Decizia nr. 59 din 21 octombrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.569/1/2024 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă în Dosarul nr. 325/98/2024 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 22 mai 2024, în Dosarul nr. 325/98/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000), potrivit cărora filiala este condusă de un consiliu director propriu, se interpretează în sensul că respectivul consiliu director al filialei trebuie să fie distinct (în privinţa componenţei) de consiliul director al fundaţiei care a constituit respectiva filială?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iulie 2024 cu nr. 1.569/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 21 octombrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare Art. 18. – ” (…) (2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 26 octombrie 2023, petenta Fundaţia X a solicitat acordarea personalităţii juridice şi înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la grefa Judecătoriei Slobozia, a Filialei Structura Regională Sud – Ialomiţa, din înscrisurile aflate la dosar rezultând că, în privinţa componenţei consiliului director al filialei, aceasta este identică cu cea a consiliului director al fundaţiei.

Prin Încheierea nr. 59 din 13 decembrie 2023, Judecătoria Slobozia a respins cererea şi, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (3) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, a dispus, din oficiu, comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, însoţită de copii de pe statutul filialei fundaţiei.

Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 18, art. 13 alin. (2) şi (4) şi ale art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, arătând că, în cauză, faţă de materialul probator administrat, rezultă că petenta a refuzat în mod expres să remedieze neregularităţile ce i-au fost puse în vedere, apreciind în mod neîntemeiat că nu are obligaţiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

De asemenea, din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, precum şi din coroborarea acestora cu art. 13 alin. (2) şi (4) din acelaşi act normativ (modul de reglementare al activităţii filialei) reiese cu certitudine faptul că legiuitorul a solicitat un consiliu director distinct de cel al fundaţiei, nu doar un consiliu director; în acest din urmă caz, prevederea legală era suficientă fără adăugarea sintagmei propriu.

Interpretarea dată de petentă generează situaţia inadmisibilă în care organul de conducere al filialei îşi stabileşte singur propriile atribuţii şi propriul statut, hotărârile fiind adoptate de aceleaşi persoane, sub denumiri şi personalităţi juridice diferite (fundaţie-filială).

Împotriva acestei încheieri a formulat apel petenta, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 174/A din 9 februarie 2024, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a arătat, la rândul său, că fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, în baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul, filiala fiind o structură independentă, cu personalitate juridică proprie, însă prin consiliu director propriu trebuie să se înţeleagă consiliul director cu o componenţă proprie, distinctă de cea a consiliului director al fundaţiei.

Cum, în speţă, petenta nu a remediat neregularităţile evidenţiate de prima instanţă, menţinând în componenţa consiliului director al filialei pe aceiaşi membri care fac parte şi din consiliul director al fundaţiei, neasigurându-se astfel un consiliu director propriu, care să asigure independenţa filialei, în mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea filialei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare apelanta-petentă, prin care a invocat motive de formă şi de fond, întemeind-o pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă.

În motivarea contestaţiei în anulare s-au invocat, în esenţă, următoarele: din dispozitivul comunicării nu rezultă dacă este vorba despre o hotărâre sau decizie; hotărârea/decizia nu este semnată de către membrii completului de judecată; paginile nu sunt numerotate; cauza nu a fost lăsată la a doua strigare; analiza instanţei de apel a vizat o federaţie, în locul unei fundaţii; autoritatea de lucru judecat a fost analizată din alte motive decât cele invocate prin motivele de apel; a fost ignorată practica judiciară; prin interpretarea dată art. 18 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 s-a adăugat la lege.

La data de 21 mai 2024, contestatoarea a depus cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a pronunţa o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept prevăzute de art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

În motivare, a invocat existenţa a două încheieri judecătoreşti diametral opuse din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, ceea ce demonstrează lipsa de predictibilitate a normei juridice interpretate prin aceste hotărâri, şi a susţinut că instanţele de fond şi apel au adăugat la lege prin dezlegarea dată, în sensul folosirii noţiunii „distinct”, neprevăzută de dispoziţiile legale în discuţie.

Prin Încheierea pronunţată la 22 mai 2024, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Ialomiţa – Secţia civilă, învestit să soluţioneze cauza, iar litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, reţinându-se în acest sens că, în privinţa a două filiale ale aceleiaşi fundaţii (contestatoarea-petentă din prezenta cauză), instanţele de judecată au interpretat diferit textul de lege menţionat.

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 depinde soluţionarea cauzei.

Chestiunea de drept prezintă noutate întrucât, deşi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 nu sunt recent intrate în vigoare, din verificarea jurisprudenţei naţionale nu rezultă că norma în discuţie a primit o rezolvare substanţială.

În urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Contestatoarea-petentă susţine, în esenţă, că filiala unei fundaţii este, potrivit interpretării art. 18 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, o structură teritorială care nu poate fi independentă de fundaţie.

