, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri bănești și pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât, în această situație, terenul nu face obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. S-a apreciat că această condiție este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluționată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură și acordare de despăgubiri, independent de achitarea despăgubirilor până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate.

În acest sens s-au depus Decizia civilă nr. 3.188 din 7 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția I civilă în Dosarul nr. 6.037/280/2020, și Sentința civilă nr. 2.548 din 12 septembrie 2022, pronunțată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 258/204/2022, definitivă prin Decizia civilă nr. 51 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă.

De asemenea, au fost exprimate opinii teoretice de către Judecătoria Buhuși, Judecătoria Onești, Judecătoria Moinești, Judecătoria Brașov, Tribunalul București, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița - Secția civilă, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Novaci, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Curtea de Apel Pitești, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Prahova - Secția I civilă, Judecătoria Darabani, Tribunalul Arad - Secția I civilă.

A fost exprimată și opinia potrivit căreia condiția în discuție nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, înregistrată anterior cererii ce face obiectul analizei, indiferent dacă aceasta este sau nu soluționată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate. În susținerea acestei opinii a fost avută în vedere împrejurarea că procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 18/1991 începe odată cu formularea cererii, fără ca dispozițiile legale să facă o distincție din perspectiva efectelor juridice produse între cereri de constituire sau reconstituire soluționate și cereri de constituire sau reconstituire nesoluționate.

Nu au fost depuse hotărâri judecătorești în acest sens, însă au fost exprimate opinii teoretice de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Judecătoria Bistrița - Secția civilă, Tribunalul Galați, Judecătoria Iași - Secția civilă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 875 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 3 martie 2022, instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, reținând că: " 23. Analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (23) lit. c) din Legea nr. 18/1991, Curtea observă că, potrivit acestora, emiterea titlului de proprietate pentru terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curții și grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, poate fi realizată cu respectarea a trei condiții prevăzute de lege. Una dintre aceste condiții este ca respectivul teren să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. Autorii excepției învederează Curții faptul că această sintagmă ar trebui interpretată în sensul că în cazul în care Comisia Națională de Compensare a Imobilelor (CNCI) a validat decizia entității învestite de lege, prin care s-a stabilit că imobilul preluat în mod abuziv nu poate fi restituit în natură, și a emis decizia de compensare prin puncte, decizie care se află în faza de executare, cererea de reconstituire trebuie considerată ca fiind soluționată, iar imobilul în cauză să nu mai fie afectat de existența unei cereri de reconstituire. Astfel, se apreciază că textul este constituțional numai dacă vizează cererile de reconstituire aflate pe rolul CNCI până la emiterea deciziei de compensare în puncte, care a devenit definitivă prin respingerea acțiunilor în justiție formulate împotriva acesteia; după acest moment însă trebuie să se considere că nu mai există o cerere de reconstituire aflată pe rol care să împiedice emiterea titlului de proprietate în favoarea deținătorului/moștenitorului terenurilor respective tocmai pentru că acest moment marchează faptul că bunul imobil nu poate fi restituit în natură, acordându-se despăgubiri. 24. Or, o asemenea apreciere, și anume dacă respectiva condiție vizează momentul anterior sau ulterior emiterii deciziei de compensare în puncte de către CNCI/respingerii contestațiilor formulate cu privire la aceasta, este o chestiune de interpretare și aplicare a legii, și nu o problemă de constituționalitate. Soluționarea unor asemenea aspecte nu intră în sfera contenciosului constituțional, ci ține de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. 25. (...) Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție. (...)" IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind atât condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cât și condiția noutății. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin sesizarea formulată, Tribunalul Alba - Secția I civilă solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție o interpretare jurisdicțională de principiu a dispozițiilor art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, în sensul de a stabili în ce condiții se poate considera îndeplinită cerința de la lit. c) a acestui text legal.

În concret, potrivit art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, emiterea titlului de proprietate pentru terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curții și grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, poate fi realizată cu respectarea a trei condiții prevăzute de lege. Una dintre aceste condiții, prevăzută la lit. c) a textului legal în discuție, este ca respectivul teren să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.

