ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 59/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.569/1/2024 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Carmen Elena Popoiag, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ialomița - Secția civilă în Dosarul nr. 325/98/2024 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Ialomița - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 22 mai 2024, în Dosarul nr. 325/98/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dispozițiile art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 26/2000), potrivit cărora filiala este condusă de un consiliu director propriu, se interpretează în sensul că respectivul consiliu director al filialei trebuie să fie distinct (în privința componenței) de consiliul director al fundației care a constituit respectiva filială?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iulie 2024 cu nr. 1.569/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 21 octombrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare Art. 18. - " (...) (2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puțin 3 membri. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 26 octombrie 2023, petenta Fundația X a solicitat acordarea personalității juridice și înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa Judecătoriei Slobozia, a Filialei Structura Regională Sud - Ialomița, din înscrisurile aflate la dosar rezultând că, în privința componenței consiliului director al filialei, aceasta este identică cu cea a consiliului director al fundației.

Prin Încheierea nr. 59 din 13 decembrie 2023, Judecătoria Slobozia a respins cererea și, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (3) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, a dispus, din oficiu, comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, însoțită de copii de pe statutul filialei fundației.

Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 18, art. 13 alin. (2) și (4) și ale art. 10 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, arătând că, în cauză, față de materialul probator administrat, rezultă că petenta a refuzat în mod expres să remedieze neregularitățile ce i-au fost puse în vedere, apreciind în mod neîntemeiat că nu are obligațiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

De asemenea, din interpretarea logică a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, precum și din coroborarea acestora cu art. 13 alin. (2) și (4) din același act normativ (modul de reglementare al activității filialei) reiese cu certitudine faptul că legiuitorul a solicitat un consiliu director distinct de cel al fundației, nu doar un consiliu director; în acest din urmă caz, prevederea legală era suficientă fără adăugarea sintagmei propriu.

Interpretarea dată de petentă generează situația inadmisibilă în care organul de conducere al filialei își stabilește singur propriile atribuții și propriul statut, hotărârile fiind adoptate de aceleași persoane, sub denumiri și personalități juridice diferite (fundație-filială).

Împotriva acestei încheieri a formulat apel petenta, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 174/A din 9 februarie 2024, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția civilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a arătat, la rândul său, că fundația își poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, în baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul, filiala fiind o structură independentă, cu personalitate juridică proprie, însă prin consiliu director propriu trebuie să se înțeleagă consiliul director cu o componență proprie, distinctă de cea a consiliului director al fundației.

Cum, în speță, petenta nu a remediat neregularitățile evidențiate de prima instanță, menținând în componența consiliului director al filialei pe aceiași membri care fac parte și din consiliul director al fundației, neasigurându-se astfel un consiliu director propriu, care să asigure independența filialei, în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înregistrarea filialei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare apelanta-petentă, prin care a invocat motive de formă și de fond, întemeind-o pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.

În motivarea contestației în anulare s-au invocat, în esență, următoarele: din dispozitivul comunicării nu rezultă dacă este vorba despre o hotărâre sau decizie; hotărârea/decizia nu este semnată de către membrii completului de judecată; paginile nu sunt numerotate; cauza nu a fost lăsată la a doua strigare; analiza instanței de apel a vizat o federație, în locul unei fundații; autoritatea de lucru judecat a fost analizată din alte motive decât cele invocate prin motivele de apel; a fost ignorată practica judiciară; prin interpretarea dată art. 18 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 s-a adăugat la lege.

La data de 21 mai 2024, contestatoarea a depus cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a pronunța o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept prevăzute de art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

În motivare, a invocat existența a două încheieri judecătorești diametral opuse din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, ceea ce demonstrează lipsa de predictibilitate a normei juridice interpretate prin aceste hotărâri, și a susținut că instanțele de fond și apel au adăugat la lege prin dezlegarea dată, în sensul folosirii noțiunii "distinct", neprevăzută de dispozițiile legale în discuție.

Prin Încheierea pronunțată la 22 mai 2024, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele reținute de titularul sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Ialomița - Secția civilă, învestit să soluționeze cauza, iar litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, reținându-se în acest sens că, în privința a două filiale ale aceleiași fundații (contestatoarea-petentă din prezenta cauză), instanțele de judecată au interpretat diferit textul de lege menționat.

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 depinde soluționarea cauzei.

Chestiunea de drept prezintă noutate întrucât, deși dispozițiile art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 nu sunt recent intrate în vigoare, din verificarea jurisprudenței naționale nu rezultă că norma în discuție a primit o rezolvare substanțială.

În urma consultării jurisprudenței instanței supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Contestatoarea-petentă susține, în esență, că filiala unei fundații este, potrivit interpretării art. 18 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, o structură teritorială care nu poate fi independentă de fundație.