Art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 prevede ca filiala să fie condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri, textul de lege neinstituind interdicţia ca membrii consiliului director al filialei să fie aceiaşi cu membrii consiliului director al fundaţiei, mai cu seamă în corelaţie cu alin. (1) al aceluiaşi articol, ce menţionează că filiala este o structură teritorială a fundaţiei. Invocă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, arătând că, dacă legiuitorul ar fi vrut să distingă între componenţa consiliului director al fundaţiei şi cel al filialei, ar fi introdus o astfel de prevedere în lege. Or, norma juridică în discuţie menţionează „consiliul director propriu”, fără a cuprinde noţiunea de „distinct”. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare în Dosarul nr. 325/98/2024 a reţinut că în cauză se pune problema dacă o filială a unei fundaţii, înfiinţată în temeiul art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, poate să aibă un consiliu director a cărui componenţă nominală să fie aceeaşi cu cea a consiliului director al fundaţiei.

Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, într-o opinie s-ar putea aprecia că prin sintagma „consiliu director propriu” din art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 se înţelege consiliu director al filialei, ce nu trebuie să fie în mod necesar şi „distinct” (în privinţa componenţei) de cel al fundaţiei, argumentul fiind acela că, atunci când legiuitorul a dorit, a menţionat în textul de lege cuvântul „distinct”. Un exemplu în acest sens este art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Câtă vreme art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 prevede că filiala este condusă de un consiliu director al ei, fără a preciza că acesta trebuie să fie distinct (în privinţa componenţei nominale) de cel al fundaţiei, o altfel de interpretare ar adăuga la lege.

Într-o altă opinie s-ar putea aprecia că prin „consiliu director propriu” al filialei legiuitorul a avut în vedere ca acesta să fie distinct/diferit în ceea ce priveşte componenţa nominală de cel al fundaţiei care decide să constituie respectiva filială.

O astfel de interpretare se deduce pornind de la însăşi definiţia dată de Dicţionarul explicativ al limbii române cuvântului „propriu” (adjectiv), respectiv „care aparţine în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui”, sinonim al acestuia fiind „personal”.

Tot în sensul unei astfel de interpretări este şi modul în care legiuitorul a reglementat activitatea filialei, în art. 18 alin. (3) cu referire la art. 13 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, texte de lege ce conduc la concluzia că organul executiv al celor două persoane juridice (filială şi fundaţie) trebuie să fie distinct. În caz contrar, filiala nu ar avea nicio independenţă organizatorică şi decizională faţă de fundaţie, care, în fapt, ar adopta toate deciziile pentru filială, aspect ce încalcă conceptul de personalitate juridică distinctă a filialei.

Totodată, interpretarea art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, potrivit căreia cele două consilii directoare (al filialei şi, respectiv, al fundaţiei) pot avea aceeaşi componenţă, lipseşte de conţinut art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, ajungându-se astfel la situaţia ca hotărârile să fie adoptate de aceleaşi trei persoane ce intră în componenţa ambelor consilii directoare, sub denumiri şi personalităţi juridice diferite (fundaţie, respectiv filială).

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au exprimat numai opinii teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare s-a apreciat că este necesar ca filiala să aibă un consiliu director a cărui componenţă să fie distinctă de cea a consiliului director al fundaţiei. Filiala este o entitate cu personalitate juridică, distinctă de cea a fundaţiei care a constituit-o, iar voinţa legiuitorului rezultă în mod evident din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Această opinie a fost exprimată de Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a, a IV-a şi a V-a civile, judecătoriile sectoarelor 1 şi 4 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Jibou, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Argeş – Secţia civilă, Judecătoria Drăgăşani, Judecătoria Buzău, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (în opinie majoritară), Judecătoria Târgovişte, Judecătoria Găeşti, Judecătoria Pucioasa, Judecătoria Răcari, Judecătoria Caransebeş, Tribunalul Arad şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă.

S-a mai apreciat şi că, raportând dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 la cele ale art. 22 alin. (1) şi ale art. 29 alin. (4) din acelaşi act normativ, componenţa celor două consilii directoare trebuie să fie diferită doar dacă, raportat la numărul de membri ai consiliului director al fundaţiei, acest organ nu poate decide componenţa consiliului director al filialei, în sensul că membrii consiliului director al fundaţiei care candidează pentru funcţia de membru în consiliul director al filialei să nu participe la vot pentru numirea lor în acest din urmă consiliu (Secţia a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti).

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că filiala unei fundaţii poate fi condusă de un consiliu director ai cărui membri pot fi aceiaşi cu membrii consiliului director al fundaţiei-mamă, deoarece nicio dispoziţie legală nu impune existenţa unui consiliu distinct al filialei.