Autorul sesizării consideră că această sintagmă este susceptibilă de sensuri diferite deoarece, prin modul de redactare a textului de lege, care, pe de o parte, nu distinge între cereri de constituire sau reconstituire soluționate și cereri de constituire sau reconstituire nesoluționate, iar, pe de altă parte, în cazul cererilor soluționate, nu indică momentul de la care se poate considera că cererea nu mai există, respectiv data soluționării cererii prin emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor ori data achitării efective a despăgubirilor, pot rezulta mai multe interpretări, după cum urmează: - condiția nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, indiferent dacă aceasta este sau nu soluționată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire); - condiția nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluționată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură și acordare de despăgubiri, însă acestea nu au fost achitate până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire).

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, așa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii procedurii.

Astfel, conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Cumulativ, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a curții de apel sau a tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Alba - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 1.133 din 17 mai 2021, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 6.277/176/2020, tribunalul având competența de a judeca acest litigiu în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acțiunea, hotărârile pronunțate sunt supuse exclusiv apelului, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), și ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), decizia fiind, astfel, definitivă în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, așadar, condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate și să nu fie învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În concluzie, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze și să se stabilească dacă problema juridică în discuție reprezintă o veritabilă chestiune de drept și dacă aceasta are caracter de noutate.

Cu referire la cerința ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

În ceea ce privește primul aspect, în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii să fie una veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul, rol consacrat constituțional. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată legal învestite cu soluționarea procesului.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Încheierea trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar, în final, să conțină opțiunea provizorie pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței consacrat prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigență legală a fost subliniată constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Raportat la cauza pendinte, din verificarea Încheierii din 13 aprilie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 6.277/176/2020, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în discuție, rezultă că instanța de apel, legal învestită cu soluționarea procesului, nu a abordat, sub niciun aspect, condițiile în care poate fi reținută existența unei probleme de drept, o chestiune veritabilă și complexă, în măsură să justifice o interpretare de principiu a legii incidente, cerută instanței supreme. Mai precis, încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 și nici opțiunea provizorie a judecătorilor instanței de sesizare cu privire la modul în care ar trebui interpretate aceste dispoziții legale, instanța de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerințelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și la redarea posibilelor variante de interpretare a textului legal în discuție, așa cum au fost acestea relevate de către petent, fără a argumenta însă în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menționate.

Or, simpla susținere a titularului sesizării în sensul că cerința de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 este susceptibilă de sensuri diferite nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice și nu justifică doar prin ea însăși declanșarea mecanismului procedural reglementat de art. 520 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, instanța de trimitere nejustificând în niciun fel aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și rezolvarea pe fond a litigiului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât motivul pentru care plângerea formulată de petent a fost respinsă nu l-a constituit neîndeplinirea condiției înscrise în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, ci împrejurarea că terenul în litigiu nu intră sub incidența art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, ci sub cea a art. 24 din același act normativ, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991.

În concret, în cauză, este vorba despre o cerere de constituire a dreptului de proprietate, pe care petentul a formulat-o în temeiul art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, dar care a fost respinsă de Comisia județeană B, pe considerentul că textul legal invocat nu este incident, în cauză fiind aplicabil art. 24 alin. (1) din lege, instanța de fond menținând această hotărâre cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din lege.

Art. 27 alin. (2 3 ) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 vizează ipoteze diferite cu privire la constituirea dreptului de proprietate, respectiv terenuri atribuite de cooperativa de producție [art. 24 alin. (1 1 )] sau de alte entități [art. 27 alin. (2 3 )].

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1), "Terenurile situate în intravilanul localităților, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptățite, pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, pe care le-au edificat, rămân și se înscriu în proprietatea actualilor deținători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foștii proprietari". În continuare, art. 24 alin. (1 1 ) prevede că: "Suprafața terenurilor prevăzute în alin. (1), aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producție, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă."

Potrivit art. 27 alin. (2 3 ), "În cazul terenurilor aferente casei de locuit și anexelor gospodărești edificate anterior datei de 1 ianuarie 1990, precum și curții și grădinii din jurul acestora, proprietarii caselor de locuit, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, sau cei care au dobândit aceste imobile prin acte translative de proprietate pot solicita comisiei județene emiterea titlului de proprietate în condițiile prezentei legi, cu întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) dacă deținătorii sau moștenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale ori sunt înscrise în cartea funciară și sunt înregistrate în evidențele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcțiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane".