Art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 prevede ca filiala să fie condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puțin 3 membri, textul de lege neinstituind interdicția ca membrii consiliului director al filialei să fie aceiași cu membrii consiliului director al fundației, mai cu seamă în corelație cu alin. (1) al aceluiași articol, ce menționează că filiala este o structură teritorială a fundației. Invocă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, arătând că, dacă legiuitorul ar fi vrut să distingă între componența consiliului director al fundației și cel al filialei, ar fi introdus o astfel de prevedere în lege. Or, norma juridică în discuție menționează "consiliul director propriu", fără a cuprinde noțiunea de "distinct". VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea contestației în anulare în Dosarul nr. 325/98/2024 a reținut că în cauză se pune problema dacă o filială a unei fundații, înființată în temeiul art. 18 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, poate să aibă un consiliu director a cărui componență nominală să fie aceeași cu cea a consiliului director al fundației.

Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, într-o opinie s-ar putea aprecia că prin sintagma "consiliu director propriu" din art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 se înțelege consiliu director al filialei, ce nu trebuie să fie în mod necesar și "distinct" (în privința componenței) de cel al fundației, argumentul fiind acela că, atunci când legiuitorul a dorit, a menționat în textul de lege cuvântul "distinct". Un exemplu în acest sens este art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

Câtă vreme art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 prevede că filiala este condusă de un consiliu director al ei, fără a preciza că acesta trebuie să fie distinct (în privința componenței nominale) de cel al fundației, o altfel de interpretare ar adăuga la lege.

Într-o altă opinie s-ar putea aprecia că prin "consiliu director propriu" al filialei legiuitorul a avut în vedere ca acesta să fie distinct/diferit în ceea ce privește componența nominală de cel al fundației care decide să constituie respectiva filială.

O astfel de interpretare se deduce pornind de la însăși definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române cuvântului "propriu" (adjectiv), respectiv "care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui", sinonim al acestuia fiind "personal".

Tot în sensul unei astfel de interpretări este și modul în care legiuitorul a reglementat activitatea filialei, în art. 18 alin. (3) cu referire la art. 13 alin. (2) și (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, texte de lege ce conduc la concluzia că organul executiv al celor două persoane juridice (filială și fundație) trebuie să fie distinct. În caz contrar, filiala nu ar avea nicio independență organizatorică și decizională față de fundație, care, în fapt, ar adopta toate deciziile pentru filială, aspect ce încalcă conceptul de personalitate juridică distinctă a filialei.

Totodată, interpretarea art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, potrivit căreia cele două consilii directoare (al filialei și, respectiv, al fundației) pot avea aceeași componență, lipsește de conținut art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, ajungându-se astfel la situația ca hotărârile să fie adoptate de aceleași trei persoane ce intră în componența ambelor consilii directoare, sub denumiri și personalități juridice diferite (fundație, respectiv filială).

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au exprimat numai opinii teoretice, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o primă orientare s-a apreciat că este necesar ca filiala să aibă un consiliu director a cărui componență să fie distinctă de cea a consiliului director al fundației. Filiala este o entitate cu personalitate juridică, distinctă de cea a fundației care a constituit-o, iar voința legiuitorului rezultă în mod evident din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

Această opinie a fost exprimată de Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul București - secțiile a III-a, a IV-a și a V-a civile, judecătoriile sectoarelor 1 și 4 București, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vișeu de Sus, Judecătoria Jibou, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Argeș - Secția civilă, Judecătoria Drăgășani, Judecătoria Buzău, Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (în opinie majoritară), Judecătoria Târgoviște, Judecătoria Găești, Judecătoria Pucioasa, Judecătoria Răcari, Judecătoria Caransebeș, Tribunalul Arad și Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă.

S-a mai apreciat și că, raportând dispozițiile art. 18 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 la cele ale art. 22 alin. (1) și ale art. 29 alin. (4) din același act normativ, componența celor două consilii directoare trebuie să fie diferită doar dacă, raportat la numărul de membri ai consiliului director al fundației, acest organ nu poate decide componența consiliului director al filialei, în sensul că membrii consiliului director al fundației care candidează pentru funcția de membru în consiliul director al filialei să nu participe la vot pentru numirea lor în acest din urmă consiliu (Secția a IV-a civilă a Tribunalului București).

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că filiala unei fundații poate fi condusă de un consiliu director ai cărui membri pot fi aceiași cu membrii consiliului director al fundației-mamă, deoarece nicio dispoziție legală nu impune existența unui consiliu distinct al filialei.