În acest sens au opinat Judecătoria Roman, Tribunalul Bucureşti – secţiile a IV-a şi a V-a civile, judecătoriile sectoarelor 2, 5 şi 6 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă (în opinie majoritară), Judecătoria Lieşti, Judecătoria Horezu, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Curtea de Argeş, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Judecătoria Pogoanele, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Reşiţa şi Judecătoria Oraviţa.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia existenţei unei chestiuni de drept de care depinde dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prevederile legale enunţate relevă condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii ce trebuie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

După cum reiese din încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de chemare în judecată formulată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere are ca obiect acordarea personalităţii juridice şi înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor a filialei unei fundaţii, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

În respectiva cauză, instanţa de trimitere este învestită cu o contestaţie în anulare formulată împotriva deciziei pronunţate în apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, „Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere (în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor – s.n.) sunt supuse numai apelului”.

Această prevedere este aplicabilă, deopotrivă, asociaţiilor şi fundaţiilor, dar şi filialelor acestora, astfel cum rezultă din prevederile art. 18 alin. (3) prin raportare la art. 13 alin. (4), care trimite în mod expres la dispoziţiile art. 9-12 din aceeaşi ordonanţă.

Prin urmare, contestaţia în anulare vizează o hotărâre definitivă, iar instanţa de trimitere va pronunţa, la rândul său, o hotărâre definitivă, deoarece art. 508 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că „Hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”.

Sunt îndeplinite, aşadar, primele trei condiţii, constatându-se, totodată, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior asupra acestei chestiuni de drept, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Nu este însă întrunită condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept de care depinde dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecăţii.

Instanţa de trimitere este chemată să se pronunţe prioritar asupra admisibilităţii contestaţiei în anulare, din perspectiva întrunirii cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, dat fiind că este învestită cu o cale extraordinară de atac, de retractare, care este deschisă părţilor doar pentru anumite motive, prevăzute de art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă în situaţia contestaţiei în anulare obişnuite (de drept comun), respectiv de art. 503 alin. (2) din acelaşi cod în situaţia contestaţiei în anulare speciale.

Aşadar, instanţa va cerceta dacă motivele invocate de către contestator se subsumează celor prevăzute de dispoziţiile legale incidente, urmând ca, după caz, să respingă contestaţia sau să o admită. Doar în situaţia în care contestaţia în anulare este admisă, hotărârea atacată este anulată, iar instanţa va judeca din nou cauza, astfel cum reiese din art. 508 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În acest context, condiţia de admisibilitate privind legătura cu cauza a chestiunii de drept, în sensul ca de aceasta să depindă dezlegarea pe fond a litigiului dedus judecăţii, este întrunită atunci când priveşte un motiv sau mai multe motive invocate prin contestaţia în anulare, iar acestea se încadrează în cazurile prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 503 din Codul de procedură civilă.

În acelaşi sens s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2023, în care s-a arătat că: „92. Soluţionarea cauzei depinde de chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită, având în vedere că au fost invocate dispoziţiile art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă drept principal temei juridic al contestaţiei în anulare, susţinându-se nelegalitatea citării apelantului la termenul la care a avut loc judecata apelului.”

În cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, pentru a fi întrunită în speţă condiţia de admisibilitate în discuţie, ar fi trebuit ca problema de drept relevată prin prezenta sesizare să vizeze fie o eroare materială săvârşită de către instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată – ipoteza prevăzută de pct. 2 din art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fie omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, atunci când recursul a fost respins sau admis doar în parte – ipoteza din art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Or, problema de drept supusă dezlegării prin întrebarea instanţei de trimitere vizează o eventuală rejudecare a apelului ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, iar nu vreunul dintre motivele contestaţiei în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă.

Împrejurarea că, prin calea extraordinară de atac formulată, partea a invocat motive care constituie, de fapt, critici de nelegalitate la adresa hotărârii atacate nu poate justifica întrunirea condiţiei de admisibilitate vizate de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât în virtutea principiului legalităţii căii de atac, consacrat prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Din încheierea de sesizare nu rezultă că instanţa de trimitere a considerat că ar fi admisibilă contestaţia în anulare cu a cărei soluţionare a fost învestită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 508 alin. (3) din Codul de procedură civilă, „Dacă motivul de contestaţie este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat”.

În speţă nu a fost pronunţată o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi nu a fost fixat termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre; de asemenea, prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere nu a arătat că preconizează incidenţa primei teze a normei sus-citate, urmând a pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza.

În consecinţă, nu este întrunită condiţia de admisibilitate a legăturii chestiunii de drept cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, motiv pentru care nu mai este necesară analizarea cerinţei noutăţii, dat fiind că cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie îndeplinite în mod cumulativ.