În speță, în timp ce petentul susține că, în calitate de proprietar al casei construite de antecesorii săi și al terenului de sub casă, de 100 mp, atribuit prin ordinul prefectului, a formulat cerere de constituire a dreptului de proprietate și asupra diferenței de 302 mp teren aflat în folosința sa, în condițiile în care tot terenul le-a fost atribuit antecesorilor săi de către fostul Consiliu local al municipiului Alba Iulia în anul 1986, pentru edificarea unei gospodării, justificând, în acest mod, incidența textului art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, intimata Comisia locală A susține că, de fapt, antecesorii petentului au primit în folosință de la cooperativa agricolă de producție, în anul 1983, în vederea edificării unei locuințe, doar suprafața de 100 mp, cu privire la care și-au intabulat, mai întâi, dreptul de folosință, iar apoi, în anul 1995, dreptul de proprietate, astfel că, pentru diferența de suprafață de 302 mp, pe care petentul o folosește în plus și pentru care acesta solicită eliberarea titlului de proprietate, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 231/2018.

Prin urmare, litigiul poartă, în primul rând, asupra normei de drept aplicabile în cauză, instanța fiind chemată să tranșeze care dintre cele două texte legale, mai sus menționate, este incident, raportat la aspectele de fapt concrete din speța dedusă judecății, și nu să aprecieze asupra îndeplinirii în cauză a condițiilor art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, or, soluția ce urmează a fi dată acestei chestiuni nu depinde în mod necesar de modul de interpretare a normei de drept cuprinse în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c), incidența în cauză a acesteia nefiind nici măcar sigură câtă vreme nu pare a fi îndeplinită situația premisă a aplicării art. 23 din Legea nr. 18/1991 în totalitate, ci a art. 24 din aceeași lege.

În acest sens este de observat că, prin Sentința civilă nr. 1.133 din 17 mai 2021, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece petentul nu a depus niciun înscris din care să rezulte calitatea sa de cooperator și că terenul a fost cooperativizat, că terenul nu apare în registrul agricol, este proprietatea statului român, petentul nu are calitatea de proprietar al construcțiilor de pe acest teren și, potrivit susținerilor Comisiei județene B, face obiectul cererilor de reconstituire formulate de alte persoane.

Rezultă cu evidență din considerentele hotărârii primei instanțe că soluția de respingere a cererii petentului de a-i fi eliberat titlul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 302 mp nu a fost pronunțată în considerarea neîndeplinirii condiției de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 și, implicit, a unei eventuale interpretări eronate a acestor dispoziții legale, ci pentru că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, terenul cu privire la care se solicită constituirea dreptului de proprietate neintrând sub incidența art. 27 alin. (2 3 ) din lege.

Cu alte cuvinte, până la acest moment, niciuna dintre autoritățile chemate să se pronunțe cu privire la pretențiile petentului, nici comisia locală și nici cea județeană de fond funciar, după cum nici instanța de judecată învestită, în fond, cu soluționarea plângerii formulate de petent împotriva celor două hotărâri emise de comisiile de fond funciar, nu a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, ci a respins pretențiile deduse judecății pe considerentul că ele nu pot fi subsumate situației reglementate de acest text legal, ci celei reglementate de art. 24 alin. (1) din același act normativ.

Este adevărat că, declarând apel împotriva acestei hotărâri, petentul a invocat, în principal, ambiguitatea și lipsa de claritate și precizie a textului art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, dezvoltând ample apărări cu privire la modul în care acesta ar trebui interpretat, cu solicitarea de a se constata că în mod nejustificat s-a apreciat de către prima instanță că nu este îndeplinită condiția de la lit. c) a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul face obiectul unei cereri de reconstituire, iar despăgubirile nu au fost achitate persoanei îndreptățite până la data formulării cererii de constituire de către apelant.

Dar, câtă vreme soluția primei instanțe este fundamentată pe alte aspecte, fără legătură cu îndeplinirea condiției de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, și în lipsa unei argumentări concrete din partea titularului prezentei sesizări, nu se poate stabili legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și rezolvarea pe fond a litigiului.