În acest sens au opinat Judecătoria Roman, Tribunalul București - secțiile a IV-a și a V-a civile, judecătoriile sectoarelor 2, 5 și 6 București, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ilfov - Secția civilă (în opinie majoritară), Judecătoria Liești, Judecătoria Horezu, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Curtea de Argeș, Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Buzău - Secția I civilă, Judecătoria Pogoanele, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Reșița și Judecătoria Oravița.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale a căror interpretare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția existenței unei chestiuni de drept de care depinde dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecății. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prevederile legale enunțate relevă condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții ce trebuie întrunite în mod cumulativ: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

După cum reiese din încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de chemare în judecată formulată în dosarul aflat pe rolul instanței de trimitere are ca obiect acordarea personalității juridice și înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor a filialei unei fundații, în temeiul dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.

În respectiva cauză, instanța de trimitere este învestită cu o contestație în anulare formulată împotriva deciziei pronunțate în apel.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, "Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere (în Registrul asociațiilor și fundațiilor - s.n.) sunt supuse numai apelului".

Această prevedere este aplicabilă, deopotrivă, asociațiilor și fundațiilor, dar și filialelor acestora, astfel cum rezultă din prevederile art. 18 alin. (3) prin raportare la art. 13 alin. (4), care trimite în mod expres la dispozițiile art. 9-12 din aceeași ordonanță.

Prin urmare, contestația în anulare vizează o hotărâre definitivă, iar instanța de trimitere va pronunța, la rândul său, o hotărâre definitivă, deoarece art. 508 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că "Hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată".

Sunt îndeplinite, așadar, primele trei condiții, constatându-se, totodată, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior asupra acestei chestiuni de drept, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Nu este însă întrunită condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept de care depinde dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecății.

Instanța de trimitere este chemată să se pronunțe prioritar asupra admisibilității contestației în anulare, din perspectiva întrunirii cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, dat fiind că este învestită cu o cale extraordinară de atac, de retractare, care este deschisă părților doar pentru anumite motive, prevăzute de art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă în situația contestației în anulare obișnuite (de drept comun), respectiv de art. 503 alin. (2) din același cod în situația contestației în anulare speciale.

Așadar, instanța va cerceta dacă motivele invocate de către contestator se subsumează celor prevăzute de dispozițiile legale incidente, urmând ca, după caz, să respingă contestația sau să o admită. Doar în situația în care contestația în anulare este admisă, hotărârea atacată este anulată, iar instanța va judeca din nou cauza, astfel cum reiese din art. 508 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În acest context, condiția de admisibilitate privind legătura cu cauza a chestiunii de drept, în sensul ca de aceasta să depindă dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecății, este întrunită atunci când privește un motiv sau mai multe motive invocate prin contestația în anulare, iar acestea se încadrează în cazurile prevăzute în mod expres și limitativ de art. 503 din Codul de procedură civilă.

În același sens s-a pronunțat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și prin Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2023, în care s-a arătat că: "92. Soluționarea cauzei depinde de chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită, având în vedere că au fost invocate dispozițiile art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă drept principal temei juridic al contestației în anulare, susținându-se nelegalitatea citării apelantului la termenul la care a avut loc judecata apelului."

În cauza pendinte pe rolul instanței de trimitere, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, pentru a fi întrunită în speță condiția de admisibilitate în discuție, ar fi trebuit ca problema de drept relevată prin prezenta sesizare să vizeze fie o eroare materială săvârșită de către instanța ce a pronunțat hotărârea atacată - ipoteza prevăzută de pct. 2 din art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fie omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, atunci când recursul a fost respins sau admis doar în parte - ipoteza din art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Or, problema de drept supusă dezlegării prin întrebarea instanței de trimitere vizează o eventuală rejudecare a apelului ca urmare a admiterii contestației în anulare, iar nu vreunul dintre motivele contestației în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.

Împrejurarea că, prin calea extraordinară de atac formulată, partea a invocat motive care constituie, de fapt, critici de nelegalitate la adresa hotărârii atacate nu poate justifica întrunirea condiției de admisibilitate vizate de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât în virtutea principiului legalității căii de atac, consacrat prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Din încheierea de sesizare nu rezultă că instanța de trimitere a considerat că ar fi admisibilă contestația în anulare cu a cărei soluționare a fost învestită.

În conformitate cu dispozițiile art. 508 alin. (3) din Codul de procedură civilă, "Dacă motivul de contestație este întemeiat, instanța va pronunța o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza. Dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă, instanța va pronunța o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și va fixa termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat".

În speță nu a fost pronunțată o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și nu a fost fixat termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre; de asemenea, prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere nu a arătat că preconizează incidența primei teze a normei sus-citate, urmând a pronunța o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza.

În consecință, nu este întrunită condiția de admisibilitate a legăturii chestiunii de drept cu soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, motiv pentru care nu mai este necesară analizarea cerinței noutății, dat fiind că cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie îndeplinite în mod cumulativ.