De altfel, din examenul actului de sesizare, Încheierea din 13 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Alba - Secția I civilă, se constată că nici datele cauzei precursoare sesizării nu au fost stabilite cu exactitate. Expunerea cererii de chemare în judecată, a întâmpinării și a sentinței primei instanțe este extrem de succintă și nu cuprinde nicio precizare concretă cu privire la situația terenului în litigiu, deși această chestiune este esențială, pentru că de ea depinde stabilirea incidenței unuia sau a celuilalt dintre cele două texte legale mai sus menționate, și, implicit și aplicabilitatea normei cuprinse în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, a cărei interpretare se solicită.

Astfel, titularul sesizării s-a limitat la a prezenta susținerile părților, precum și considerentele (trunchiate) care au stat la baza soluției de respingere a plângerii petentului în primă instanță, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul solicitat face obiectul unor cereri de reconstituire formulate de alte persoane (în baza Legii nr. 10/2001), fără a oferi nicio lămurire cu privire la concluzia la care s-a ajuns, în urma analizării materialului probator administrat, cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, respectiv la modalitatea în care acesta a ajuns în folosința petentului.

În lipsa acestor date relevante ale cauzei, nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța de apel ar putea, în conformitate cu dispozițiile art. 478 din Codul de procedură civilă, să ajungă să își întemeieze soluția pe care o va pronunța în cauză pe dispozițiile art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, câtă vreme, până la acest moment, obiectul disputei îl constituie aplicabilitatea art. 24 sau a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991 și nu îndeplinirea condițiilor art. 27 alin. (2 3 ), implicit a celei de la lit. c).

Câtă vreme circumstanțele cauzei pentru care trebuie să se dea interpretarea art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 nu sunt deplin clarificate, iar Tribunalul Alba - Secția I civilă nu a prezentat argumentele pentru care consideră, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, se constată că sesizarea este inadmisibilă, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție neputând fi disociată de contextul care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual și să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

În ceea ce privește noutatea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.

În absența unei definiții legale a noțiunii de noutate și a unor criterii legale de determinare a conținutului său, verificarea acestei condiții ține de aprecierea completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens, de exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi.

În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creând premisele apariției unei practici neunitare la nivel național.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma interpretării dispozițiilor legale, opiniile jurisprudențiale izolate ori cele pur subiective ale părților nefiind în măsură să justifice declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, sub acest aspect, prezintă importanță existența unei practici judiciare constante în materie, iar, în situația existenței unei practici neunitare, nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci se impune declanșarea mecanismului recursului în interesul legii, condiția noutății chestiunii de drept constituind unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii reglementate de Codul de procedură civilă, hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și recursul în interesul legii.

Ca și în cazul celorlalte condiții de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, noutatea problemei de drept se impune a fi evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susține și justifica nevoia instanței de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept, aspect ce rezultă din conținutul neechivoc al dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Se constată însă că încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată nu cuprinde niciun argument în acest sens.

În lipsa unor argumente specifice, evaluarea noutății chestiunii de drept urmează a fi făcută prin raportare la celelalte elemente mai sus prezentate.

În acest sens se reține că dispozițiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unui act normativ adoptat și intrat în vigoare cu mai bine de patru ani în urmă, respectiv în Legea nr. 231/2018, care a modificat și completat Legea nr. 18/1991. Chiar dacă acest act normativ a suferit, ulterior intrării sale în vigoare, și alte completări și modificări (prin Legea nr. 105/2019 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 263/2022 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991), norma a cărei interpretare se solicită, art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, a fost introdusă și a devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2018, astfel că nu se poate vorbi despre o reglementare nou-intrată în vigoare.

Pe de altă parte, norma în discuție nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unei eventuale reevaluări și interpretări a acesteia, într-un context legislativ diferit.

Cât privește aplicarea frecventă a acestei norme juridice sau dificultatea aplicării ei în prezent, se constată că, prin actul de sesizare, nu a fost evocată nicio hotărâre judecătorească pronunțată între anii 2018-2022 care să releve interpretări diferite date dispozițiilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991.

În urma verificărilor efectuate de către Înal